Povestea Minisatului Sf. Andrei. Cum a reconstituit profesorul Sorin Apan satul românesc arhetipal într-o comunitate şcolară. VIDEO

de Adrian POPESCU Postat la: 14.12.2011 21:19 Ultima actualizare: 14.12.2011 21:20

Povestea Minisatului Sf. Andrei. Cum a reconstituit profesorului Sorin Apan satul românesc arhetipal într-o comunitate şcolară

În cei aproape 15 ani de când fiinţează, au devenit o adevărată instituţie, cunoscută şi recunoscută ca atare în ţară şi străinătate: colaborează cu toate muzeele importante ale ţării - îndeosebi cu Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului Român - sunt nelipsiţi de la Astra Film Festival şi Caravana Astra Film şi invitaţi "de onoare" la majoritatea manifestărilor culturale româneşti organizate de Institutul Cultural Român, au făcut cunoscută spiritualitatea românească tradiţională în toată Europa, un turneu de colinde româneşti i-a purtat o dată până în Siberia.

Pe lângă acestea - o sumedenie de alte proiecte culturale, "toate premiile posibile" la concursurile naţionale de limbi clasice, greacă şi latină, şi câteva zeci de specialişti - majoritatea cu doctorat sau doctoranzi - în antropologie culturală, sociologie, etnologie, patrimoniu cultural, artă sacră, teologie. Altfel spus - Minisatul Sfântul Andrei, realizarea unică a profesorului braşovean Sorin Apan şi a discipolilor săi de la Colegiul Naţional "Andrei Şaguna" şi de la Seminarul Liceal Teologic Ortodox "Dumitru Stăniloae".

"Un cartezian mistic"

Cu o "formaţie carteziană, ştiinţifică", profesorul Sorin Apan se consideră, în egală măsură, "un mistic, un spirit creştin ortodox". Motiv pentru care, pe la mijlocul anilor '90, s-a apucat să studieze Teologia, la Institutul Teologic "Andrei Şaguna" din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1997. Pasiunea pentru descifrarea şi înţelegerea ethosului şi spiritualităţii religioase româneşti şi-o descoperise însă încă din anii de liceu şi studenţie: "Eram student în anul întâi la Fizică, la Măgurele, şi la începutul unei vacanţe unul dintre dascăli, profesorul Victor Velculescu, mi-a dat o scrisoare şi bani de drum să merg la o sihăstrie din Moldova, unde trăia părintele Cleopa", îşi aminteşte Sorin Apan. Apoi adaugă, zâmbind: "Culmea e că profesorul Velculescu era chiar secretarul de partid pe facultate!"

De revelaţia înţelesurilor profunde ale ethosului ţărănesc şi ale misticii creştin-ortodoxe avea să aibă însă parte, cu adevărat, abia în Maramureş, unde s-a "cerut" profesor după terminarea studiilor universitare: "În ultimul an de facultate am vrut să mă fac călugăr, aşa că am fugit cât mai departe de casă!" Până la urmă însă n-a mai ajuns la mănăstire, ci la şcoala din comuna Bogdan-Vodă, unde a predat fizica timp de doi ani şi unde a trăit "prima experienţă adevărată a contactului nemijlocit cu spiritualitatea românească tradiţională, atât cea profană, cât şi, mai ales, cea mistică".

Turnătorul şi "greaca ungurească"

În toamna lui 1982, din "motive personale", s-a "repatriat": nu chiar la o şcoală din Braşov, cum şi-ar fi dorit - Braşovul fiind pe atunci "oraş închis", ca toate capitalele de judeţ - ci la Liceul Agroindustrial din Prejmer, care avea să devină în câţiva ani "emblema naţională" a învăţământului agricol din România. Sufletul îi rămăsese însă la Bogdan-Vodă, aşa că, în prima vacanţă, cea de iarnă, s-a şi întors în Maramureş. Dar nu singur, ci cu un grup de elevi de la liceul din Prejmer, "capacitaţi" de cele povestite de dascălul lor despre tradiţiile maramureşene şi care, după alte câteva peripluri "la obârşii", s-au transformat într-un fel de "soli de la Bogdan-Vodă". Adică, îmbrăcaţi în costume populare maramureşene, dădeau, de Crăciun şi de Paşti, spectacole de colinde în incinta liceului - botezate "concerte de folclor tradiţional" - după care porneau şi la colindat, cu fereală să nu stârnească "organele", mergeau doar pe la rude, prieteni şi dascăli "de încredere".

De "organe" n-a scăpat însă: se apucase, împreună cu vreo 15-20 de elevi, să picteze sălile de clasă şi holurile liceului. Lucrau "şapte zile din şapte", adesea îi prindeau zorii pictând. În mai puţin de un an, pereţii şi tavanele erau acoperite în întregime de "colaje tematice ilustrative pentru fiecare disciplină de studiu". După nici un an, picturilor li se dusese vestea, se îmbulzeau să le vadă şi să se minuneze tot felul de oameni importanţi de la Bucureşti. Inevitabil, s-a găsit însă şi un coleg de cancelarie "vigilent", care s-a grăbit să-l toarne cum că "a pus Cristoşi pe pereţi". Drept urmare, s-a pomenit imediat cu o anchetă pe cap: "Ţin minte că pe o grindă dintr-o clasă pictasem un citat în greacă şi un tovarăş Cristea, de la Judeţeana de Partid, care conducea ancheta, l-a întrebat pe colegul care mă turnase ce scrie acolo. Iar ăla s-a fâstâcit imediat şi a început să se scuze că nu ştie ungureşte! Noroc că nici tov. Cristea nu ştia, căci citatul era din Evanghelie şi dădeam de dracu'! Mai ales că aproape toate picturile conţineau şi mesaje mistice subliminale, mizam pe faptul că oamenii deştepţi care le sesizează tac din gură, iar proştii nu le pricep!" Din păcate, în mai puţin de doi ani de la Revoluţie de picturi s-a ales praful, n-a mai avut cine să le ocrotescă după ce prefesorul Apan se transferase la un liceu din Braşov şi în cele din urmă au dispărut sub un strat de zugrăveală otova "tip spital".

De la "cerc de folclor" la "reconstituirea satului românesc arhetipal"

Încheierea "epocii Prejmer" n-a însemnat însă pentru profesorul Apan decât o continuare "la un alt nivel" a dublei sale meniri, cea de profesor de fizică şi cea de "dascăl de suflete", mai întâi la Liceul "Nicolae Titulescu", apoi la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. Încă de pe vremea apostolatului la Bogdan-Vodă ajunsese la concluzia că "tradiţia folclorică şi religia au un numitor comun, ambele sunt expresii ale unor experienţe mistice personale", aşa că a continuat cu "dus vagoane de elevi în Maramureş, prin Ardeal şi la mănăstiri în Bucovina, să se adape cu apă vie românească direct de la sursă".

Nu după mult timp, grupul de discipoli s-a metamorfozat "într-un fel de cerc de folclor, unde elevii aprofundau tradiţiile de sărbători, în primul rând colindatul de Crăciun şi de Paşti". "Apoi, încetul cu încetul, am recuperat şi celelalte obiceiuri de peste an, Sânzienele, Sfântul Andrei, aproape tot ce există în calendarul ţărănesc tradiţional. Şi astfel am ajuns la recuperarea şi reconstituirea, într-o comunitate şcolară şi la scară <micro>, a satului românesc arhetipal, în datele sale esenţiale, aşa s-a născut Minisatul".

"Şi fiindcă orice lucru trebuie să poate un nume, vorba Poetului, l-am botezat Sfântul Andrei, pentru că s-a născut la Liceul <Andrei Şaguna> - denumit ulterior Colegiul Naţional "Andrei Şaguna", n.r. - unde a căpătat şi forma sa foarte bine definită şi structurată. Este, dacă vreţi, un fel de Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului Român laolaltă şi în miniatură, deşi structurat oarecum pe coordonate diferite. Dar în primul rând este un spaţiu iniţiatic pentru elevi, care învaţă aici să descifreze, să înţeleagă şi să iubească tot ce înseamnă folclor românesc autentic, de la costumul popular şi obiectele din gospodăria ţărănească tradiţională, până la cântece, jocuri, pictură pe lemn şi sticlă, încondeiatul ouălor, olărit, ţesut, crestat în lemn şi aşa mai departe."

"Aşa ceva n-a făcut nimeni până acum în ţara asta!"

Iniţial, prin '97, Minisatul Sf. Andrei a fost amenajat într-o încăpere de la subsolul Liceului "Andrei Şaguna", de unde a fost mutat apoi la mansardă şi de acolo într-o sală de clasă, "abia dacă era spaţiu pentru câteva costume populare şi ceva icoane şi obiecte gospodăreşti mai mici". Situaţia s-a "rezolvat" abia după vreo zece ani, mai exact în 2007 când, proaspăt absolvent de Teologie, profesorul Sorin Apan devenea director al Seminarului Teologic Liceal Ortodox "Dumitru Stăniloae", înfiinţat cu doi ani înainte, în bună măsură şi graţie stăruinţelor sale la Ministerul Învăţământului şi la Mitropolia de la Sibiu.

Când a călcat prima dată în clădire, s-a îngrozit: "Era un fel de coteţ plin de gunoaie şi de duhori insuportabile venite de la subsolul inundat de zoaie de tot felul. La început mi-am zis că nici în zece ani n-o să poată funcţiona acolo o şcoală". Nu s-a dat însă bătut, şi-a pus imediat la bătaie tot capitalul de preţuire şi încredere de care se bucura deja, a aşternut pe hârtie un proiect pe cât de ambiţios, pe atât de convingător, cu care a obţinut "fonduri serioase, nu glumă, aproape un milion de euro", şi-a suflecat mânecile, dimpreună cu elevii, şi s-au pus pe treabă.

După nici trei ani, "coteţul" se transformase într-o adevărată bijuterie, care l-a lăsat "ca la dentist" pe Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza. "Aşa ceva n-a mai făcut nimeni până acum în ţara asta!", a exclamat Înalt Prea Sfinţia Sa când, după ce admirase, pe rând, sălile de clasă pictate cu scene biblice, la fel ca şi holul de la intrare, atelierul de pictură, sala de patrimoniu cultural, biblioteca, sălile multimedia, muzeul "Dumitru Stăniloae" etc., a dat cu ochii de atelierul de practică liturgică, în fapt o capelă în toată regula, acoperită şi ea de picturi. "I-am explicat atunci că era vorba de o structură bizantină înscrisă într-un spaţiu cartezian, deconstruită, desfăcută în bucăţi din raţiuni atât didactice, cât şi estetice. Cu alte cuvinte o biserică făcută de un fizician, o gândisem ca un om modern, cu o formaţie intelectuală carteziană, ştiinţifică, dar care este şi un spirit creştin în acelaşi timp."

"Un costum popular pentru pictatul unui sfânt"

Înalt Prea Sfântul a mai avut apoi încă un motiv de uimire şi încântare, când, ajuns la mansardă, a deschis uşa pe care scria "Minisatul Sf. Andrei". Gândit iniţial ca "o instituţie culturală extraşcolară", Minisatul a devenit în scurtă vreme "o sumă de ateliere de spiritualitate şi cultură tradiţionale româneşti, întrupate într-o casă ţărănească standard, cu tindă şi două încăperi". La intrare aproape că te împiedici de un război de ţesut vechi de aproape 200 de ani, pentru ca imediat să fii copleşit de splendoarea costumelor populare, icoanelor pe sticlă şi lemn, laviţelor şi lăzilor de zestre sculptate ori pictate, a cergilor, pernelor, velinţelor şi ştergarelor, a măştilor rituale de sărbători, vaselor de lut ars sau a puzderiei de alte obiecte din gospodăria ţărănească tradiţională, toate orânduite cu un bun-gust desăvârşit. Cele mai multe - ca şi mobilierul şi stranele din capelă - sunt din colecţia personală a profesorului Apan, adunate în anii în care îşi petrecea vacanţele pictând, împreună cu elevii săi, biserici prin satele din Ardeal, Maramureş ori Bucovina şi donate apoi Minisatului: "De multe ori, ţăranii care voiau să le fie pictat un sfânt în biserică n-aveau bani să-l plătească şi atunci le ziceam: plăteşte cu un costum popular, sau o ladă de zestre, sau o icoană! Întâi se târguiau aprig, dar până la urmă acceptau şi băteam palma, că n-aveau încotro!"

"Templu la purtător"

Brusc, Sorin Apan schimbă registrul şi începe să detalieze semnificaţiile nebănuite ale costumului popular românesc, "un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă".

"Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător - costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru - iată o viziune teologică deja! - anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu".

"Asta ne învaţă şi tradiţia populară, este o liturgică avant la lettre, deci înaintea celei bisericeşti, care s-a completat de-a lungul istoriei poporului român cu spiritualitatea creştină, dând astfel identitatea generală, totală, a spiritualităţii româneşti. Asta înseamnă să fii român, asta trebuie să negociezi, să zic aşa, când ieşi în afară şi te întâlneşti cu alţi oameni, străini care aşteaptă ceva de la tine. Dacă nu ai identitate, nu ai poveste despre lume şi despre tine, nu ai ce negocia, ieşi de la masa tratativelor, eşti în lada de kitsch-uri şi de gunoaie ale istoriei, devii un marginal. Or, aşa, prin valorile astea, ne situăm în centrul lumii, cum ziceu japonezii care au scos un album intitulat chiar aşa, <Maramureşul, centrul lumii>, cu fotografii ce ilustrau Maramureşul numai în sărbătoare, pentru ei Maramureşul devenise un centru al lumii, pentru că era un exponent al unei sume de valori".

Este ceea ce, sub îndrumarea sa, descoperă, pas cu pas, şi elevii care frecventează Minisatul: "o reconstrucţie a imaginii despre lume şi despre sine, o îmbinare culturală complexă de idei şi valori, finalizată de multe ori cu studii superioare, masterate şi doctorate", spune profesorul Apan. Apoi concluzionează, şugubăţ: "Ca profesor de fizică mi-au ieşit din mână, până acum, peste 30 de teologi, preoţi sau profesori de religie!"

"Puii Minisatului"

Asta nu e însă nici pe departe singura sa mulţumire, după o carieră didactică de peste 30 de ani, dintre care jumătate ca "minisatist-şef", mai are şi altele, nu puţine. Prima dintre ele, în ordine cronologică - entuziasmul cu care, acum mai bine de un deceniu, elevii săi au "percutat" la ideea unui imn care să-i reprezinte: "În cele din urmă am ales <Cin' i-o zis dorului dor>, pentru că acest cuvât, dorul, este poate cea mai deplină expresie a tradiţiilor spiritualităţii româneşti". O a doua satisfacţie - "Puii de Minisat, apăruţi de vreo doi ani încoace graţie strădaniilor unor foşti <minisatişti> de-ai săi, unul la Braşov, pe lângă biserica de la Metrom, făcut de Sorin şi Nicoleta Suciu, altul la Hărman, făcut de profesorii Adrian Micu şi Marius Zervu, cu muzeu de etnografie şi ateliere de ţesut, încondeiat ouă şi pictură pe lemn şi sticlă, iar mai nou un <pui> şi la Bran."

Şi în fine - dar nu în ultimul rând - promptitudinea cu care "minisatiştii" săi răspund de fiecare dată când le "sună adunarea" pentru repetiţiile dinaintea colindelor de Crăciun ori de Paşti. "Lasă totul deoparte şi se înfiinţează imediat la Minisat, nu lipseşte nimeni decât dacă are motive foarte întemeiate. Astăzi însă n-am chemat decât boboacele şi bobocii cu mai puţin de un an de <minisatism>, care nu stăpânesc încă foarte bine repertoriul şi trebuie să mai repete suplimentar, mai ales că la Crăciunul ăsta o să cântăm şi câteva colinde mai puţin cunoscute..."

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine