Ordonanţa de acordare a creditelor pentru studenţi – uitată în sertarele ministerului

Ordonanţa de acordare a creditelor pentru studenţi – uitată în sertarele ministerului

Începând cu anii ’50, Norvegia, Suedia, Danemarca şi Finlanda, state care acordă, acum, cele mai mari procente din PIB pentru Educaţie, au pus la punct sisteme prin care studenţii sunt ajutaţi să îşi finanţeze studiile, fie prin granturi, fie prin împrumuturi, pe care le returnează după încheierea studiilor. Norvegia a înfiinţat Fondul Public de Împrumuturi pentru Educaţie, încă din 1947. În 1995, 73% dintre studenţii norvegieni au apelat la aceste ajutoare financiare, care puteau depăşi 6000 de euro pe an. Pe parcursul studiilor, nu se percepe dobândă, urmând ca suma să fie achitată, după obţinerea diplomei. Din 1965, un sistem similar de sprijin financiar s-a extins şi în Suedia, deşi acesta exista încă din anii ’50. Din suma totală pe care o împrumută, studenţii suedezi trebuie să returneze în jur de 70%. Şi în Danemarca, circa 80% dintre studenţi au apelat, la mijlocul anilor ’90, la împrumuturi pentru studiu, returnabile după absolvire. Nu numai statele nordice au astfel de sisteme de sprijin financiar. Germania, Olanda, Marea Britanie se numără şi ele printre statele europene care s-au gândit la aşa ceva.

Şi România s-a gândit la ceva similar, însă a rămas numai cu intenţiile. În 1998, Guvernul a emis o ordonanţă, prin care se stabilea acordarea de credite bancare pentru studenţii din universităţile de stat sau particulare, acreditate. Creditul nu a fost gândit ca un ajutor generalizat, ci este destinat numai studenţilor integralişti, care au un venit lunar pe membru de familie, cel mult egal cu salariul minim pe economie. Deşi potenţialii beneficiari ai creditului sunt tinerii săraci, ei trebuie să prezinte garanţii. În cazul în care nu au astfel de garanţii, pot fi garantaţi de către minister, în limita fondului constituit în acest scop. Ministerul  este obligat, anual, să constituie un fond de garantare din bani de la buget, din donaţii, sponsorizări, dobânzi şi resurse extrabugetare ale universităţilor, fond depozitat la o bancă aleasă prin licitaţie. Studenţii ar urma să ramburseze creditul după absolvire, în cel mult 5 ani.

Deşi ordonanţa datează din august 1998, a mai durat mai bine de un an de zile până a fost aprobată, în decem­brie 1999. De atunci, însă, şi până acum, nimeni nu s-a grăbit să adopte normele metodologice de aplicare a ordonanţei. „Au fost discuţii despre asta prin 2000, parcă, dar nu s-a stabilit nimic. Oricum, Ministerul de Finanţe este cel care trebuie să hotărască”, ne-a declarat Mihai Păunică, directorul Direcţiei Financiare din MECT. Gabriel Ispas, fost director al Agenţiei pentru Sprijinirea Studenţilor, care a avut sarcina de a sprijini ordonanţa în Parlament şi a o implementa ulterior, ne-a dat mai multe detalii: „Lucrurile erau destul de avansate în 2003. Se stabilise fondul de garantare la suma de 10 miliarde, ceea ce era rezonabil, şi urma să se facă licitaţia pentru alegerea băncii. Doar că ASS-ul a trecut, în 2003, la ANT, deci în subordinea Cancelariei primului ministru, aşa că nu mai depindea de noi. Eu am refăcut proiectul de lege în 2005, pentru că între timp s-a mai modificat legislaţia, dar domnul Hărdău a avut alte prio­rităţi, deci proiectul este undeva blocat în MECT.” Aşadar, se mai adaugă o problemă de rezolvat pe lista noului ministru al Educaţiei, problemă pe care deja federaţiile studenţeşti i-au adus-o la cunoştinţă.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine