Maria Bîrnaure
466 vizualizări 17 mai 2017

România se află în situaţia de a recupera un deficit istoric de absolvenţi de învăţământ superior, datorită condiţiilor de dinainte de Revoluţie. La recesământul din 1992, valoarea indicatorului privind persoanele cu studii superioare din rândul populaţiei active era de doar 5,8%. 

Cu toate acestea, ponderea absolvenţilor de învăţământ superior este cea mai redusă din UE şi în grupa de vârstă 30-34 de ani, care a parcurs sistemul de învăţământ superior după anul 2000: 25,6% din totalul populaţiei de această vârstă a absolvit o instituţie de învăţământ superior, în timp ce media europeană este de 39,1%.

„Este posibil ca indicatorii privind stocul de învăţământ superior să fie afectaţi de fenomenul de „brain drain” – plecarea din ţară a persoanelor cu pregătire superioară. Dar aceasta nu poate constitui explicaţia principală, căci în România se acordă anual doar 10 diplome de absolvire pentru învăţământ superior la 1000 persoane cu vârste între 15-64 ani, jumătate faţă de Polonia şi mult sub media UE. Asta înseamnă că „fabricile de diplome” au randament scăzut”, se arată în Monitorul Social. 

Potrivit datelor, principala explicaţie a acestui fapt este că învăţământul superior nu a beneficiat de investiţii importante din partea statului, astfel că proporţia în PIB a cheltuielilor pentru învăţământul superior nu a depăşit niciodată 5%, şi aceasta fiind cea mai mică din Europa. 

Eşecul sistemului de educaţie românesc a fost explicat, într-un interviu pentru Gândul, Ciprian Fartuşnic, directorul general al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei. Acesta susţine că creşterea numărului de persoane cu studii superioare nu înseamnă o scădere a standardelor de calitate, aşa cum se consideră în România. 

„Ceea ce se înţelege mai puţin este că tendinţa de creştere a numărului de persoane care au studii superioare nu atrage în mod automat o scădere a standardelor de calitate. Alte sisteme de educaţie demonstrează că învăţământul superior se poate extinde, păstrând aceste standarde de calitate şi promovând echitatea. Eşecul sistemului universitar de a găsi o astfel de cale în trecut nu este un argument pentru a susţine că acest lucru nu este posibil, ci este un argument pentru încerca din nou.

Nu trebuie să uităm nici de faptul că există o relaţie directă între nivelul de educaţie al părinţilor şi rata de participare la învăţământul superior. În România cum am văzut există o pondere relativ mică a adulţilor care au absolvit o formă de studii universitare. Consecinţa? O sursă de inechitate pe termen lung, pericolul ca în absenţa unor măsuri de sprijin specifice, creşterea ponderii populaţiei care a absolvit învăţământul superior să nu o regăsim în cazul tinerilor care provin din familii/medii dezavantajate, fie că vorbim de sărăcie, mediu de rezidenţă, apartenenţă etnică sau dizabilitate”, explică Ciprian Fartuşnic. 

Citește și: