Publicat

30

octombrie

2016

17:07

1481

vizualizări

Alexandrina şi Cătălin, supravieţuitori din Colectiv: „Mi-ar fi plăcut să pot spune: da, România se schimbă”

- Hai, Ştefane! Te-ai îmbrăcat? Vii? - Nu mai vin, rămân la calculator. A fost răspunsul care l-a salvat pe băiatul lor. Calculatorul, pe care toţi părinţii îl blamează, a fost un fel de înger păzitor pentru Ştefan, copilul Alexandrinei şi al lui Cătălin Scânteie, răniţi în incendiul din Colectiv. Surprinşi împreună de flăcări în acea seară. Despărţiţi de îmbulzeala de la ieşire. Regăsiţi pe trotuarul rece din faţa clubului. O seară pe care-o visau „de poveste”. Încheiată cu un coşmar. Un coşmar care s-a transformat în realitatea pe care o trăiesc acum când viaţa lor a devenit extrem de monotonă, un du-te-vino între casă şi spital. Cu mâinile ascunse de mănuşile de protecţie, Sanda, aşa cum o ştiu prietenii, îşi aminteşte momentele de după izbucnirea incendiului şi-i este recunoscătoare soţului ei care-a protejat-o de flăcări cu geaca lui de piele. Poate că dacă nu era reacţia lui imediată, ea n-ar fi rezistat. Nu poate şti cu siguranţă asta, dar ceea ce-a simţit în acea seară a fost un preambul la moarte. Un moment care-i face să spună că cel mai mare regret al lor este că nu au plecat din ţară atunci când au avut ocazia. Au ales să rămână, să spere că lucrurile vor merge într-o direcţie mai bună. Episodul Colectiv le-a întărit regretul. Au supravieţuit amândoi, însă viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce-a fost, iar imaginile dezastrului îi vor urmări tot timpul, indiferent că vor rămâne sau nu în România.

Alexandrina şi Cătălin, supravieţuitori din Colectiv: „Mi-ar fi plăcut să pot spune: da, România se schimbă”

- Hai, Ştefane! Te-ai îmbrăcat? Vii? - Nu mai vin, rămân la calculator. A fost răspunsul care l-a salvat pe băiatul lor. Calculatorul, pe care toţi părinţii îl blamează, a fost un fel de înger păzitor pentru Ştefan, copilul Alexandrinei şi al lui Cătălin Scânteie, răniţi în incendiul din Colectiv. Surprinşi împreună de flăcări în acea seară. Despărţiţi de îmbulzeala de la ieşire. Regăsiţi pe trotuarul rece din faţa clubului. O seară pe care-o visau „de poveste”. Încheiată cu un coşmar. Un coşmar care s-a transformat în realitatea pe care o trăiesc acum când viaţa lor a devenit extrem de monotonă, un du-te-vino între casă şi spital. Cu mâinile ascunse de mănuşile de protecţie, Sanda, aşa cum o ştiu prietenii, îşi aminteşte momentele de după izbucnirea incendiului şi-i este recunoscătoare soţului ei care-a protejat-o de flăcări cu geaca lui de piele. Poate că dacă nu era reacţia lui imediată, ea n-ar fi rezistat. Nu poate şti cu siguranţă asta, dar ceea ce-a simţit în acea seară a fost un preambul la moarte. Un moment care-i face să spună că cel mai mare regret al lor este că nu au plecat din ţară atunci când au avut ocazia. Au ales să rămână, să spere că lucrurile vor merge într-o direcţie mai bună. Episodul Colectiv le-a întărit regretul. Au supravieţuit amândoi, însă viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce-a fost, iar imaginile dezastrului îi vor urmări tot timpul, indiferent că vor rămâne sau nu în România.

30 octombrie 2015. Fusese o zi minunată. Avea să continue în aceeaşi notă, în Colectiv, la concertul trupei Goodbye to Gravity. Sanda şi Cătălin Scânteie se pregătiseră de mult timp pentru acea seară. O seară cu prietenii, o seară de distracţie. Un concert la care-l convinseseră şi pe băiatul lor să meargă. Se pregăteau să plece, iar tatăl i-a aruncat o întrebare copilului, mai mult de dragul conversaţiei, convins că avea să meargă cu ei.

- Hai, Ştefane! Te-ai îmbrăcat? Vii?
- Nu mai vin, rămân la calculator.
- Ce fraier eşti că nu vii, pierzi ceva mişto…

Un dialog scurt, care-avea să arate cum calculatorul, pe care părinţii „îl înjură”, aşa cum spune chiar Cătălin Scânteie, i-a salvat viaţa unui copil.

L-au lăsat pe Ştefan acasă şi-au plecat la Colectiv. Şi-au găsit locul undeva în capătul opus ieşirii.  Când stâlpul a început să ardă nu s-au gândit vreo clipă că totul va lua întorsătura pe care a luat-o. Au aşteptat să vină cineva şi să rezolve situaţia. Până când…

„Au început să pice, să cadă picături de foc, plastic încins… Şi viteza cu care s-a extins incendiul pe tavan a fost uimitoare. A fost preţ de câteva secunde, traversând sala dintr-un colt în altul, deja tavanul era cuprins aproape în întregime”, se completează cei doi şi-şi amintesc fiecare pas făcut de-a lungul clubului, până la intrarea în container pe unde puteau să scape cu viaţă. Focul îi ajunsese deja. „Eram arşi, începeau să curgă pe noi acele picături de plastic încins, cu foc…”, ridică din umeri Cătălin, resemnat.

Şi-a apărat soţia de flăcări cu geaca lui de piele. Au înaintat şi au ajuns în container. Acolo au fost despărţiţi în haosul creat.  „Toată lumea cred că s-a gândit că o să moară. Nu mă vedeam ieşită de acolo. Nu vie. La un moment dat, aerul era irespirabil (…) şi atunci au fost momente, clipe până să se deschidă uşa, în care am spus „Gata! Mai mult de atât, nu pot!”… Şi nu mă gândeam decât la soţul meu care nu mai era lângă mine, mă gândeam dacă mai trăieşte sau nu, şi dacă eu scap şi ajung acasă, ce-i spun copilului?”, vocea îi scade în intensitate şi ochii Sandei se umplu de lacrimi. 

„Ne-am gândit că ăsta e sfârşitul. Taică-meu murise în luna mai, anul trecut. Frate-miu în urmă cu vreo 16 ani. Am zis „Gata! Vin şi eu, în curând, la voi!” şi apoi m-am gândit ce face Ştefan. Ştefan, băiatul nostru. Nu trebuie să rămân aici, pentru Ştefan. Aceasta a fost, cred că, în câteva fracţiuni de secundă s-au întâmplat, gândurile astea. Şi atunci am luptat să mă salvez”, îşi completează Cătălin soţia şi scoate la iveală un gând care le-a dat amândurora curajul şi motivaţia să lupte pentru viaţa lor în acele momente ale deznădejdii şi neputinţei. Momentele dinainte ca cei de la intrare să-i tragă afară din container.

Ceea ce i-a salvat pe soţii Scânteie a fost iubirea şi îngrijorarea faţă de ceea ce avea să trăiască fiul lor, Ştefan, dacă părinţii lui nu mai ieşeau vii de acolo.

„Ne-am gândit că ne-a ţinut în viaţă copilul nostru. Dacă, pe moment, am vrut să abandonăm şi-am spus că acolo e sfârşitul, ulterior, probabil într-o fracţiune de secundă, ne-am dat seama că trebuie să luptăm să ieşim. Să nu abandonăm. Am înţeles, ulterior, de la alţii, sau ce s-a văzut pe camerele de luat vederi, că unii au abandonat, s-au lăsat pe o parte, s-au culcat şi-au adormit. Au acceptat moartea, da. Adevărul e că în momentul în care am inhalat fumul acela, n-am simţit nimic rău. Simţeai că te duci, aşa, uşor, uşor, că adormi. Probabil cei care au murit arşi, au murit de arsuri interne, adică au inhalat şi-au murit şi n-au suferit, deşi, în stânga mea ardea cineva, când m-am uitat în spate după Sanda, vedeam cum arde cineva…”, imaginile i se succed în minte şi-l fac să ofteze pe Cătălin.

Apoi au urmat gesturi mici, decizii luate mai mult din instinct. Cătălin s-a lăsat pe vine când a auzit un îndemn venit din mulţime – „Toată lumea jos că e fum sus!” – şi a reuşit să respire aer „neviciat”. Chiar dacă peste el au trecut toţi cei care încercau să câştige o luptă „care pe care” pentru viaţă, urmarea instinctive a acelui strigăt l-a ajutat pe Cătălin să iasă învingător din focul pe care l-au simţit ca şi când trecea prin ei în momentul în care s-a deschis uşa containerului şi s-a făcut acel schimb de gaze.

„Acea limbă de foc, de care toată lumea a povestit, am simţit-o din plin. A trecut prin mine aşa, producându-mi şi mai multe...”, vocea i se stinge şi pe obrazul Sandei curge o lacrimă, „A fost un val de aer fierbinde, de fapt, care a trecut prin noi şi simţeam cum îmi pârâie părul în cap. Îmi pocnea părul”.

„Era întinsă pe trotuar, vorbea despre mine. Ne-am văzut şi apoi am căutat salvări”

În aerul rece de afară, Sanda şi Cătălin nu mai simţeau durerile atât de tare şi nu-şi dădeau seama de gravitatea arsurilor. Gândul le-a zburat unuia la celălalt şi, după ce au reuşit să respire cât de cât normal, au început să se caute prin agitaţia creată în faţa clubului.

„Am ieşit. Primul lucru, mi-am aruncat geaca arsă şi borseta cu acte, nu mă mai interesa, şi m-am dus s-o caut. Unde s-o caut? În 2-3 metri mă uitam cu ochiul, o căutam din priviri. Mă uitasem în spate, s-a spus că nu mai e nimeni viu. Am simţit, aşa, un fior. Speram să nu fi fost acolo şi atunci am luat-o uşor, uşor, spre ieşirea din curte, şi cineva a venit să-mi spună „Vino! Am găsit-o! E bine!”. Era întinsă pe trotuar, vorbea de mine. Ne-am văzut şi apoi am căutat salvări”, Cătălin oftează şi-şi stăpâneşte cu greu lacrimile.

Îşi aminteşte că i-a fost greu să se uite la mâinile arse. A văzut că îi atârnă ceva pe piele, dar a crezut că e plastic încins. Au vrut să plece cu maşina lor acasă, dar nu găseau un şofer care să poată mânui volanul. Niciunul dintre ei nu a crezut că situaţia este atât de gravă, până în momentul în care au urcat în salvare şi, până la spital, au căzut pradă durerilor insuportabile şi au fost băgaţi rând pe rând în sala de operaţii.

„Am ţinut să fim în aceeaşi salvare”, spun Sanda şi Cătălin într-un suflet.  „Salvarile erau foarte puţine. Noi ne-am dat seama că nu suntem atât de grav şi că sunt mulţi mai grav decât noi. Vedeam pe stradă, pe trotuar, cum erau oameni resuscitaţi şi prin prisma meseriei mele, regretul cel mai mare l-aveam că mâinile nu mă mai puteau ajuta să pot face ce am învăţat atâţia ani. Să salvez”, continuă Sanda, dând glas unuia dintre regretele născute în acea seară de octombrie. Asistentă medicală de meserie, s-a văzut în situaţia de a nu putea să ajute pentru că mâinile-i erau distruse.

„Fiecare zi era un chin. Zi după zi. De multe ori aş fi preferat să mor decât să mă mai trezesc”

Au ajuns la spitalul Bagdasar. Puteau fi transferaţi în străinătate, însă au fost printre cei mulţumiţi de tratamentul primit în ţară. Au plecat doar pentru recuperare, la masaje şi kinetoterapie. Alexandrina lucrase ca asistentă medicală la spitalul Bagdasar şi îi cunoştea pe mare parte dintre medici şi asistenţi: „Ştiam spitalul, ştiam condiţiile pe care acesta le oferă şi ştiam că sunt pe cele mai bune mâini pe care le pot eu găsi în ţara noastră”.

Dacă operaţiile au decurs bine pentru soţii Scânteie, lucrurile nu au mers la fel de bine în perioada următoare. Au fost zile în care şi-au dorit să fi murit în Colectiv, zile în care durerile erau atât de mari încât Sanda se trezea dimineaţa şi îi cerea socoteală lui Dumnezeu pentru că i-a mai dat încă o zi. „Aveam dimineţi când mă trezeam şi mă certam cu divinitatea că mi-a mai oferit încă o zi”, îşi stăpâneşte cu greu lacrimile.

Cătălin îşi aminteşte că, odată ce anestezia îşi pierdea efectul, apăreau durerile. Exista un gel cu care trebuia să distrugă ţesutul mort, însă… „Acela, practic, mânca din ţesutul mort, dar şi din cel viu, şi erau nişte dureri înfiorătoare, care nu treceau cu nimic. Era, practic.... parcă te cufunda din nou cineva într-o baie de foc. Erau nişte dureri cumplite. Fiecare zi era un chin. Zi după zi. Veneau zile grele, cu dureri foarte mari, cu perioade de recuperare foarte grele, şi, da, de multe ori aş fi preferat să mor decât să mă mai trezesc”, explică bărbatul şi ridică din umeri.

Soţii Scânteie n-au spus niciodată că sunt norocoşi că trăiesc. După cum spun ei, aceasta ar fi o lipsă de respect faţă de părinţii cărora le-au murit copiii în Colectiv. Ei au fost mulţumiţi că trăiesc gândindu-se la copilul lor care-i aştepta acasă. 

Sanda şi Cătălin îşi amintesc că după două săptămâni petrecute pe patul de spital s-au hotărât să-l primească pe Ştefan să-i vadă. Nu ar fi vrut ca el să rămână cu imaginea lor bandajaţi, plini de răni şi de sânge, însă el intra în contact cu toate informaţiile făcute publice despre răniţii din acea seară, afla despre decesele care se-nmulţeau de la o zi la alta şi-şi putea imagina cu totul alte lucruri. Şi l-au lăsat să intre…

„L-am chemat la spital să vadă că nu ne zbatem între viaţă şi moarte, suntem stabilizaţi. A venit, s-a uitat la noi, n-a scos un cuvânt, era mut, un pic speriat. Nu îi venea să creadă că mama şi tatăl lui arată cum arată. A plecat, a plâns, l-am rechemat la o săptămână. Era mult mai bine şi i-am promis ceva de Crăciun, şi atunci a zâmbit şi a plecat mult mai bine. Apoi, în acel moment m-am externat la patru săptămâni să ajung acasă la copil. Soţia mea a mai stat o săptămână. Ni s-a şi spus: „Vindecarea vine de aici. În momentul în care ajungi acasă te simţi mult mai bine.” Într-adevăr, au dispărut multe din dureri când ajungi în mediul tău, acasă”, povesteşte Cătălin, în timp ce, lângă el, Sanda plânge, amintindu-şi cuvintele lui Ştefan: „Lasă mami, lasă tati, bine că trăiţi!”.

Se spune „Uită şi treci”. Nu ai cum să uiţi, nu ai cum să treci

Dragostea pentru muzica rock i-a dus pe soţii Scânteie în Colectiv. Cătălin a fost basist în formaţia Hatemode şi se pregătea de concerte alături de colegii lui de trupă. La cel din noiembrie n-a putut ajunge. A încercat să revină în luna mai, însă ma dus cu greu la capăt acel concert. „Le-am spus colegilor că mă retrag (...) Nu ştiu când voi reveni, dacă voi reveni, dar de cântat o voi mai face, indiferent că e cu Hatemode sau cu altcineva”, în tonul lui se simte iubirea pentru muzică şi regretul că incendiul i-a luat şansa de a-şi lua un medicament care probabil l-ar fi ajutat foarte mult din punct de vedere psihic: cariera muzicală.

Rock-ul i-a unit pe toţi cei care-au fost prinşi de flăcările din Colectiv. Soţii Scânteie erau prieteni cu mulţi dintre cei care au murit în acea seară sau în zilele următoare, fie din cauza arsurilor, fie din pricina aerului toxic inhalat. Au avut relaţii strânse cu cei patru membrii ai Goodbye to Gravity care şi-au pierdut viaţa, dar şi cu Adrian Rugină sau Alex Pascu.

„Am avut foarte mulţi prieteni acolo. Din păcate, unii au murit. N-aş vrea să amintesc, să nominalizez, să omit pe cineva şi apoi să se supere. E dureros. Adineauri am dat mâna, ne-am pupat, am ciocnit un pahar de bere, am băut o cafea... şi la 10 minute aceştia nu mai erau”, în vocea lui Cătălin se simte tristeţea. Tristeţe cu care vorbeşte şi despre veştile proaste pe care le primeau cu fiecare zi care trecea, în care ei zăceau pe patul de spital, iar prietenii le mureau, rând pe rând.

„Pe Adrian Rugină îl ştiam cred că de vreo 12-13 ani. Ne întâlneam foarte des la concerte. Cu Pascu am avut nişte relaţii foarte mişto. Înainte, noi fiind basişti, eram cam pe aceeaşi lungime de undă. Mai schimbam, împrumutam, cumpăram unul de la altul diverse scule pentru bass. Când am aflat că a murit, eu nici acum... Sincer, nici acum nu realizez că Pascu, Rugină, Simion au murit. Tot aştept să mă trezească cineva”, spune el, iar Sanda priveşte se uită în sus, spre cer, rugându-se, parcă, pentru cei plecaţi dintre noi şi pentru ştergerea durerii sufleteşti care nu pare a avea vindecare.

„Durerea sufletească nu ştiu dacă o să treacă vreodată, nu ştiu dacă pentru ea există leac. Urmele fizice rămân, morţii rămân şi acestea sunt factorii care ne vor ţine durerea sufletească vie până în ultima zi a vieţii noastre. Se spune „Uită şi treci”. Nu ai cum să uiţi, nu ai cum să treci, de câte ori te uiţi la mâini, de câte ori te uiţi în oglindă, îţi dai seama că eşti o relicvă a ceea ce s-a întâmplat atunci şi sufletul nostru nu cred că va fi vindecat niciodată”, continuă ea cu ochii plini de lacrimi.

Mi-ar fi plăcut să pot spune „Da, România se schimbă şi viitorul copilului meu este altul decât cel pe care îl anticipez acum”

Cine-i de vină? Poate fi cineva învinovăţit? Soţii Scânteie nu văd vinovaţii în nişte persoane. De vină sunt ignoranţa venită din ambele tabere, atât a celor care ne conduc, cât şi a noastră, a celor care acceptăm ceea ce primim din partea lor. 

„A fost un ansamblu de nefericiri, de evenimente care au dus la, incredibil... dar acestea s-au, au coroborat şi-au dus la această tragedie. Un mic incident a reuşit să ia o aşa amploare. Ar fi trebuit să rămână doar la nivelul unui incident nefericit. Dacă cei care aveau în putere să facă ceva ar fi făcut, ar fi rămas la nivelul unui incident nefericit”, explică Sanda. Şi totuşi...

Colectiv i-a lăsat în imposibilitatea de a se întoarce la serviciu până în prezent. A trecut aproape un an, timp în care au avut concediu medical atât cât le-a permis legea. Alternativa era pensionarea pe caz de boală, care însemna încheierea definitivă a contractului de muncă. Cum depensionarea, în cazul în care vreunul dintre ei dorea să se reangajeze, este un proces îndelungat, soţii Scânteie au decis să nu facă acest pas. Sprijinul financiar l-au găsit la fundaţiile care le-au asigurat tratamentul şi prin intermediul diverselor relaţii private pe care le-au avut.

Experienţa Colectiv i-a făcut să regrete că nu au plecat din România atunci când le-a trecut prin minte acest gând. Sanda şi Cătălin au sperat cu fiecare schimbare de Guvern că lucrurile vor merge mai bine…

„Am sperat. Probabil că şi social trebuie să se schimbe mentalitatea noastră, nu numai să cerem să se schimbe eu ştiu ce sistem. Nu, noi, ca şi membri ai societăţii româneşti, noi ca şi consumatori, noi ca şi clienţi sau pacienţi trebuie să ştim să ne cerem drepturile. Aici cred că a fost principala noastră problemă, a faptului că de 20 şi de ani de la revoluţie, înglodaţi în viaţa de zi cu zi, am uitat să ne mai cerem drepturile”, spune Sanda.

Decizia lor? Să plece din ţară imediat ce vor putea din punct de vedere fizic şi medical, cu un regret pe care femeia îl silabiseşte cu un glas stins: „Mi-ar fi plăcut să pot spune că da, România se schimbă şi viitorul copilului meu este altul decât cel pe care îl anticipez acum”.

Drumul până la plecarea din ţară e încă lung. Şoţii Scânteie îşi caracterizează singuri viaţa pe care o trăiesc acum. E ca-n vorba românească: „Trei paşi înainte, doi paşi înapoi”. În zonele arse pielea nu s-a format 100%, astfel că orice mică zgârietură înseamnă sânge. Obiectele scăpate din mână sunt o obişnuinţă, iar trecerea de la frig la cald şi invers, este un chin. Cicatricile lucrează pe ţesut, se extind chiar şi pe ţesutul sănătos, şi vor rămâne active pentru un an şi jumătate – doi ani.

Cătălin şi Sanda luptă în fiecare zi, de un an de zile. Lupta lor va fi, cel mai probabil, una fără sfârşit sau, cel puţin, nu va avea sfârşitul dorit:

„Un pic de căldură, pentru noi, înseamnă arsură. Un pic de frig, pentru noi, înseamnă îngheţ, pentru că nu mai avem termo-reglare. Suntem, cumva, ca un glob de sticlă, nu? Un ou de sticlă pe care trebuie să-l manevrezi uşor. Deci noi încercăm să trecem peste asta şi să revenim la viaţa de dinainte. Nu vom reuşi niciodată să fim ca înainte, asta e cât se poate de clar. Luptăm în continuare…”

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
"Confirm cu mare dezamăgire!" FĂRĂ LOC de interpretări. Anunţul trist făcut de marele nostru campion

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info