514 vizualizări 30 sep 2007

Ileana Mavrodin, arhitectă româncă stabilită de 12 ani în Canada, cu carieră, casă şi viaţă socială peste ocean a renunţat definitiv la tot, ca să-şi ridice cu mâinile ei o colibă ultimul răcnet din chirpici într-un sătuc din Caraş-Severin.

La trei ani după năstruşnica idee e mai fericită ca oricând. Pe când era arhitectă în Canada a început să afle tot felul de grozăvii despre clădirile pe care le proiecta, într-un final realizând că nici măcar acasă nu mai suntem în siguranţă: “Mereu există nişte vapori care ies din vopseaua de pe pereţi, din lacurile ca­re acoperă parchetul şi din mobilierul modern din PAL sau PFL”. Captive între termopane, emanaţiile insesizabile de ga­ze ne macină plămânii, ne corodează căile respiratorii şi ne aburesc corneea. Aerul con­diţionat e recirculat până ameţeşte prin conducte unde sălăşluiesc în pace praf şi mi­cro­organisme, care din timp în timp mai refulează în aerul din casă, blagoslovindu-ne cu alergii.

Din­tr-un studiu făcut de un cer­cetător american, românca a citit că aerul din casă cică ar fi mai poluat chiar şi decât cel de afară. Noroc că în arhitectură, ca şi în sănătate şi nutriţie, există o cale alternativă. Astfel, în special în Statele Unite, persoanele cu alergii grave îşi pot trage case din chirpici şi devin ca nou-nouţe.

Casă şi teren - 2000 de euro

În 2004, Ileana Mavrodin a venit în România într-o excursie, cărând în bagaje şi o carte dragă ei: “How to build a cob cottage”, care explica ştiinţifico-filosofic cum oricine poate să-şi construiască o casă din chirpici.

Apoi s-a petrecut minunea: “Am ajuns la Sasca, dusă de nişte prieteni pentru un weekend, şi, când am ajuns pe malul râului şi am văzut terenul lutos şi că erau practic toate condiţiile pe care le cereau în cartea respectivă ca să construiesc aşa o căsuţă, am renunţat la biletul de întoarcere în Canada şi am rămas aici. Am găsit un teren pe malul Nerei şi din banii de excursie, vreo 2000 de euro, cu 400 am cumpărat pământul şi cu restul am construit peste vară această căsuţă”.

Jumătate zidăriţă, jumătate olar

Ca tehnică de construcţie, căsuţa aduce mai mult cu un vas uriaş de lut ieşit din mâinile unui olar. Asta din cauza ostilităţii faţă de cărămizile din chirpici uscate la soare, care fac ca “în timp, pereţii să se fisureze la îmbinările dintre cărămizi”.

Ca să-i iasă un perete monolit, zidăriţa amatoare s-a pus să pleoştească bulgări uzi pe zidul proaspăt, fiindcă priza e mai bună, trecând apoi la modelat: ”Atât am mângâiat lutul, că zidul are peste tot urmele degetelor mele şi ale studenţilor care m-au ajutat”. Nici forma casei n-a fost aleasă întâmplător: “Faptul că este rotundă şi are formele astea organice o face şi mai rezistentă, pentru că, de obicei, casele sunt slabe la colţuri. Acolo apar crăpăturile şi cedează întotdeauna, pentru că sunt forţele mai puternice, or asta fiind rotundă, încărcarea este uniformă”.

Tot pentru siguranţa locatarilor, căsuţa are rădăcini bine înfipte în pământ, întărite de o centură de beton armat. Arhitecta e convinsă că nici chiar un cutremur strajnic n-ar pune-o la pământ, mai ales că recent, într-un parc din Vancouver, o casă asemănătoare cu a ei a fost testată de cercetătorii canadieni, care au demonstrat ştiinţific că până la 9 grade Richter nici n-are rost să sari din pat.

Mai mult, zidurile fiind circulare, nu cad buluc pe omul dinăuntru, ci se deschid ca petalele, în exterior. În ce priveşte paşaportul termic, zidurile de 60 cm grosime îi permit căsuţei de chirpici să facă faţă şi la Polul Nord. Ferestrele sunt din “securit” sau, mai exact, parbrize de maşină reciclate care nu se aburesc niciodată, fiindcă pereţii absorb vaporii din aer când umiditatea e prea mare, iar când aerul e prea uscat, pereţii au rol de vaporizator.

Ce pune capac căsuţei e însă acoperişul din iarbă verde, “care funcţionează atât de bine încât în primul an iarba a mâncat hidroizolaţia, de a trebuit să o înlocuiesc cu nişte straturi speciale din comerţ, peste care a trebuit să repun cei 20 de centimetri de pământ şi să plantez iarba din nou”.

Chirpici cu finisaj de lux

Finisajele interioare nu sunt încă gata, dar arhitecta ne asigură că vor fi la standardele secolului 21 în materie de chirpici: “Voi pensula pereţii cu ceară de albine şi ulei de in”, încât vor străluci exact ca smalţul de pe farfurie, iar pe viitor, vrea să testeze tehnologia “Tadelak”, la mare preţ printre arabi, în care un amestec format din praf de marmură şi din lut foarte fin se aplică în straturi care se dau cu un fel de săpun special, ca suprafaţa să devină impermeabilă. Cu această tehnică se pot face căzi şi chiuvete din lut şi pereţii unei băi de chirpici devin rezistenţi la infiltraţii.

Curajosul experiment a stârnit la început rumoare printre săteni: “Eu eram doar o femeie nebună care vine din Canada şi, în loc să construiască vila aia mare roz, cu termopane, cum se aşteptau toţi, s-a pus să ridice o casă din lut. Dar când a fost gata şi au început să vină germani, canadieni, francezi şi au văzut atitudinea străinilor legată de căsuţă, au spus că în curând or să bage din clienţii celor de la pensiune şi la noi”.

“Am colindat toată lumea, am fost şi-n Caraibe şi pe Coasta de Azur. Cu toate astea, pe când lucram la căsuţă, cum stăteam pe malul Nerei cu o pălărie mare de soare pe cap, cu picioarele în apă şi cu mâinile pline de lut, am realizat că eu niciodată n-am fost atât de fericită ca în acel moment. Mă simţeam exact ca un Huckleberry Finn”.

Citește și: