Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
4423 vizualizări 10 mar 2017

Judecătoarea Livia Stanciu a fost singura dintre cei 9 judecători CCR care a făcut opinie separată la decizia privind conflictul juridic de natură constituţională între DNA şi Guvern, declanşat din cauza anchetei penale a DNA privind emiterea OUG 13.

„Faţă de stadiul actual al anchetei penale, nu se poate stabili o imixtiune a Ministerului Public în exercitarea competenţei Guvernului de iniţiere şi adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017”, este verdictul Liviei Stanciu.

Fosta şefă a instanţei supreme argumentează că DNA avea dreptul să ancheteze oportunitatea şi legalitatea emiterii OUG 13, pentru a vedea dacă nu s-au comis fapte penale.

„Aşa cum s-a precizat şi în doctrină, cu referire la actele Guvernului, atunci când o comisie parlamentară ar constata că ”unele acte ale Guvernului sunt cel puţin discutabile sub aspectul legalităţii sau/şi al oportunităţii lor, ea ar trebui să sesizeze Camera sau, după caz, Parlamentul, pentru ca acesta să decidă: fie în sensul anulării (…), fie în sensul obligării Guvernului să emită un alt act, legal şi oportun, fie în sensul sesizării organelor judiciare, dacă s-au săvârşit infracţiuni. Per a contrario, dacă există temeiuri de natură penală (fapte prevăzute de legea penală), controlul (în legătură cu un act emis de Guvern, fie că este individual, fie că este normativ) aparţine şi organelor autorităţii judecătoreşti (Ministerul Public, instanţele de judecată), conform atribuţiilor lor constituţionale şi legale. În concluzie, controlul de oportunitate şi cel de legalitate al ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului interferează, iar dimensiunea legalităţii şi a controlului circumscris acesteia cuprinde şi controlul respectării legii penale în procesul de adoptare a acestei categorii de acte normative.

Stanciu mai arată că CCR nu ar fi trebuit să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra actelor procedurale din ancheta procurorilor, pentru că astfel şi-a depăşit atribuţiile şi a încălcat legea.

„În ceea ce priveşte caracterul procedurii din cursul urmăririi penale, în noua reglementare, confirmând opiniile doctrinare care s-au exprimat în legătură cu regulile de desfăşurare a fazei de urmărire penală, legiuitorul a prevăzut expres caracterul nepublic al acesteia [art.285 alin.2 din Codul de procedură penală: ”Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică”], ce constituie unul dintre cele trei principii specifice acestei faze a procesului penal, alături de caracterul preponderent scris şi cel al lipsei de contradictorialitate”, arată Stanciu.

Mai mult, Livia Stanciu arată că CCR şi-a arogat atribuţiile unei instanţe de cameră preliminară, care verifică legalitatea actelor de urmărire penală ale procurorilor.

„De altfel, constatarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o în soluţia adoptată cu majoritate de voturi, nu ar putea fi decât subsecventă unei pronunţări a instanţei de judecată, şi nu anterioară acesteia, aşadar, numai în măsura în care în cadrul controlului de legalitate şi temeinicie al actelor procurorului s-ar constata că acesta şi-a încălcat competenţele sub aspectele menţionate. Aceasta întrucât, obiectul urmăririi penale, activitatea de anchetă sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti, în cadrul funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, funcţie exercitată de judecător în procedura de cameră preliminară.

Curtea Constituţională nu se poate substitui nici judecătorului de cameră preliminară (în a cărui competenţă intră verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală) şi nici instanţei de judecată (competentă să hotărască asupra învinuirii adusă inculpatului şi să constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat). Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională nu poate avea semnificaţia încălcării chiar de către instanţa de contencios constituţional a competenţei altei autorităţi publice, de aceea examenul său este circumscris normelor şi principiilor constituţionale, şi nu trebuie să transgreseze cadrul constituţional, pentru a analiza fapte şi acţiuni concrete în raport de norme cu caracter infraconstituţional, respectiv de a analiza încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a formulat denunţ în prezenta cauză.

Pretinsele ”nelegalităţi” ale anchetei penale nu formau şi nu pot forma obiectul controlului pe care Curtea Constituţională îl exercită. Acceptarea ideii contrare, cu consecinţa cenzurării legalităţii actelor de urmărire penală îndeplinite în cauză, ar însemna acceptarea încălcării, chiar de către Curtea Constituţională a competenţei altor autorităţi publice, respectiv cea a instanţelor de judecată. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre încălcarea de către Ministerul Public a competenţei Curţii Constituţionale, astfel cum s-a reţinut în soluţia adoptată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, pentru că niciunul dintre documentele cauzei nu este de natură să probeze că ancheta penală ar viza respectarea condiţiilor stabilite de art.115 din Constituţie pentru adoptarea de ordonanţe de urgenţă (caracterul extraordinar, urgenţa, afectarea unor drepturi fundamentale/regimului unor instituţii fundamentale). De altfel, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională constând inclusiv în încălcarea competenţei Parlamentului şi a competenţei Curţii Constituţionale de către Ministerul Public, Curtea a depăşit limitele sesizării cu care a fost învestită, sesizare care privea raporturi juridice, respectiv competenţe ale altor autorităţi publice (Guvernul şi Ministerul Public)”, arată opinia separată a Liviei Stanciu.

Stanciu: Procedura penală privind declanşarea unei anchete s-a modificat în 2016. Ce trebuie să facă procurorii

Judecătoarea CCR mai arată că nu este de acord cu argumentele colegilor săi, conform cărora articolul 16 din Codul de Procedură Penală i-ar fi împiedicat pe procurorii DNA să dea curs sesizării penale privindu-i pe Sorin Grindeanu şi pe Florin Iordache, în emiterea OUG 13.

„În doctrină au fost calificate ca fiind astfel de impedimente, care au drept consecinţă clasarea directă a sesizării, situaţiile de ordinul evidenţei, care pot fi încadrate, în mod direct, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală, iar nu acele situaţii care presupun efectuarea de cercetări, administrarea de probe, pentru a se putea constata incidenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale. Constituie exemple de astfel de situaţii, acelea în care plângerea ori denunţul vizează fapte pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale ori fapte care au fost săvârşite de un minor care nu răspunde penal. În cauza de faţă asemenea impedimente (de ordinul evidenţei şi care nu implicau efectuarea de cercetări) nu au reieşit direct din conţinutul sesizării, astfel că, în mod corect, organul de urmărire penală (procurorul), a dispus începerea urmăririi penale, conform art.305 din Codul de procedură penală. Dimpotrivă, în cuprinsul sesizării erau reclamate fapte penale concrete ce se impuneau a fi investigate”, explică Livia Stanciu.

Judecătoarea CCR mai arată că noul Cod de Procedură Penală a modificat felul în care se face o anchetă, astfel că acum prima etapă a unei anchete „vizează exclusiv cercetarea faptei într-o urmărire penală începută, in rem”., fiind eliminată procedura actelor premergătoare urmăririi penale, când se strângeau probe pentru a vedea dacă faptele există, pentru identificarea autorilor şi stabilirea răspunderii lor penale.

„În doctrină s-au analizat sintagmele utilizate de legiuitor în definiţia obiectului urmăririi penale, arătându-se că prin ”strângerea probelor necesare” se înţelege operaţiile de descoperire, de adunare şi de conservare a probelor, fără de care nu s-ar putea cunoaşte dacă s-a comis sau nu o faptă care ar putea fi o infracţiune şi dacă cel presupus că a săvârşit-o este făptuitorul”, arată Stanciu.

Mai mult, din 23 mai 2016, după OUG 18/2016, s-a stabilit că începerea urmăririi penale este supusă doar condiţiei existenţei unei sesizări legale, nemaifiind nevoie de verificare, la acel moment, a existenţei impedimentelor stabilite de art. 16 din CPP.

„Doar îndeplinirea acestei condiţii trebuie verificată în această etapă de către procuror, nu şi existenţa vreunuia dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art.16 alin.(1)6 . Abia după ce din probele administrate într-o urmărire penală începută in rem rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, organul de urmărire penală verifică dacă nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin. (1), şi, dacă nu există vreunul dintre aceste cazuri, dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, conform art.305 alin.(3) din Codul de procedură penală. Prin urmare, începerea urmăririi penale in rem creează doar cadrul procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă, asigurând atât cadrul procesual al actelor de cercetare, cât şi o garanţie, în sensul ca nicio persoană să nu fie pusă sub acuzare în lipsa existenţei unei bănuieli rezonabile că a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală”, explică Livia Stanciu.

Stanciu neagă că ancheta DNA a vizat oportunitatea şi constituţionalitatea OUG 13, afirmând că ea a vizat „fapte penale”: „Dosarul penal în discuţie se află însă în faza de urmărire penală in rem, care, aşa cum am arătat, are un caracter esenţialmente nepublic, iar din documentele depuse la dosar, nu rezultă că s-a anchetat oportunitatea sau legalitatea/constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017, ci fapte penale cu privire la care Ministerul Public a fost sesizat prin denunţul formulat, dispunându-se apoi, prin ordonanţă a procurorului, extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi, şi ulterior clasarea pentru parte dintre cele cuprinse în denunţ”.

Concluzia Liviei Stanciu: „Astfel fiind, rezultă că ”activitatea procurorilor”, la care sesizarea Preşedintele Senatului face referire, nu reprezintă altceva decât expresia unor competenţe constituţionale şi legale proprii, fără a se putea determina, în raport de stadiul actual al anchetei, o imixtiune în activitatea de legiferare specifică Guvernului”.

CITEŞTE AICI MOTIVAREA CCR PRIVIND ANCHETA DNA PE OUG 13

Citește și: