Maria Bîrnaure
Maria Bîrnaure
1539 vizualizări 20 oct 2017

De gura lumii, de frică, dintr-o acceptare a fenomenului ca normalitate sau pur şi simplu din cauza unui cadru legal limitat, victimele de prea puţine ori îşi caută dreptate. „Victimele hărţuirii sexuale nu au suportul necesar, au o temere în a sesiza instituţiile abilitate”, spune Csaba Asztalos, preşedintele CNCD, instituţie care a înregistrat, în doi ani, doar patru plângeri de acest gen. La poliţie, în primele nouă luni ale lui 2017, au ajuns doar 35 de sesizări, cu 8% mai puţine decât anul precedent. 

Potrivit Codului Penal, hărţuirea sexuală este definită ca „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

„De ce nu se fac plângeri? Plângeri în legătură cu ce? Pentru că sunt, de fapt, două fenomene evidenţiate. Avem hărţuirea sexuală în cadrul unei instituţii, iar ea este sancţionată, şi avem hărţuirea stradală, în spaţiul public. (...)  Nu ai un cadru legal care să te protejeze de hărţuirea în spaţiul public”, spune Oana Băluţă, conferenţiar universitar şi activistă pentru drepturile femeilor, care a urmărit îndeaproape problematica drepturilor femeilor în ultimii ani.

Subraportare a cazurilor la CNCD

La CNCD, în doi ani (2015-2016) au fost depuse doar patru plângeri legate de hărţuire sexuală, cu toate că aceste cazuri sunt mult mai multe şi mult mai dese, după cum a explicat, pentru Gândul, şi Csaba Asztalos, preşedintele CNCD. 

„Victimele hărţuirii sexuale nu au suportul necesar, au o temere în a sesiza instituţiile abilitate. Există o serie de motive pentru care nu se spun aceste lucruri. Noi putem să soluţionăm o plângere, în sensul în care putem să aplicăm o amendă. Dar, dacă se adresează instanţelor de judecată, pot obţine despăgubiri morale sau materiale. În România, în ultimii ani, am avut cazuri destul de grave, mai ales în zona universitară, Iaşi, Cluj, am avut un caz la Arad, într-o instituţie publică, în care o funcţionară a înregistrat şeful şantajând-o sexual. În toate aceste cazuri avem plângeri penale pe rol, respectiv, am mai avut situaţii de hărţuire sexuală în zona universitară, chiar şi la univeristăţi din Bucureşti, care au fost soluţionate”, explică Asztalos. 

Potrivit informaţiilor existente, avem de-a face cu o subraportare a cazurilor la CNCD, iar din datele existente reiese că hărţuirea are loc în mod frecvent în raporturile şef/subaltern.

Oana Băluţă: Nu ai un cadru legal care să te protejeze de hărţuirea în spaţiul public

Dacă în cazul hărţuirii în spaţiul instituţional avem de-a face cu posibilitatea de a depune plângere, acest lucru nu este valabil şi în cazul hărţuirii stradale, petrecute în spaţiul public. 

„De ce nu se fac plângeri? Plângeri în legătură cu ce? Pentru că sunt, de fapt, două fenomene evidenţiate. Avem hărţuirea sexuală în cadrul unei instituţii, iar ea este sancţionată, şi avem hărţuirea stradală, în spaţiul public. Şi, sunt foarte multe femei care scriu despre hărţuirea în spaţiul public şi, de exemplu, dacă cineva te fluieră pe stradă, dacă cineva îţi adresează cuvinte injurioase, dacă cineva te atinge pe stradă, ce anume te protejează şi care este pârghia legală în baza căreia poţi merge la poliţie pentru a depune plângere? De asta este o problemă sistemică, pentru că, în fapt, nu ai un cadru legal care să te protejeze de hărţuirea în spaţiul public”, a explicat, pentru Gândul, Oana Băluţă, conferenţiar universitar şi activistă pentru drepturile femeilor, care a urmărit îndeaproape problematica drepturilor femeilor în ultimii ani.

Care ar fi soluţia pentru slăbirea amplorii acestui fenomen al hărţuirii în spaţiul public? În state mai dezvoltate există o legislaţie bine pusă la punct în acest sens. În cazul României, se poate porni treptat, iar mesajele publicate de femei pe reţelele de socializare ar trebui să reprezinte un punct de pornire pentru găsirea şi implementarea acestor soluţii. 

„Există state care au o astfel de legislaţie, însă ceea ce se poate face cu mai multă rapiditate la noi este faptul ca anumite structuri precum RATB-ul sau Metrorex să includă prevederi şi să monitorizeze hărţuirea în spaţiile acestea pe care ei le coordonează, pentru că sunt foarte multe mărturii ale femeilor care atrag atenţia că în autobuze au fost hărţuite, că li s-a întâmplat în metrou. Iar ceea ce eu spun acum, cred că intră în responsabilitatea Metrorex şi a celor de la RATB”, explică Oana Băluţă. 

Băluţă: „Toate mărturisirile femeilor acestora din Campania #metoo au nevoie de un răspuns politic”

Pe lângă aceste lucruri, în România există o problemă legată de conştientizarea fenomenului, aceasta fiind vizibilă, în special acum, când după ce tot mai multe femei au ales să facă dezvăluiri pe reţelele de socializare, a crescut şi numărul comentariilor răutăcioase. 

„Ca să vorbeşti despre astfel de experienţe, despre hărţuirea în spaţiul public sau despre orice fel de formă de hărţuire sau de agresiune trebuie să ai acces la un spaţiu safe, în care oamenii să nu te acuze că tu ai provocat hărţuirea, că tu te-ai îmbrăcat provocator, că nu ştiu pe unde ai mers în cursul nopţii. E nevoie să fii crezută şi e nevoie ca oamenii să nu exercite un bullying asupra ta după ce ţi-ai făcut publice experienţele de hărţuire. Faptul că foarte multe femei au vorbit acum despre ceea ce li s-a întâmplat, au construit un astfel de spaţiu, spaţiu care este deschis, dar, în continuare, nu este sigur. Au fost comentarii şi băşcălioase şi pline de un mişto… Şi au venit din partea unor persoane binecunoscute în spaţiul public. Iar comentariile acestea, bazate pe neîncredere şi pe mişto şi pe băşcălie au venit din partea lor”, susţine Oana Băluţă. 

Din postura de activist pentru drepturile femeilor, aceasta vede campania #metoo ca fiind un punct de plecare în declanşarea acţiunilor concrete pentru diminuarea acestui fenomen. Iar speranţa vine din experienţa altor ţări.

„Mie, toată campania aceasta îmi dă speranţe pentru că în foarte multe ţări din lumea asta se vorbeşte o limbă comună, limbă care intră sub umbrela hashtagului #metoo. Îmi dă speranţe că s-a creat solidarizarea aceasta şi că poţi să schimbi norme, practici, legislaţie şi comportament instituţional atunci când vorbeşti şi este o masă de oameni care vorbeşte despre chestiunea asta”, explică Oana Băluţă.

În Statele Unite ale Americii a fost legiferată şi recunoscută ca fiind agresiune violenţa asupra femeilor în spaţiul privat. „Femeile au vorbit în ceea ce se chema „grupuri de privire a conştiinţei”, se întâlneau femei între ele şi vorbeau despre experienţele lor. Şi, la un moment dat, şi-au dat seama cât de multe suferă din cauza violenţei în familie. Şi şi-au dat seama că ceea ce este personal, este, de fapt, politic, în sensul în care are nevoie de un răspuns politic. Toate mărturisirile femeilor acestora din Campania #metoo au nevoie de un răspuns politic”, susţine Băluţă. 

„Campania #metoo poate ajuta conştientizarea fenomenului acolo unde acesta există în procent mare, dar nu se poate exprima social ca urmare a unui anumit tip de profil psihocultural. De asemenea poate încuraja recunoaşterea fenomenului, chiar acolo unde fenomenul este cunoscut”, este de părere şi sociologul Daniel David. 

Potrivit acestuia vizibilitatea fenomenului va creşte în România. 

„Hărţuirea a existat de-a lungul istoriei, dar astăzi devine mai vizibilă. Asta mai ales în societăţile care trec de la valorile de supravieţuire la cele de autoexprimare - democraţie, libertate, individ autonom cu drepturi bine definite etc.- şi de la valori tradiţionale - de exemplu familie şi religie la cele mai seculare. Aceste lucruri pot fi accentuate în societăţile care un au un profil psihocultural caracterizat prin colectivism, unde individul şi drepturile sale sunt mai puţin importante decât colectivul, şi concentrarea puterii de către puţini, adesea bărbaţi, care au forţă de control social. Mai mult, astfel de societăţi tind să definească fenomenul în sensul sau mai restrâns”, a explicat, pentru Gândul, sociologul. 

Maia Morgenstern şi Ana Barton, printre româncele care s-au alăturat campaniei #metoo

Printre persoanele publice din România care au scris un mesaj însoţit de hashtag-ul #metoo pe pagina personală de Facebook este Maia Morgenstern. Actriţa a ales să vorbească despre „o tânără prietenă” a ei. 

„Mă doare până la strigăt, până la disperare. Disperarea pe care ti-o da neputinţa. Ciudat, o neputinţa ce vine din respect şi loialitate. Dar tot neputinţă se cheamă. Ma doare tăcerea cu care a decis să se înconjoare o tânără prietenă.
Dar o respect. Deşi mă doare, nu voi trăda încrederea cu care m-a investit. Şi nu vorbesc de vreo întâmplare neplăcută, cu iz de gîlceavă de alcov, demnă de paginile vreunui tabloid. ( al carui director ă fost....sa lăsăm, nu-i aşa?) Vorbesc de teroare, ameninţări, atacuri verbale, în scris, directe... Am să tac #metoo”, a scris Maia Morgenstern pe pagina sa de pe reţeaua de socializare. 

Scriitoarea Ana Barton s-a alăturat şi ea campaniei şi a povestit o întâmplare din propria-i viaţă. 

„Cum de-am avut puterea de a-i cere cărţile şi de a-i şi mulţumi pentru ajutor, nu ştiu. Poate pentru că, deşi era un drum lăturalnic, nu eram singuri pe el, mai trecea lume. Am luat-o la fugă cu mulţimea aia de cărţi în braţe şi cu ghiozdanul greu în spate. M-am oprit numai la marginea unei gropi care fusese făcută fiindcă se spărseseră nişte conducte mari acolo, o groapă imensă. Pe jos era însă alunecos, iar eu degeaba m-am oprit la marginea aia, că am alunecat şi am căzut în groapă. Cum de n-a văzut nimeni, iar nu ştiu. #metoo”, a scris aceasta pe Facebook. 

Vedetele de la Hollywood au creat, la începutul lunii, ceea ce avea să devină un fenomen, o adevărată campanie derulată pe reţelele de socializare. După ce tot mai multe actriţe de la Hollywood au dezvăluit că au fost hărţuite sexual de producătorul Harvey Weinstein, femeile de peste hotare au început să-şi dezvăluie şi ele experienţele de acest fel pe reţelele de socializare. News feed-urile s-au umplut de mesaje, mai scurte sau mai lungi, însoţite de hashtag-ul „#metoo” (n.r. „#şieu”), care avea să devină o punte de legătură între toate femeile, indiferent de vârstă, care, cel puţin o dată în viaţa lor, s-au simţit victime ale hărţuirii.

Citește și: