Clarice DINU
Sorina Ionaşc
Clarice DINU Sorina Ionaşc
10980 vizualizări 20 mar 2014

Nicoleta Cristea Brunel are 36 de ani şi vreme de şapte ani s-a luptat cu această boală nedreaptă, infertilitatea. Este coordonatoarea Asociaţiei SOS Infertilitatea, ale cărei baze le-a pus în 2008 şi care funcţionează în regim de voluntariat. Activitatea susţinută a făcut posibilă demararea subprogramului de fertizare in vitro al Ministerului Sănătăţii. După şapte ani şi şapte FIV-uri, Nicoleta Cristea Brunel a reuşit să învingă „boala” şi a devenit, în decembrie, mama unei fetiţe.

După ce gândul a publicat un amplu material despre fertilizările in vitro, în care deputata PSD Lucreţia Roşca a susţinut că „un copil pe care nu ţi-l dă Dumnezeu este un bun pe care ţi-l doreşti”, material care s-a viralizat şi a stârnit reacţii fiind preluat şi în presa internaţională, Nicoleta Cristea Brunel i-a transmis o scrisoare deschisă, în care îşi prezintă experienţa personală şi în care îi cere să-şi reconsidere poziţia, declarându-se şocată de afirmaţiile deputatei. „Întrucât dvs. aţi invocat divinitatea în acele afirmaţii, mi-ar plăcea, dacă nu va puteţi iubi aproapele cu toate ale lui, atunci măcar să manifestaţi pentru el o fărâmă de înţelegere şi un dram de respect”, scrie ea.

În final, Nicoleta Cristea Brunel lansează un apel emoţionant: „Vă invit să vă uitaţi în ochii fiicei mele, în vârstă de două luni şi jumătate în această fotografie, şi, dacă puteţi, să îmi spuneţi mie că nu a meritat să lupt preţ de şapte ani şi şapte FIV-uri pentru această FIINŢĂ”.

Deputata PSD Lucreţia Roşca nu a putut fi contactată pentru a-şi expune punctul de vedere, până la ora publicării acestui material. Contactat de gândul, purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, a refuzat să comenteze subiectul, motivând că nu există o poziţie oficială a partidului pe această temă. "Nu am văzut declaraţiile, nu le cunosc şi mi-e foarte greu să le comentez. Refuz să comentez. PSD nu are un punct de vedere, nu am discutat despre aşa ceva şi poziţia oficială a partidului pe subiectul ăsta nu există. Şi dacă nu există, eu ca purtător de cuvânt nu v-o pot prezenta", a spus Ivan pentru gândul.

Vă prezentăm în continuare textul scrisorii:

„Personal, mă consideram oarecum imunizată, am citit întristător de numeroase aberaţii şi afirmaţii cinice despre infertilitate în aceşti şase ani de activitate asociativă în care m-am încăpăţânat, împreună cu colegele mele din Asociaţie, să transformăm infertilitatea dintr-un tabu într-un subiect prezent pe agenda publică din România; însă recunosc că afirmaţiile dvs. au depăşit tot ce am putut cti şi auzi până acum: în doar câteva fraze expuneţi o incredibilă colecţie de informaţii eronate, clişee injuste şi aprecieri halucinante.

O să încerc în această scrisoare să le iau pe rând şi să ofer câteva detalii lămuritoare:

  1. „Nicăieri în  lume infertilitatea nu e consideratムboală. Nu ştiu unde aţi găsit  voi că OMS o considerムboală.”

Infertilitatea este o condiţie medicală, o boală recunoscută ca atare exact de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, o simplă căutare cu google ar fi fost suficientă să vă confirme informaţia înainte de o contesta în declaraţia acordată jurnalistei: "Infertility (clinical definition): a disease of the reproductive system defined by the failure to achieve a clinical pregnancy after 12 months or more of regular unprotected sexual intercourse."

Iar o rezoluţie a Parlamentului European (2008) precizează: Parlamentul European "constatムcムinfertilitatea este o boalムrecunoscută de Organizaţia Mondialムa Sănătăţii, care poate avea efecte grave, cum ar fi depresia; subliniazムfaptul că rata infertilităţii este în creştere, atingând în prezent aproximativ 15% din cupluri; invită, prin urmare, statele membre să garanteze cuplurilor dreptul de acces universal la tratament împotriva infertilităţii".

2. „Iar donatorii, ştiţi cum sunt în România, donează pe bani, unde găseşti donatoare de ovule?”

Doamnă doctor, fertilizarea in vitro se face de cele mai multe ori cu materialul genetic al părinţilor, recursul la terţ donator este mai degrabă rar - şi nu sistematic, aşa cum lăsaţi dvs. să se înţeleagă. Prin Subprogramul FIV al Ministerului Sănătăţii au fost finanţate (parţial!) numai proceduri cu material genetic propriu cuplului.
 
3. „Nu cred cム[finanţarea fertilizării în vitro] ar trebui să fie suportată de stat.  În nicio altă ţară nu este gratuit.”

Siguranţa de sine cu care faceţi această afimaţie m-a ...descumpănit. Din nou, puţină documentare înainte de lansarea publică a afirmaţiei s-ar fi impus. Realitatea este că România a rămas singura ţară din Uniunea Europeană care nu sprijină cuplurile  hipofertile. Prin Subprogramul Ministerului Sănătăţii, în scurtul interval în care acesta a existat, în România s-a finanţat parţial o singură tentativă FIV pentru un număr limitat de cupluri, selecţionate în urma unor criterii medicale şi sociale severe. 

Drept comparaţie: personal, am beneficiat în Franţa, cealaltă ţară a mea, al cărei cetăţean am şansa să fiu, de nu mai puţin de cinci tentative de fertilizare in vitro, pentru care, în afara asigurărilor la care cotizăm, nu am plătit nicio centimă, totul (analize, consultaţii, medicamente, procedurile în sine) fiind suportat de sistemul de securitate socială.

După aceste cinci tentative, m-am întors în România pentru a adopta un copil. Cum procesul de adopţie trena, am mai făcut o tentativă de fertilizare in vitro în România, pe care am plătit-o integral, din resurse proprii: aproape 4.000 de euro.

A urmat o a şaptea tentativă de fertilizare in vitro, cea norocoasă, în Grecia - pe care am plătit-o, dar asta doar pentru că eram cetăţean străin; nu, nici măcar Grecia, ţara europeană cea mai năpăstuită din punct de vedere economic, nu a renunţat la a-şi sprijini cetăţenii ce vor să devină părinţi - criză trece, copiii rămân.

V-am detaliat exemplul personal, ca să înţelegeţi cât de profund eronată este afirmaţia dvs. - eu nu vă ofer drept contra-argument informaţii de pe site-uri sau din auzite, ci experienţă directă: primele mele 5 (cinci!) tentative de fertilizare in vitro au fost integral suportate de asigurările sociale franceze. Dar să nu credeţi că doar în Occident sau în ţările scandinave se întâmplă astfel; vă redau situaţia din vecini: în Bulgaria sunt suportate trei tentative, în Ungaria- cinci, în (atât de catolica) Polonie - trei tentative.

4. „Ca sムfaci un copil când nu ţi-l dムDumnezeu, că e un bun pe care ţi-l doreşti, nu trebuie sムcontribuie societatea la aşa ceva.”

Această afirmaţie, perla coroanei, este cea care m-a determinat să vă scriu. Informaţiile false reprezintă un aspect care poate, în anumite contexte, să fie trecut cu vederea, însă nedreptatea, ca să nu spun cruzimea, din această frază impune o replică. 

Permiteţi-mi vă rog, doamnă deputat, să va adresez câteva întrebări, doar în parte retorice:  De ce vă consideraţi îndreptăţită să Îl invocaţi pe Dumnezeu în acest context, cine v-a acordat statutul de purtător de cuvânt al divinităţii? Ce vă face să credeţi că cele peste cinci milioane de copii concepuţi prin fertilizare in vitro în lume nu sunt copii daţi de Dumnezeu? I-aţi spune acelaşi lucru şi unuia dintre numeroşii preoţi români care recurg la fertilizare in vitro în dorinţa lor de a deveni părinţi? Ştiţi că în Bulgaria un preot şi-a permis să facă o afirmaţie negativă la adresa FIV, iar Biserica Ortodoxă Bulgară a adresat ulterior scuze publice cuplurilor hipofertile? 

Infertilitatea este o condiţie medicală, FIV-ul este un mod de tratare a ei, deci copiii concepuţi prin reproducere umană asistată medical sunt o victorie asupra bolii, altfel spus o vindecare. Unui cardiac, de pildă, nu i se cere să nu îşi trateze boală pentru că „asa a vrut Dumnezeu”, de ce să i se spună asta unui om afectat / bolnav de infertilitate?! Dacă aceşti copii se nasc, este pentru că Dumnezeu a dorit că ei să se nască. Şi punctum.

  „Bunurile” pe care persoanele hipofertile şi le-au dorit - apartamente, maşini, bijuterii ... -  sfârşesc (în cazul fericit în care acestea există preliminar) prin a fi ipotecate şi/sau vândute pentru a se putea plăti analizele, medicamentele şi procedurile care să aducă în viaţa acestora FIINŢELE UMANE cele mai dorite şi mai iubite: copiii! Vă rog să remarcaţi că nu mă lansez în a vă povesti despre suferinţele fizice şi mai ales psihice şi sociale ale cuplurilor infertile, mă limitez la aspectul pur financiar.

Cum vă puteţi permite să calificaţi aceşti copii ca fiind „bunuri”, doar pentru că părinţii lor au fost nevoiţi să facă apel la ajutorul medicilor (colegii dvs.!!) pentru a îi putea concepe?!

O să mă abţin să cad în capcana de a vă pune întrebări amar-ironice, unele inspirate de comentariile de pe reţelele sociale („In cazul copiilor 'bunuri' se aplică regulile dreptului comercial sau ale dreptului familiei?”, „Cam cât estimaţi că ar costă un kg din acest 'bun', în viu?” etc.), pentru că registrul este sinistru, în caz că încă nu aţi realizat.

5. Şi ajungem la o ultimă afirmaţie şocantă, cu atât mai şocantă cu cât nu aţi făcut-o în cadrul aceluiaşi prim interviu, ci a două zi, pentru un alt organ de presă, deci nu fusese o afirmaţie aleatorie, o „scăpare”, ci o convingere profund întipărită în conştiinţa dvs.: "E vorba aceea româneascム- cine are săƒ-i trăiască, cine nu, să nu-şi dorească."

Vă asigur, doamnă, din vasta mea experienţă asociativă, în care am interacţionat cu mii de cupluri hipofertile (da, mii; un cuplu de vârstă reproductivă din şase se confruntă cu probleme de fertilitate, doar pe forumul Asociaţiei SOS Infertilitatea sunt înscrise peste 3.200 de persoane, femei şi bărbaţi! am dedicat mii de ore din viaţă mea discuţiilor cu aceştia, în conversaţii directe sau în interacţiuni virtuale, am plâns nopţile singură în faţă computerului când am primit veşti proaste şi am topăit de bucurie, deşi eram la mii la mii de kilometri distanţă şi nu îi cunoşteam propriu-zis, atunci când o nouă sarcina îmi era anunţată) că zicala cu pricina este de departe cea mai antipatică şi mai dureroasă din tot ce poate auzi o persoană care nu poate, din motive medicale, să aiba copii. Fraza respectivă o spun, de fiecare dată, persoanele care au deja copii, fără să pară a realiza ce cumplită jignire pentru propriii copii reprezintă invocarea şi asumarea acestei alegaţii.

Doamna deputat, v-am scris toate acestea cu speranţa că veţi realiza, finalmente, cât de mult aţi greşit şi cât de mult aţi rănit un segment semnificativ al populaţiei din Romania: cuplurile cu probleme de fertilitate.

Afirmaţiile dvs. au stârnit multe, foarte multe reacţii, în presă şi pe reţelele sociale, de la tristeţe resemnată până la solicitarea demisiei. Am avut bucuria să văd reacţii de condamnare exprimate spontan, din proprie iniţiativă, de către persoane publice / jurnalişti precum Melania Medeleanu, Vlad Petreanu, Emanuela Schweninger, Cristian China-Birta, Ioana Avădani, Diana Marcu, Clarice Dinu, dar şi de sute de „simpli cetateni”, afectaţi sau nu în mod direct de infertilitate. Aveţi câteva zeci de comentarii pe pagina dvs. FB - unele pot fi cotate, obiectiv vorbind, drept „hate messages”. Asociaţia SOS Infertilitatea a şters de pe pagina sa astfel de mesaje, dar pe pagina dvs. încă figurează - ar fi bine să aveţi puterea să le citiţi integral înainte de a le şterge. Asociativ şi individual, condamn discursul agresiv şi insultele, însă când le veţi citi, pentru a putea înţelege de unde atâta ură, vă rog să nu uitaţi de unde s-a pornit: dvs. - deputat, medic şi mamă - le-aţi scos acestor oameni copiii (reali, pentru cei care au învins deja infertilitatea, sau doar visaţi, pentru cei care încă luptă) din categoria fiinţelor umane, considerându-i „bunuri”.

  ...Este grav, doamnă.
   
Mi-ar plăcea să cred că măcar acum, după aducerea acestor precizări, vă veţi reconsidera poziţia a şi nu doar din cauza presiunii publice, ci, dacă nu sper prea mult, să o faceţi ...în mod sincer. Probabil că empatia nu se poate învăţa sau mima, ea există sau nu există. Dar mai există o gamă amplă de alte sentimente pe care le puteţi aplică. Întrucât dvs. aţi invocat divinitatea în acele afirmaţii, mi-ar plăcea, dacă nu va puteţi iubi aproapele cu toate ale lui, atunci măcar să manifestaţi pentru el o fărâmă de înţelegere şi un dram de respect.

Infertilitatea există.   Şi doare.

În încheiere, vă invit să vă uitaţi în ochii fiicei mele, în vârstă de două luni şi jumătate în această fotografie, şi, dacă puteţi, să îmi spuneţi mie că nu a meritat să lupt preţ de şapte ani şi şapte FIV-uri pentru această FIINŢĂ: 
Vă urez să vă bucuraţi de copilul dvs. şi să realizaţi cât de norocoasă sunteţi,
Nicoleta Cristea-Brunel,
coordonator Asociaţia SOS Infertilitatea,
mamăƒ
 


P.S.: timp de un an de zile am fost atestată în vederea adopţiei dar în tot acest interval nu am primit nici măcar un singur telefon / e-mail din partea autorităţilor, darămite să mi se prezinte un copil adoptabil. În ciuda gustului extrem de amar, nu dezarmez, iar când va creşte un pic fetiţa, voi relua încercările pentru a adopta un copil. În acest context îmi permit să vă întreb: doamnă deputat, copiii adoptaţi, care şi ei vin în sufletele şi în braţele părinţilor lor într-un mod mai puţin standard, doar pentru că aceştia îi doresc, tot „bunuri” sunt?!”

Nicoleta Cristea Brunel este licenţiată a Facultăţii de Litere a Universtăţii din Bucureşti, are un master în Comunicare la Universitatea din Paris şi un master în Ştiinţe Politice la Universitatea Geneva, fiind totodată absolventă a ENA, cea mai prestigioasă şcoală de administraţie publică din Europa.

Lucreţia Roşca este deputat PSD de Galaţi, fiind la al doilea mandat de parlamentar. De profesie este medic având specialitatea medicină fizică şi recuperare. CV
 
 
 
 

Citește și: