NOAPTEA LUI MOŞ NICOLAE. Povestea preotului Nicolae care, supărat că "nu se mai colindă", a readus bucuria într-un colţ de ţară

de Adrian POPESCU Postat la: 05.12.2011 22:00 Ultima actualizare: 05.12.2011 22:18

NOAPTEA LUI MOŞ NICOLAE. Povestea preotului Nicolae care supărat că "nu se mai colinda" a readus bucuria într-un colţ de ţară

De mai bine de un sfert de secol, în aproape fiecare după-amiază de decembrie, până în Ajun, zeci de copii din comuna braşoveană Hălchiu se adună, pentru o oră, două, la biserică. Fiecare are în mână un caieţel cu versuri - colindele pe care le vor cânta la concertul de Crăciun din biserică şi cu care vor umbla apoi din poartă-n poartă, prin tot satul. Când s-au strâns toţi, apare şi părintele Nicolae Goja.

Îi întrebă una, alta, îi aşteaptă răbdător să se închine la icoana de la intrare, apoi îi orânduieşte pe scaune sau lângă altar şi începe repetiţia. De cele mai multe ori îl ajută şi fiica sa cea mare, Maria Melania, profesoară de română şi engleză, care vine aproape zilnic de la Braşov, iar în ultimele zile dinaintea concertului de Crăciun i se alătură şi ceilalţi doi copii ai părintelui Goja: cealaltă fiică, Ana Alexandra, măritată la Bacău, şi mezinul Nicolae Teodor, masterand în teologie la Sibiu.

De la iluzie la dezamăgire

Când soarta i-a hărăzit, în 1985, parohia din Hălchiu, mulţi colegi nu şi-au putut ascunde invidia: "prinsese" o comună mare, nu departe de Braşov, cu câteva mii de săteni, în majoritate români. "Îmi ziceau: ce noroc pe tine, e sat mare, românesc, cu tradiţii, ai de ce să te bucuri! La fel credeam şi eu, mai ales că veneam la Hălchiu după ce păstorisem nouă ani la Micfalău, în Covasna, unde aveam doar vreo 10-12 copii români, dar şi ei maghiarizaţi. Mergeau la şcoala ungurească, alta nu era, dar duminica şi la sărbători veneau la biserică, împreună cu părinţii. Pe lângă rugăciuni, îi învăţasem şi câteva colinde şi, la Crăciun, veneau întâi acasă la mine, să mă colinde, iar apoi mergeam şi eu cu ei la colindat, pe la casa fiecăruia".

Bucuria că, în noua parohie va avea, în sfârşit, parte de "adevărata" datină a colindătorilor a pălit însă la fel de repede cum se aprinsese: "Ţin minte, am fost instalat în 22 decembrie şi în ajun de Crăciun ne-am pregătit, cu preoteasa, cu ţuică, cu vin, cu cozonac de post, cu nuci, cu mere, că aşteptam, nu-i aşa, colindătorii. Însă au venit doar câteva grupuri de ţigani, pe la 4-5 după-amiază, cu steaua, au îngăimat câteva versuri, că mai multe nu ştiau, iar pe la 7 seara au mai venit două persoane cu capra, tot cu o încropeală şi acelea. Şi după aceea am tot aşteptat, până la 9, la 10, cu paharele pregătite, dar n-a mai venit nimeni!"

Datini pierdute

Pe moment n-a ştiut ce să creadă, apoi şi-a dat seama: "Nu se mai colinda. Pur şi simplu se pierduse tradiţia colindatului, din cauza educaţiei comuniste şi influenţei mediului urban. Oamenii s-au însingurat, s-au înstrăinat unii de ceilalţi şi nu se mai colindau. Probabil că în cercuri mai mici, de prieteni, rude, se mai colindau între ei, dar obiceiul de a merge în tot satul la colindat dispăruse. Şi nu mai ştiau nici colindele, foarte puţini dacă mai erau în stare să cânte un colind sau două, de la cap la coadă". Când supărarea şi tristeţea s-au mai risipit, a înţeles că, pe lângă îndatoririle duhovniceşti de fiecare zi, îl mai aşteaptă şi altceva, la fel de important: readucerea la viaţă a datinilor uitate, "care aduc atâta bucurie şi colindătorilor, dar şi celor colindaţi". "Dar nu bucuria de a sărbători Crăciunul doar prin petrecere, îndopându-te cu cârnaţi şi toate cele ale porcului, cum se întâmpla pe vremea aceea, ci marea bucurie de a sărbători Naşterea Domnului cu gândul la mărturia dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii."

Tradiţie regăsită pas cu pas

Nu i-a fost deloc uşor, mai ales în acei ultimi ani de coşmar ai dictaturii ceauşiste. Primul pas a fost să-i convingă pe enoriaşi să-şi trimită copiii la biserică să înveţe colinde. I-a luat la rând, familie cu familie. După vreo trei luni de umblat din casă-n casă, copiii au început să se strângă la biserică, "la început doar câţiva, vreo cinci, şase", apoi, după ce aceştia au povestit în tot satul, tot mai mulţi, unii însoţiţi şi de părinţi. A început să lucreze cu ei, să facă repetiţii cel puţin de două ori pe săptămână, i-a învăţat vreo 15 colinde, au pus în scenă şi o piesă de teatru cu "Naşterea Domnului", de le-au dat lacrimile enoriaşilor care umpluseră biserica la slujba de la următorul Crăciun, în decembrie '86.

Mai întâi însă, copiii l-au făcut chiar pe el să lăcrimeze: în ajun de Sfântul Nicolae, când să înceapă slujba, părintele s-a pomenit cu ei buluc în biserică, cu "Deschide uşa, creştine!". Veniseră să-l colinde de onomastică, în chip de "repetiţie generală cu public". La fel s-a întâmplat apoi şi în următorii trei ani, până la primul Crăciun liber, cel din '89, de fiecare dată cu un repertoriu de colinde tot mai bogat.

Din 1990, în biserică a rămas doar "generala cu public" din ajun de Moş Nicolae. Spectacolul de teatru şi concertul de colinde din seara Crăciunului s-au mutat la şcoală şi apoi la căminul cultural, pentru că în biserică nu mai era loc. Numai copiii din corul colindătorilor sunt vreo 300, în fiecare an, fără a-i mai pune la socoteală pe "actorii" din spectacolele cu Irozii şi Naşterea Domnului şi pe urătorii cu steaua, capra şi pluguşorul.

Odată încheiat spectacolul, copiii se împart în cete, după vârstă şi prietenii, şi pornesc cu colindatul prin sat. Nu le scapă nicio casă şi rar li se întâmplă să nu li se deschidă poarta, mai cu seamă cu cât părintele i-a mai învăţat ce răsplată se cuvine să aştepte colindătorii. "Noi i-am obişnuit pe enoriaşii noştri să-i primească pe colindători cu covrigi, mere, nuci şi dulciuri, cum era pe vremuri. Sigur, cei mai înstăriţi le dau şi bani, dar i-am învăţat pe copii să nu aştepte bani, pentru că oamenii, bătrânii mai ales, care se bucură cel mai mult de colindători, nu au de unde să dea bani la zeci de colindători, şi închid porţile. Le-am spus: dacă vreţi să aveţi toate porţile deschise, să nu aşteptaţi şi să nu cereţi bani şi atunci toată lumea o să vă primească!"

După un sfert de veac de regăsire pas cu pas a tradiţiei colindelor, sătenii din Hălchiu şi copiii lor au de-acum un "repertoriu serios". Fiecare ştie pe puţin vreo 40-50 de colinde şi nu se lasă până nu le cântă pe toate, măcar o dată, până când îşi isprăvesc colindatul. "Până la urmă, lucrul cel mai important e că de 25 de ani la Hălchiu se colindă din nou, generaţiile care au acum 30-40 de ani merg acum la colindat cu copiii lor, părinţii copiilor de astăzi sunt copiii de acum 25 de ani care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au redescoperit datina colindelor", se bucură părintele Goja în chip de concluzie.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine