2 comentarii 588 afișări

Şcoala medicală de la Fundeni – un argument pentru a alege să rămâi în România

Postat la: 25.06.2009 19:15 Ultima actualizare: 19.10.2011 15:20

Interviu cu profesor universitar doctor Irinel Popescu, directorul Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic - Fundeni

Cu doar două decenii în urmă, la universităţile de medicină era prăpăd. Concurenţa urca, în medie, spre 10-11 candidaţi pe un loc, iar cine intra, era fericit, pentru că, în ciuda celor 6 ani de studii, şi a multora încă, de specializare, profesiunea de medic aducea satisfacţii şi, nu în ultimul rând, bani.

Astăzi, numărul tinerilor care optează pentru medicină este, în medie, de 1,2-2 pe un loc, după ce prin anii ’98 am avut şi situaţia în care nu se opta pentru medicină nici măcar la nivelul locurilor puse la dispoziţia candidaţilor. În România există 6 universităţi de stat de medicină şi farmacie şi lor le-au fost alocate în acest an 3803 pentru toate cele trei cicluri (3207 locuri pentru licenţă, 331 locuri pentru master şi 265 de locuri pentru doctorat).

Scăderea interesului faţă de această specializare – în acest moment avem o masivă şi dramatică lipsă de medici, mai ales în mediul rural, dar nu numai – este explicabilă prin salarizarea destul de slabă a medicilor, prin aceea că studiile universitare nu sunt chiar o joacă, dar şi printr-o mentalitate păguboasă deja, aceea că medicina românească nu s-ar putea compara cu cea din alte ţări ale Europei sau Americii.

Nimic, mai fals. Medicina românească are astăzi vârfuri de excelenţă, la nivel mondial. Avem adevărate şcoli de medicină. Una dintre acestea este şi Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic Fundeni, locul din care oamenii primesc o nouă viaţă.

Prof. univ. dr. Irinel Popescu, şeful clinicii şi profesor la UMF „Carol Davila“ din Bucureşti, ne-a explicat cum se creează o astfel de performanţă şi cât de important este pentru medicina românească să-şi pregătească specialiştii de mâine, măcar pentru a nu pierde ceea ce avem, dacă nu şi pentru a oferi tinerilor români şansa de a nu-şi mai căuta, aiurea, realizarea profesională.

Sigur, medicina e grea, dar, poate, merită s-o încercaţi!

- Unde sunt începuturile?

- Şcoala medicală românească s-a format în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când şefii de şcoală şi fondatorii diverselor şcoli de medicină din România s-au reîntors după studiile de la Paris. Mă opresc la exemplul şcolii profesorului Setlacec, care, la rândul lui a fost format la şcoala profesorului Marinescu, de la Colţea, cu care a şi colaborat, şcoală în care s-a mai format Ion Djuvara, Tiberiu Ghiţescu, Teodor Burghele, Ştefan Roman şi alţii. Având acest model în minte, profesorul Setlacec a căutat să formeze o şcoală de chirurgie, care, astăzi, se regăseşte atât în Clinica de chirurgie generală şi transplant hepatic Fundeni, cât şi în multe centre din ţară, foştii săi studenţi conducând servicii de chirurgie la Arad, Piteşti, Suceava, Constanţa, Ploieşti. O şcoală înseamnă şi cunoştinţe transmise direct, dar şi un anumit mod de a te forma şi de a evolua profesional. De la profesorul Setlacec am învăţat mai degrabă acest lucru.

- Sunt importanţi studenţii sau ce este pe primul plan?

- Relaţia cu tinerii studenţi este capitală, şi important este să ai mereu termeni de comparaţie, la nivel înalt, occidental, şi standarde de o anumită calitate. Profesorul Setlacec obişnuia să spună „Măi, să nu rămânem în urmă”, ori evident că într-o ţară rămasă în urmă, din multe puncte de vedere, o astfel de mentalitate reprezenta o atitudine pozitivă. În anii ’80 totuşi profesorul se străduia să avem abonamente la revistele occidentale la zi şi să ştim ce se face mai nou în Occident. Aşa se face că m-a orientat către transplantul de ficat pe care unii îl considerau aproape imposibil în România, poate că asta avea o doză de adevăr, că iată că acum, la mai bine de 10 ani, de la debutul programului de transplant de la Fundeni, nu se face decât în acest centru şi, totuşi, faptul că am reuşit să facem asta se datorează unei astfel de gândiri, în care ideea de a fi în pas cu timpul şi cu medicina contemporană l-a caracterizat şi pe el şi pe cei pe care i-a format.

- Mai e valabilă, astăzi, mentalitatea de acum 20 de ani?

- A rămas această mentalitate, dorinţa de a fi la curent cu ultimele noutăţi, de a le aplica şi toate astea în beneficiul pacientului. Aş da ca exemplu chirurgia robotică. Abia a apărut la nivel mondial şi noi am început să o practicăm cu succes la Fundeni. Exemplificând tot cu transplantul, asta e marea realizare ce a necesitat şi o perioadă de formare în străinătate şi o colaborare cu echipe de transplant din străinătate.

- Vă străduiţi să formaţi alţi tineri specialişti de top?

- Sunt cel puţin trei echipe care pot să execute operaţia şi în aceeaşi idee, de formare de şcoală, aş vrea să vă spun că ne apropiem de 200 de transplanturi. Am ajuns la 187 efectuate, pentru 177 de pacienţi, pentru că 10 bolnavi au primit de două ori ficat. Cam jumate din aceştia trăiesc cu ficatul retransplantat. Primul transplant s-a făcut în 1997, în iunie. Pacientul nu a supravieţuit. Din aprilie 2000, când s-a făcut primul transplant cu supravieţuire, s-au făcut aceste 191 la 181 de pacienţi. Dintre care în momentul de faţă sunt în viaţă 135. Asta înseamnă un randament de succes undeva spre 75%.

- În ce condiţii aţi început transplantul de ficat?

- În condiţii foarte grele, pentru că nu era o echipă formată şi eram singurul chirurg cu experienţă în domeniu. A trebuit să formez pe alţii. După fiecare fază, am analizat cauzele şi de fiecare dată, am constatat că ne-am îmbunătăţit tehnica. Astăzi, există şi un registru naţional în care sunt introduse toate datele. În ultimii ani, rezultatele sunt din ce în ce mai bune. La ficat, transplantul hepatic e unul dintre cele mai spectaculoase procedee, pentru că bolnavul cu ciroză e în pragul decesului şi după transplant, ajunge să aibă o viaţă normală.

- Daţi-ne câteva nume din această şcoală…

- Din actuala Şcoală de Transplant de ficat, de la Fundeni, face parte şi conferenţiarul Mihnea Ionescu, cel care conduce o altă echipă alternativă, alături de care sunt şi unii dintre foştii mei studenţi, doctorul Vlad Braşoveanu şi doctoriţa Doina Gregoreţ.

Toţi sunt capabili să facă transplant în mod independent. La şcoala asta s-a mai format doctorul Radu Zamfir care face prelevările la nivel naţional, indiferent unde, în ţară, şi mai sunt şi alţii.

- O şcoală înseamnă doar o clinică de excepţie?

- Nu doar. Tot de la profesorul Setlacec ni se trage şi preocuparea pentru medicina academică şi în acest interval am căutat să formăm echipa şi să raportăm rezultatele noastre la nivel internaţional. Ca exemplu de formare, vi-l dau pe doctorul Bogdan Dorobanţu, care e asistent, şi a petrecut un stagiu de un an la Milano. Anul acesta şi-a susţinut doctoratul în cotutelă. E un exemplu că formarea academică face parte din formarea chirurgului. Un al doilea exemplu: există numeroase publicaţii ale clinicii ce caută să promoveze generaţia tânără. Fiecare îşi cunoaşte numărul de citări, care e destul de relevant. Cam asta e.“

- Din păcate, uneori, oamenii nu ştiu că şi acasă, în ţară, sunt specialişti deosebiţi. Unii preferă străinătatea. De ce credeţi că se întâmplă astfel?

- Astfel de operaţii ar fi fost posibile în România, doar că, vedeţi, unii se duc la Paris şi la Viena pentru lucruri mai simple. E doar o problemă de alegere a pacientului. Depinde de mentalitate şi de context. Emil Constantinescu, de exemplu, când l-am operat de colon, deşi eu i-am zis, domnule preşedinte, dacă vreţi, eu vă zic unde să mergeţi. Dânsul a ales să rămână. Nu, nu, că eu vreau aici.

- Implicarea dv. în viaţa publică şi politică au fost factorii care v-au ajutat să creaţi „Şcoala de la Fundeni“?

- Dimpotrivă, uneori am avut impresia că o fac împotriva autorităţilor din sănătate. Implicându-mă direct însă, am tranformat transplantul în prioritate, fără să dezavantajez pe nimeni şi să apar cu un program coerent, care din 2006 e şi finanţat. Primele discuţii le-am avut cu doctorul Victor Zota, directorul Agenţiei Naţionale de Transplant, pentru găsirea fondurilor. Un transplant de ficat ne costă 60.000 de euro. Faţă de cifrele europene, de peste, 100.000 de euro, e rezonabil. A fost o luptă grea pentru ca decidenţii din sănătate să accepte aceste costuri.

- Şcoala înseamnă însă şi preocuparea pentru cercetare?

- La Centrul de Chirurgie şi Transplant Hepatic planurile noastre sunt legate în primul rând, de cercetare, de dezvoltarea chirurgiei robotice şi cercetarea în cancerul de pancreas, care e cel mai ucigător, şi de care nu scapă aproape nimeni. Am început cercetări genomice pentru studierea cauzelor şi dorim ca foarte curând să introducem terapiile celulare, după ce s-a introdus tratamentul cu celule stem în bolile de ficat. Mai aproape, suntem de tratamentul cu insule pancreatice în diabet.

- Ce înseamnă o şcoală de medicină?

- Să nu rămânem în urmă, pentru că, de multe ori, e decepţionant să vezi că medicina la noi seamănă cu cea din Evul Mediu sau cu cea de la sfârşitul secolului XIX. La noi, se lucrează prea mult după ureche, prea mult după improvizaţie, dar lucrul trebuie făcut meticulos, după protocoale.

Ei bine, cel mai important pentru a clădi este să nu-ţi pierzi determinarea de a duce mai departe, ceea ce au început alţii. Şi să ai ochi buni. Încă din anii IV reuşesc să văd care sunt studenţii ce vor îmbrăţişa chirurgia. Stau cu ochii pe ei, şi oricât de ocupat aş fi, la cursuri, la capul bolnavului, mă străduiesc să le insuflu mentalitatea de învingători. Şi să-i conving prin exemplul personal – să aleagă transplantul hepatic, să aleagă Şcoala medicală de la Fundeni.

„O şcoală medicală se creează greu şi se menţine şi mai greu“

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine