no author
Diana Marcu
9486 vizualizări 27 nov 2011

"Asta nu e o boală în care mori în douăzeci de secunde, ca la un accident de circulaţie: traumatism cranio-cerebral. Nu, munceşti cu ei câte două trei luni, ca să-i pui pe picioare. Sunt prietenii tăi. Sunt Georgică, Vasile, e Florin... Şi, când nu-i mai găseşti dimineaţă, e dramatic. Sunt nişte ochi pe care nu-i uiţi niciodată. Ştiţi ce înseamnă ochii ăia? Copiii au nişte ochi aşa.., care se uită la tine cu toată încrederea posibilă pe pământul ăsta. Ei se uită la tine ca la TOTUL. Tu eşti omul care ai să-i faci pe ei bine".

Asta spune Dan Mircea Enescu, omul care conduce Clinica de Chirurgie Plastică - Microchirurgie Reconstructivă şi Arsuri a Spitalului Clinic de Urgenţă "Grigore Alexandrescu" din Bucureşti.

De 23 de ani el este TOTUL pentru cei peste 150.000 de copii care i-au trecut prin mâini. Nişte mâini "potrivite", spune, în timp ce şi le priveşte. "Oricum, nu lucrez cu ele, ci cu ăsta", afirmă profesorul, în timp ce îşi atinge creştetul.

"Pe copii nu poţi să-i minţi. Ei au sau nu încredere în tine"

Stă uşor aplecat. La fel, şi când merge. Umerii îi sunt aduşi în faţă ca şi cum ar căra pe ei ceva invizibil. Suflete, poveşti, destine. Au fost clipe când a cărat, la propriu, oameni. "Mă aşezam aşa, sub ei, ca să-i ajut să stea pe picioarele lor. Mergeam cu ei în spate, ca să le arăt că într-o zi vor merge şi ei, din nou", povesteşte medicul care a învăţat în timp să nu-şi mintă pacienţii, pe care îi numeşte simplu "prieteni". "Este o specialitate care nu se poate face pe minciună", afirmă Dan Enescu amintind una dintre întâmplările care l-au marcat.

Prof. dr. Dan Enescu s-a decis într-o secundă să lase spitalul unde lucra cu profesorul Agrippa Ionescu pentru "Grigore Alexandrescu", unde mureau o sută de copii din 600. Era în 1988. Foto: Cătălin Abagiu / Mediafax

"Prin '90 i-am spus unui băieţel de vreo 6 ani, pe care abia îl operasem, că o să joace fotbal săptămâna viitoare. Şi chiar credeam sincer în asta. Între timp a intervenit o complicaţie şi a trebuit să-l operez din nou. În săptămâna următoare, când am intrat în salon, el stătea picior peste picior, nici nu s-a uitat la mine, şi le-a zis celorlalţi doi copii: "Ăsta e ală de minte! Nu-l mai ascultaţi ce vă zice". M-am simţit ca ultimul om", rememorează profesorul.

"Nu am mai intrat în salonul ăla. Îi chemam pe rând la pansat şi, de atunci, am fost foarte atent. Când mă întreabă câte unul dacă poate să joace sau nu fotbal răspund: "Poate". Pe copii nu poţi să-i minţi. Ei pur şi simplu se uită la tine. Nu te văd gras, slab, urât, frumos sau chel. Ei se uită la tine şi îţi văd o aură. Asta înseamnă că au, sau nu, încredere în tine. Când copiii vin spre tine înseamnă că ţi-ai ales bine meseria".

"O fetiţă puternică", asta crede profesorul Enescu despre copila cu trupul ars. I-a luat rochia foc după ce s-a jucat cu un tăciune aprins. Foto: Cătălin Abagiu / Mediafax

Dan Enescu ştie că a făcut o alegere bună în 1986, când a lăsat clinica condusă de profesorul Agripa Ionescu pentru Grigore Alexandrescu, spitalul de copii despre care ştia doar că la arşi mureau 90 de copii din 600. "I-am zis într-o secundă: Stăpâne (n.r. pentru că aşa îi spuneam profesorului), n-ai nevoie de mine. Ăia au nevoie de mine. Şi am întins-o. Puţină inconştienţă nu strică", punctează Dan Enescu.

Cinismul de a raporta scăderea mortalităţii

Când a ajuns la spitalul de copii, secţia de arşi, a găsit o clădire veche, cu cinci camere. Împreună cu câteva asistente, cărora le pândea privirea dimineaţă să le vadă dacă au ochii în lacrimi, încerca să-i facă pe copii să supravieţuiască. 15.000 dintre ei i-au trecut doar lui prin mâini.

"În '88 era o nenorocire. Nu auzeam când o asistentă mai spunea "Aoleo, a mai venit unul să moară aici". Nu exista ceva specific atunci. Era doar doctorul Zalma, un pediatru excelent căruia îi pot un mare respect. Dădea tot, dar nu avea dimensiunea chirurgicală şi de reanimare care sunt esenţiale în această supraspecializare", rememorează începutul prof.dr. Enescu.

"Şi atunci m-am apucat. Am această dimensiune. Nu mă pot simţi bine decat dacă mă simt util. Am avut acest cinism să povestesc apoi că "anul ăsta nu am avut decât 60% mortalitate, 50%, 40%" până când, în 2000, am ajuns la zero. Optsprezece luni cu mortalitate zero. Este inimaginabil, dacă n-ar exista cifrele ar părea că te lauzi", afirmă doctorul. "Dar asta înseamnă să trăieşti fiecare secundă şi să vezi o grămadă de prieteni morţi în jurul tău", crede profesorul Enescu.

"Am un respect deosebit pentru mamele astea, care stau cu copiii în spital. Sunt nişte eroine şi ele vor continua acasă, pentru luni de zile, ceea ce noi facem acum pentru copiii lor". Foto: Cătălin Abagiu / Mediafax

Vorbind despre aceea perioadă, aminteşte că mulţi ani a avut şi o glumă. Atunci când era întrebat de medicii din alte clinici din străinătate cum se descurcă, Dan Enescu răspundea: "Foarte bine, sunt cel mai bun din România". "Când îi vedeam miraţi, continuam: Sunt cel mai bun pentru că sunt singurul din ţară care face asta". În timp, a construit echipa la "Grigore Alexandrescu". "Dacă nu ai echipă nu poţi face nimic. Şi, împreună am făcut tot, inclusiv acest centru - de chirurgie plastică, care arată ca o vilă, nu ca un spital."

Una dintre prietenele doctorului Enescu. "Nu am pacienţi, am prieteni. Nu pot să fac ceva pentru străini", explică profesorul. Tânăra a revenit la "Grigore Alexandrescu" pentru o nouă interveţie, de corecţie: o rinoplastie. Foto: Cătălin Abagiu / Mediafax

În locul "ăsta", Dan Enescu repară oameni, cei mai mulţi dintre ei copii. Nu consultă îmbrăcat în halat, ci în haine normale, iar uşa cabinetului său stă permanent deschisă. Aşa îi vede pe copiii care îi cer să le facă "o mână pe care să o pot folosi", şi tot aşa îi vede pe prietenii lui, acum adulţi, care-i dau uşa de perete şi vin pentru un consult. "Aţi spus atunci că sunt un om adevărat când am soţie, am copii, am slujbă? Ei bine, am venit să mă prezint", spune Dan Enescu replica celor mai mulţi dintre foştii săi pacienţi.

"Am rămas cu inima lui în palmă"

"N-ai voie să porţi după tine poveştile. Eşti obligat să-l protejezi, să-i dai speranţe, nu deşarte", spune profesorul vorbind despre faţa pe care un medic trebuie să o aibă atunci când întâlneşte un copil. "Dacă te vede trist, el îşi închipuie Sunt rău, n-o să trăiesc..., aşa că îţi compui o faţă potrivită stării lui de spirit", afirmă acesta.

Aminteşte de un moment teribil când trei copii i-au murit în interval de 30 de minute. "Unul avea un an şi jumătate, al doilea trei ani, iar ultimul - 14 ani. Era carbonizat. Toată familia lui era afară..., se uitau prin nişte gemuleţe mici. Agoniza, era terminat. Iar familia lui îmi zice: Vă rog, faceţi ceva pentru el. M-am gândit; nu puteam să trec aşa, aferat, să le zic că nu mai are nicio şansă, că alţi doi copii erau morţi...Şi atunci am fost tentat să-i fac un masaj cardiac. Cu mâinile goale m-am dus şi, când am apăsat, am rămas cu inima lui în mână. Era o foiţă, o pojghiţă fină. Când am atins totul s-a terminat. Era 8 jumate dimineaţa. Până la ora 9, toţi trei se prăpădiseră. Nu uiţi asta", spune profesorul.

Mărturiseşte că a plecat din spital, aşa cum era: "N-am mai suportat. Era mai mult decât puteam duce". Spune că s-a dus "pe străzi, aşteptând să vină cineva să mă ridice de pe stradă. Mă socoteam un criminal".

Seara s-a întors la spital, decis să încheie totul. S-a întâmplat ceva inexbilcabil însă, povesteşte. A primit un plic adus de un bătrân, care l-ar fi găsit în cutia poştală. Locuia în apropierea spitalului, iar la destinatar scria doar atât <Doctorul Dan Enescu, "Grigore Alexandrescu">. "M-am gândit să vă caut, că poate vă foloseşte", şi-a explicat bărbatul gestul.

"Acasă, soţia mea a deschis scrisoarea. Ce era? Eram admis la Academia de Ştiinţe din New York, iar asta am văzut-o ca un semn. Că Dumnezeu mă iartă şi că trebuia să continui", mărturiseşte şeful Clinicii de Chirurgie Plastică - Microchirurgie Reconstructivă şi Arsuri a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".

Şapte kilograme de fiinţe arse

Profesorul Enescu continuă şi astăzi ceea ce a început în urmă cu mai bine de 20 de ani. Operează copii şi îi proiectează ca adulţi în viitor, cu generozitate, vorbind despre necesităţile acestuia. Despre intervenţiile ulterioare pe care aceştia le vor suporta în anii următori pentru a se apropia de normal. Normalul unei Românii care să-i accepte: "Nu facem homleşi, ci adulţi. Şi le spun că sunt speciali. Că au primit un bonus de la Dumnezeu, o nouă viaţă. Şi asta înseamnă că El are un plan pentru ei", punctează.

"Când un copil îţi spune Dane, salvează-mă, e momentul în care nu mai ştii de tine. E un impuls care-ţi vine din altă lume, iar tu trebuie să alegi ce e mai potrivit în clipa aia pentru copil. Problema este între tine, copil şi Dumnezeu. Eşti condamnat la perfecţiune. Trebuie să-ţi alegi cel mai bun procedeu", spune profesorul Dan Enescu.

Vorbeşte despre manevre, decizii, nou-născuţi, fracţiuni de secunde şi arsuri, "cel mai grav accident care i se poate întâmpla unei fiinţe umane". Enescu este medicul care a salvat copilul de trei zile uitat de asistentă la lampa cu ultraviolete, la maternitatea Bucur. "Copil de trei zile şi 20% carbonizat", rememorează acesta.

Şi tot prin mâinile lui, "normale, potrivite", au trecut şi bebeluşii arşi în incendiul de la Giuleşti. "Aveam şapte kilograme de fiinţe arse, toţi cântărind între 900 şi 1400 de grame. Cinci dintre ei au scăpat fără niciun semn". Mândrie? Mulţumire? Recunoştinţă? "Mi-am făcut doar datoria", e replica profesorului. Dezarmantă.

Crezul lui Dan Enescu? "Să-mi fac datoria. Niciodată n-am putut să spun că am făcut totul. Dacă am făcut totul înseamnă că copilul ală trăieşte. Dacă nu, înseamnă că n-ai făcut tot."


Citește și: