Publicat

27

martie

2013

18:20

22104

vizualizări

"Noi suntem ţigani, doamnă. Şi am învăţat să împărţim cu alţii ce ne prisoseşte”. Moartea Puşulinei a dat viaţă, de Bunavestire, la trei oameni

"Noi suntem ţigani, doamnă. Şi am învăţat să împărţim cu alţii ce ne prisoseşte”. Moartea Puşulinei a dat viaţă, de Bunavestire, la trei oameni

Un foc de armă a schimbat destinele unor oameni care nu ştiau unii de existenţa celorlalţi. Un glonţ tras de pistolul unui poliţist a pus capăt vieţii unei fete de 23 de ani şi a schimbat existenţele altor trei. De Bunavestire, două femei - de 31, respectiv 52 de ani, şi un bărbat – de 53 – s-au întâlnit, printr-un joc crud al sorţii, în aceeaşi clădire: a clinicii de Transplant de la Fundeni. Au ajuns aici străini. Acum sunt “fraţi”, pentru că poartă în ei organe de împrumut – provenite, toate, de la acelaşi donator: Alexandra Elena Pârşă, de 23 de ani.

“Noi suntem ţigani, doamnă. Şi aşa suntem noi educaţi. Să împărţim cu alţii ce ne prisoseşte. Nu suntem egoişti”, spune cu lacrimile înnodate-n gât Costel Pârşă, tatăl Alexandrei. Când a aflat că fiica lui a intrat în moarte cerebrală, bărbatul din Vlădeni, Dâmboviţa, s-a sfătuit cu familia şi a decis să-i doneze organele. “Cu toţii am decis. Ne-am gândit cum să facem ca ea să trăiască în continuare. Fata mea iubea viaţa şi acum nu mai poate să se bucure de ea. Am vrut să dăm altora posibilitatea asta: să trăiască ei, şi prin ei, o să trăiască şi fata mea”.

“Sunt două feluri de oameni pe lumea asta. Unii care ştiu să trăiască, dar nu au şansa asta, şi alţii care se luptă să trăiască, dar nu au şansă. Şi au nevoie de ajutor de la ceilalţi”, îşi explică decizia bărbatul din Vlădeni.

Marţi, la câteva ore de la momentul în care rinichii şi ficatul fiicei lui fuseseră deja transplantate în corpurile a trei necunoscuţi, Costel Pârşă nu-şi dorea decât două lucruri: “Ca atunci când oamenii ăia o să-şi revină din anestezie, şi o să se simtă bine, să ştie doar atât - că le-a donat organe “Puşulina”. Nu Elena. nu Alexandra, ci Puşulina, pentru că noi aşa o alintam pe fata mea. Şi să se bucure de viaţă, aşa cum se bucura ea. Mi-ar plăcea ca unul dintre ei să aibă şi copii şi să facă şi-o fetiţă. Şi să-i zică tot aşa”.   

Elena Alexandra ar fi împlinit pe 28 iunie 23 de ani. Era studentă anul I la Drept, la Învăţământ la Distanţă, la Târgovişte. “Era prinţesa ţiganilor, doamnă. Era lumina mea. Pe 28 iunie stabilisem data cununiei cu băiatul ăla, Marius Cârstea, iar acum ne pregătim de înmormântare. Sâmbătă”, continuă tatăl.

Da, e ortodox, mai zice. Şi nu se teme de eventuala reacţie a preotului din Vlădeasa – că va îngropa un trup golit de organe. “Nu mă tem de nimeni. Fiecare îşi alege ce vrea. Eu ştiu că fata mea va trăi prin acei oameni”, mai zice bărbatul doborât de durere.   

Mirela Popa, aflată acum la Terapie Intensivă, în Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic de la Fundeni, a primit ficatul Elenei Alexandra Pârşa. De Bunavestire i s-a schimbat viaţa.

Brăduţ Popa împreună cu soţia sa Mirela Popa, internată la Spitalul Fundeni

„Mă uitam la televizor şi am văzut ştirea că fata de 23 de ani, împuşcată în cap, a intrat în moarte cerebrală. În momentul ăla, mi-am zis în sinea mea: uite un posibil donator”, povesteşte Brăduţ Popa. „Cunosc suferinţa prin care trece cineva atunci când se află pe o listă de aşteptare”, spune bărbatul, în timp ce aştepta pe holurile Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic , să primească o veste despre soţia lui operată marţi dimineaţă.

Operaţie de transplant: 6 ore

Atunci a primit un lob de ficat de la Alexandra Elena Pârşa. Operaţia, condusă de de prof. dr. Irinel Popescu, a început la 2.30 dimineaţa şi a durat şase ore. „Intervenţia a decurs fără niciun fel de problemă. Pacienta este în continuare monitorizată. Starea ei era gravă şi necesita urgent un transplant de ficat. Acum totul depinde de cum reacţionează organismul post operatoriu”, ne-a declarat câteva ore mai târziu profesorul Irinel Popescu.

Mirela Popa a primit pentru a doua oară o şansă la o viaţă normală, deoarece a mai trecut printr-un transplant, în februarie 2004, la Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca. Atunci a primit un rinichi de la soţul ei. „Am acceptat să devin donator fără să stau pe gânduri. Atunci sănătatea îmi permitea. Ne-am dus împreună, de mână, la prof. dr. Mihai Lucan şi i-am spus că vreau să îi donez soţiei mele un organ”, povesteşte Brăduţ Popa. “Medicul a încuviinţat şi, după o serie de analize care au arătat că suntem compatibili, am ajuns amândoi pe masa de operaţie”, îşi aminteşte Brăduţ Popa.

Mirela Popa, 52 de ani, a ajuns să trăiască cu organe de împrumut din cauza unei boli ereditare, care i-a atacat pe rând rinichii şi ficatul. Primele semne ale bolii au apărut în 1986, când Mirela avea 25 de ani. Era măritată de doar doi ani: „Mereu ne-am susţinut şi am fost unul alături de celălalt, indiferent de probleme”, spune bărbatul.

Dacă în cazul transplantului de rinichi a fost uşor să găsească un donator – în familie, la ficat  lucrurile nu au fost simple. Mirela Popa avea în interiorul ei un organ care ajunsese să cântărească 8 kilograme. „Pe 25 seara au sunat de la spital. Eu am răspuns la telefon şi mi-au zis că s-a găsit un posibil donator pentru Mirela. Prima reacţie? Cred că glumiţi. Nu ştiam cu cine vorbesc, nu îmi venea să cred. Era medicul Speranţa Iacob, de la Fundeni. I-am zis şi soţiei. Ne-am strâns în braţe, am plâns, am râs şi am plecat la spital”, rememorează ultimele ore Brăduţ Popa.

Soţii Popa locuiesc în Târnăveni, Târgul Mureş. Au venit în Capitală în urmă cu o lună, la analize, pentru a vedea cum evoluează boala Mirelei. „La ultimul control, profesorul Irinel Popescu ne-a spus că e nevoie urgent de un transplant. Anul acesta. Şi ne-a mai zis să nu părăsim Bucureştiul”, povesteşte Brăduţ Popa. „Mi-aş dori ca la un moment dat să merg, împreună cu soţia mea, la familia care a acceptat ca fiica lor să redea şansa la viaţă altor persoane”.

În timp ce Mirela Popa a primit ficatul tinerei de 23 de ani, rinichii au ajuns la un bărbat de 55 de ani şi la o femeie de 31.

Bărbatul este din Buzău şi de şase ani făcea dializă. Era pe lista de aşteptare ca să primească un rinichi de mai bine de doi ani. „În 2011 a fost la un pas să primească un rinichi, dar atunci era răcit şi a fost trimis acasă. Operaţia ar fi fost un eşec în astfel de situaţii”, explică pentru gândul  Amali Teodorescu, vicepreşedinta Asociaţia Transplantaţilor din România.

Cel de-al doilea rinichi al Puşulinei a ajuns la Olesea Frija, o tânără de 31 de ani, originară din Chişinău, care face dializă de la 16 ani. „S-a mutat în România pentru că s-a îndrăgostit de un tânăr, care o susţine în astfel de momente”, mai spune Amali Teodorescu.

România e de cinci ori sub media europeană a transplantului de organe

Deşi nu există statistici oficiale,  şi nici un registru naţional al donatorilor (deşi s-au făcut demersuri), în acest moment 2.500 de români sunt trecuţi pe lista de aşteptare pentru a primi inimi, plămâni, ficat sau rinichi.

Anul trecut, în România s-au realizat aproximativ 500 de proceduri de transplant de organe, cu o rată de succes de peste 80%. Majoritatea organelor transplantate proveneau de la donatori în moarte cerebrală, iar restul de la donatori vii. Cele mai multe transplanturi au fost medulare - 200, de rinichi - 180 şi de ficat - 75. Aceste cifre ne clasează pe un ultim loc în Europa la acest capitol, media europeană fiind de cinci ori mai mare.

 

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
"Confirm cu mare dezamăgire!" FĂRĂ LOC de interpretări. Anunţul trist făcut de marele nostru campion

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info