Un român – profesor universitar şi cercetător, la 34 de ani

Deşi e consacrat în Danemarca, Mihai Moldovan nu vrea să renunţe nici la cercetările din România

Medicul Mihai Moldovan a fost recrutat în laboratoarele din Copenhaga, din anul II de facultate

În România, face cercetări în „neuroprotecţie”, în Danemarca se ocupă de nervii periferici

Pleci acasă, îţi vine ideea pe bicicletă, te opreşti, contramandezi prânzul, te întorci în laborator, începi să lucrezi din nou.... şi când nu ştii ce să te mai faci cu nervii tăi periferici, iată că apare pe mail studentul din România care te întreabă ce să facă el cu şobolanii lui”, povesteşte Mihai Moldovan, 34 de ani, doctor în neuroştiinţe şi profesor la Universitatea din Copenhaga.

Bucureşteanul încearcă să ajute omenirea din laborator, printre şoareci, şobolani sau stimulatoare de nervi. Era aproape un puşti, când un celebru profesor danez l-a remarcat şi a ţinut morţiş să-l ia în grupul lui de cercetare. Acum, după aproape 14 ani de cercetări înalte la Copenhaga, Mihai are propria lui echipă de „gulere albe”. Ţara încă n-a părăsit-o de tot. Aici cercetează ischemia cerebrală, în Danemarca - nervii periferici.

La Bucureşti caută soluţii de a-i ajuta pe suferinzii de accident vascular cerebral, lucrând împreună cu studenţii la medicină - „adică ce să faci astfel încât neuronii să reziste mai mult. Asta se numeşte neuroprotecţie”, ne explică. La Copenhaga, de opt ani de zile trudeşte să găsească „posibilităţi de vindecare a nervilor periferici”, în caz de accident grav. Mai târziu, cercetările astea le vor ajuta pe victime să se refacă mai bine şi mai repede.

„Să experimentaţi pe 6 şoareci e prea puţin. Încercaţi cu 10 şobolani”

Şi asta nu e tot. Nu se ştie cum, dar reuşeşte să mai găsească timp şi să-şi publice articolele ştiinţifice în revistele de specialitate cele mai importante din lume. Un articol de-al său care a stârnit vâlvă a fost legat de „teoria culorilor” – a reuşit să demonstreze că, în jocurile online, cel care joacă cu echipa roşie are mai multe şanse de câştig.

În general, să publici un asemenea articol e o cursă contra cronometru, zice; dacă faci azi o descoperire, mâine musai te apuci de scris. Nici o secundă nu trebuie pierdută, eşti dator să dai drumul informaţiei imediat ce o ai, lumea trebuie să folosească urgent ce ai muncit tu zeci de ani, poate o viaţă întreagă. Rapiditatea cercetătorului poate salva vieţi. Să reuşeşti să-ţi publici articolul e o mare victorie. Asta e dovada că „informaţiile tale sunt recunoscute ca valide”, spune Mihai. Experţii care decid să te publice sau nu sunt extrem de duri. Aproape ca judecătorii în instanţă. „Când publici un articol ştiinţific, rişti să ţi se răspundă: Ce-aţi scris e o prostie. Sau: îmi pare rău, dar să experimentaţi pe 6 şoareci e prea puţin. Încercaţi cu 10 şobolani”, spune cercetătorul. Prima dată a fost publicat într-o revistă românească a Academiei Române, în primul an de facultate.     

La început a făcut experienţe pe colegii lui

Era în anul al doilea la facultatea de medicină, la Bucureşti, când a ajuns în Danemarca. Tocmai primise o bursă Tempus de trei luni, împreună cu alţi câţiva colegi, cei mai ambiţioşi; era prima bursă sosită în facultate, după Revoluţie.

„Îmi amintesc că eram foarte entuziaşti la cursuri, voiam să arătăm că ştim, aşa că eram permanent cu mâna pe sus. După o lună de zile, am fost chemaţi la decan şi ne-am speriat puţin. Ne chemaseră, de fapt, fiindcă se plânseseră colegii de noi. Au reclamat că noi, studenţii români, suntem prea activi şi împingem discuţiile la un nivel pe care ei nu-l pot înţelege. Or, ei nu se puteau ridica oricum aşa repede la acel nivel, fiindcă trebuia să le rămână timp să meargă şi la ski, şi la dans, şi la plimbare. Astfel, de la decanat ni s-a spus că nu mai e nevoie să asistăm la cursuri următoarele două luni, câte mai rămăseseră, fiindcă noi deja ştim tot ceea ce urma să mai studiem. Apoi ni s-a permis să facem ce vrem până se încheiau cursurile”, povesteşte tânărul.

Dar, în loc se se distreze, ei au ales tot studiul. Imediat, Mihai a început să caute un profesor specialist în nervi periferici. Atunci avea doar o idee despre subiect şi atât. Până la urmă l-a găsit pe marele profesor Christian Krarup, de la Spitalul din Copenhaga. Norocul lui a fost că, în perioada aceea, profesorul tocmai căuta oameni cu care să lucreze. Obişnuit ca-n ţară, ca profesorii să rezolve probleme pentru el, Mihai a rămas perplex când profesorul l-a lăsat cu seninătate chiar să... greşească. Tânărul numai întreba: „Pot să fac asta?”. „Desigur”, îi răspundea profesorul. „Bun, dar cum să o fac?”. „Nu ştiu, citeşte şi, dacă ai întrebări, vorbim pe urmă”, îi răspundea savantul, dintre şobolanii lui. „Păi nu-mi spuneţi?”, întreaba tânărul descurajat. „Nu. Dacă aş fi ştiut să-ţi răspund, aş fi făcut eu experimentul în locul tău. Mai vorbim după ce ajungi la un rezultat”.

Şi Mihai s-a apucat de treabă. Îl interesa ceva anume legat de excitabilitatea nervilor periferici. „Mergeam noaptea în laborator, să fac experimente pe colegii mei, români. Le stimulam nervii periferici cu un stimulator. După o lună, m-a chemat profesorul la el, plângându-se că a fost sunat de la pază, cum că în fiecare noapte se aprinde lumina în laboratorul lui. Ei credeau că cine ştie ce se întâmplă acolo. Profesorul nici nu mă bănuise; era convins că abandonasem demult”, spune Mihai Moldovan.          

Coordonează studenţi din ţară pe mail sau pe messenger

S-au scurs cele trei luni, studenţii s-au întors acasă, la Laboratorul de Neuroştiinţe de la Bucureşti. Bani puţini, minimum de aparatură, mai mult entuziasm decât experiment. Deşi boboc încă, Mihai a început să aplice la facultate ce învăţase în Danemarca şi chiar ţinea prelegeri studenţilor din ani mai mari. După scurt timp, a primit un mesaj de la profesorul Krarup. Suna cam aşa: „Ne-a plăcut de tine. N-ai vrea să te întorci la noi, să continuăm ce am început?”. Entuziasmat, Mihai şi-a oprit studiile şi a plecat iar în Danemarca.

După ce a terminat facultatea la Bucureşti, i s-a oferit şi o bursă de doctorat la Copenhaga. Până în 2004 îşi luase şi doctoratul, ba îşi făcuse şi un nume la danezi.

„Nu ca să câştig mai bine am plecat în Danemarca, ci ca să-mi urmez visul. Acela este cel mai bun loc din Europa unde puteam să fac acele cercetări. Dorinţa mea este să ajut oamenii (...) De unde dai omului pastila aia, dacă mai înainte nu a încercat-o cineva pe un şobolan?”, explică tânărul. Încă nu s-ar întoarce în ţară fiindcă cercetarea românească oferă mult prea puţin. Însă nici în ruptul capului n-ar renunţa la colaborarea cu tinerii de la Bucureşti. A învăţat să coordoneze proiecte în ţară pe mail, pe messenger şi la telefon. („Dacă ai primit,  trebuie să dai ceva înapoi”, justifică el). Dar cea mai mare mulţumire a avut-o când Andrei Ilie, studentul pe care-l „păstoreşte”, a fost premiat de Guvern. Anul acesta, Andrei termină facultatea şi va pleca şi el la Oxford.

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine