Un român, la schi în Antarctica

Poza succesului: O victorie cu dureri de cap la propriu pentru Zsombor din cauza atmosferei rarefiate. În poză e alături de veteranul David Neacşu şi coechipierul de corzi francez.

În premieră naţională, alpiniştii Tulit Zsombor şi David Neacşu au cucerit vârful Vinson (4897 metri), cel mai înalt pisc din Antarctica

Tulit Zsombor e primul român care a schiat în munţii ce străjuiesc gheţurile de la Polul Sud

Alpinistul Tulit Zsombor a aterizat în Antarctica cu un avion militar rusesc Iliuşin, a schiat în munţi înalţi de 3.000 metri pe o zăpadă veche de acum o mie de ani, după care, împreună cu David Neacşu, a cucerit vârful Vinson (4.897 metri), cel mai înalt de pe continent. Expediţia celor doi a costat 60.000 euro din cauza climei extreme şi a faptului că Antarctica e cel mai izolat continent. Deoarece cursele de linie se opresc la extremitatea sudică a Americii de Sud, din Punta Arenas cei doi români s-au îmbarcat într-un avion militar rusesc Iliuşin II-76, pilotat de luptători din Kazahstan, care după cinci ore i-a depus în inima Antarcticii, la baza de la Patriot Hills: „M-am simţit ca în filmele americane cu paraşutişti fiindcă, stând acolo în spate în cală, nu vezi nimic.

Singura chestie ce am putut să vedem când ne-am apropiat de Antarctica, ne-am dus în faţă la pilot şi ne-au lăsat să ne uităm pe geam, însă fiind ceaţă mare lucru n-am văzut, ci doar o pistă lungă şi îngustă din gheaţă, că noi am aterizat pe gheaţă brută”. Când s-a deschis trapa imensă din spatele avionului, cei doi au avut revelaţia unei alte lumi: „Ne-a copleşit infinitatea. Te uitai şi la sute de kilometri vedeai numai gheaţă, gheaţă şi gheaţă, presărată ici-colo cu câteva ţuguiuri de munţi modeşti. Liniştea care domină pe acest continent e de neimaginat. Nu există o vieţuitoare. Numai noi, vântul de 70-80 km/oră, mâna de oameni de la bază şi o expediţie norvegiano-britanică care se întorcea de la Polul Sud, în care membrii ei aveau mici degerături la faţă şi începuse să li se înnegrească pielea”. 

Cazare cu all inclusive

În Antarctica cortul e sfânt: „E singurul nostru loc sigur, e templul nostru în care, când vine seara, e singurul loc unde putem să ne încălzim. Chiar dacă şi-n cort erau -20°C, era mult mai cald decât afară, unde temperatura atingea -42°C”. Ca să iasă cu gradele pe plus, alpiniştii se vârau până peste cap în saci de dormit foarte performanţi care ţin captivă energia degajată de organism. Ca dimineţile să nu se trezească cu îmbrăcămintea fleaşcă, cei doi au trebuit să poarte indispensabili şi bluză de corp high-tech: „Aveam un layer sintetic pe piele, pe care trei săptămâni nu l-am dat jos. Mirosea, dar asta e. În Antarctica nu faci duş. Layerul e un soi de poliester care, când transpiri, face ca transpiraţia să rămână sub formă de gaz ca să poată să transmită mai departe, adică corpul să scape de transpiraţie şi hainele să nu devină ude pe tine”.

În Antarctica, mersul la toaletă le-a fost mai la îndemână decât la hotelurile de lux: „Noaptea foloseam un «pee bottle», adică urinăm într-un recipient de plastic pe care-l păstram până dimineaţă lângă noi şi te mai şi încălzea zece minute până se răcea conţinutul. Dimineaţa scăpam de el, adică îl aruncam afară într-un «pee hole»- găuri special concepute în tabere, folosite de ani de zile de către cei din expediţii să-şi arunce urina”. Când îi apucau nevoile fiziologice pe traseu, mergeau la toaletă în aer liber la -42°C, însă problema era abordată la fel de civilizat: „Dacă în timpul zilei trebuie să-ţi faci nevoile între tabere, atunci iarăşi iei acest recipient de plastic şi faci în asta.

Problemele mai mari le faci într-un recipient de nylon şi rahatul ţi-l cari cu tine trei săptămâni, ca să nu se răspândească boli şi ca Antarctica să rămână frumoasă aşa cum a fost şi înainte. Nu e gen muntele Everest, cu un cadavru pe stânga şi o butelie de oxigen pe dreapta. Aici, după ce cobori tu de pe vârf şi părăseşti continentul, totul rămâne alb, exact aşa cum a fost”. Meniul exploratorilor în Antarctica a avut ca ingredient esenţial produsul cel mai abundent: „Ca să supravieţuieşti şi să nu te deshidratezi ai nevoie de 4-5 litri de apă pe care ţi-i câştigi din zăpadă, iar dacă unde campezi nu-i zăpadă – din gheaţă pe care-o topeşti. Acolo, orice mâncare porneşte din a face apă. Ceaiuri, supe, mâncăruri deshidratate, cam din asta a constat mâncarea noastră”.

Slalom milenar

În Antarctica „dimineaţa” e un termen care-şi pierde total semnificaţia din cauză că acolo, pe timpul verii australe, „soarele se învârte în jurul tău, însă nu apune deloc”. Acolo „umbra” e cea mai periculoasă: „Am avut şi momente în care temperatura a săltat şi peste zero, ajungând la 3-5 grade cu plus, dar de îndată ce intram în conul de umbră al unui munte mai înalt, scădeau brusc la -40°C”. Plecările în traseu nu s-au făcut după ceas, ci în funcţie de când ajungea soarele la cort, uneori la miezul nopţii, alteori în miezul zilei sau în zori. Ajunşi în tabăra „low camp”, românii au făcut câteva ture în munţii Ellsworth pentru aclimatizare.

Zsombor a profitat de ocazie ca să se joace un pic: ”Eu m-am dat cu schiurile de pe un vârf de 3.000 de metri, diferenţa de nivel la coborâre fiind de peste 1.000 metri. E o premieră naţională că un român a schiat în Antarctica. Feelingul nu se compară cu cel de pe o pârtie din Poiana Braşov, unde trebuie să ai grijă să nu intre vreun schior începător în tine. În munţii Ellsworth ai sigur certitudinea că nu te întâlneşti cu absolut nimeni, însă  pericolele sunt crevasele în care, dacă ai căzut, nu mai ieşi. În ciuda primejdiilor, nu cred că vreodată în viaţă o să mai am asemenea trăire. Schiurile mele au alunecat pe o zăpadă specială, veche de 1.000 de ani. Acolo nu ninge cu sutele de ani, Antarctica e continentul cel mai uscat, în medie căzând doar 3-4 mm de precipitaţie pe metrul pătrat, anual”.

Pe vârful lumii îngheţate

După aceea, cu rucsaci de 23 de kile în spate, au urcat pe corzi fixe o diferenţă de 1.000 de metri într-o singură zi, ajungând la „high camp”. Fiindcă prognoza meteo anunţa ca sigur un tăvălug, în seara de dinaintea asaltului final cei doi români au făcut ce fac alpiniştii când dau de greu: „Ne-am rugat la propriu să avem vreme bună a doua zi. A doua zi, după temperaturi sub -40°C şi vânturi de 70 km/oră, am atins vârful la ora 16.00 ora Antarcticii. Eu nu m-am simţit bine acolo. Am stat doar 3-4 minute. Am avut dureri foarte mari de cap din cauza lipsei de oxigen, fiindcă nu m-am aclimatizat aşa cum îmi doream. Îmi doream să mai aşteptăm o zi în tabăra „high camp”, dar nu ne-a permis vremea rea. Colegul meu de coardă, un francez, nici el nu s-a simţit prea bine”.

Viaţa le era pusă în pericol, aşa că, după ce au aruncat o privire spre panorama grandioasă „a blocului nesfârşit de gheaţă străpuns de piscuri ascuţite”, s-au grăbit să coboare cât mai repede la tabără: „Numai seara târziu, când m-am ghemuit în sacul de dormit, mi-am dat seama de ceea ce am realizat”. Zsombor a avut şi un mic eşec, fiind forţat să renunţe la a coborî muntele Vinson pe schiuri, ceea ce ar fi fost o premieră mondială: „Nu m-au lăsat să cobor de pe vârf deoarece nu aveam un coechipier care să se deplaseze cu mine pe schiuri. Pe un asemenea versant schiatul se face legat în coardă deoarece sunt atâtea crevase încât n-aş încerca o coborâre fără coardă şi fără coechipier. Însă colegul meu din Ecuador a renunţat pe ultima sută la ideea schiatului şi am rămas singur”.   

„Pentru mine, expediţia „Northland Antarctica 2009” de cucerire a vârfului Vinson (4.897 metri) face parte dintr-un şir de expediţii în care mi-am propus să cuceresc cele mai înalte şapte vârfuri de pe cele şapte continente. Am atins deja cinci, îmi mai lipsesc două“  -  Tulit Zsombor (alpinist)
 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine