Publicat

28

octombrie

2016

08:10

39321

vizualizări

#COLECTIV. Eugen Iancu: „Când l-am văzut la spital pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”

„Când am intrat în salon şi l-am văzut pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”. Ochii lui Eugen Iancu se umplu de lacrimi. Alexandru, fiul său, era în Colectiv în acea noapte de vineri, 30 octombrie 2015. Şi-a sunat părinţii, aflaţi departe, în Anglia, în timp ce clubul ardea şi a vorbit cu ei la telefon până a ieşit afară. Şi după ce a ajuns la spital. De trei ori, în total, în acea noapte. „El încerca să transmită că totul e destul de bine. În realitate nu era aşa pentru că ce nu ştiam noi atunci era că, el intrând în spital, a intrat de fapt în locul care îi va aduce moartea”. Pe 21 noiembrie, lupta lui Alexandru Iancu, 22 de ani, absolvent de ASE şi muzician, s-a încheiat la Spitalul „Sf. Ioan”. Bacteriile au fost mai puternice decât focul. A fost cel de-al 59-lea tânăr care a murit în urma incendiului din Colectiv. „Mă învinovăţesc pentru faptul că nu am dărâmat spitalele şi pentru că nu i-am luat pe Bănicioiu şi pe Arafat să-i dau cu capul de pereţi şi să le spun: „Mutaţi-i pe ăştia afară!”. Nu m-am gândit nicio secundă atunci că acest sistem este mult mai bolnav decât bănuiam eu”, spune acum Eugen Iancu, care a rămas în România să lupte cu un sistem căruia fiului său nu i-a dat nicio şansă. La un an de la tragedia din Colectiv, Gândul vă prezintă, în următoarele zile, o radiografie vie a fenomenului care a schimbat România: mărturii ale supravieţuitorilor şi ale părinţilor tinerilor plecaţi prea repede dintre noi, destine mutilate, întrebări fără răspuns, revoltă, vinovaţi. De asemenea, duminică, în ziua în care se împlineşte un an de la Colectiv, Gândul va difuza un film-document care va prezenta realitatea dramatică a unei Românii care nu va mai fi niciodată la fel.

#COLECTIV. Eugen Iancu: „Când l-am văzut la spital pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”

„Când am intrat în salon şi l-am văzut pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”. Ochii lui Eugen Iancu se umplu de lacrimi. Alexandru, fiul său, era în Colectiv în acea noapte de vineri, 30 octombrie 2015. Şi-a sunat părinţii, aflaţi departe, în Anglia, în timp ce clubul ardea şi a vorbit cu ei la telefon până a ieşit afară. Şi după ce a ajuns la spital. De trei ori, în total, în acea noapte. „El încerca să transmită că totul e destul de bine. În realitate nu era aşa pentru că ce nu ştiam noi atunci era că, el intrând în spital, a intrat de fapt în locul care îi va aduce moartea”. Pe 21 noiembrie, lupta lui Alexandru Iancu, 22 de ani, absolvent de ASE şi muzician, s-a încheiat la Spitalul „Sf. Ioan”. Bacteriile au fost mai puternice decât focul. A fost cel de-al 59-lea tânăr care a murit în urma incendiului din Colectiv. „Mă învinovăţesc pentru faptul că nu am dărâmat spitalele şi pentru că nu i-am luat pe Bănicioiu şi pe Arafat să-i dau cu capul de pereţi şi să le spun: „Mutaţi-i pe ăştia afară!”. Nu m-am gândit nicio secundă atunci că acest sistem este mult mai bolnav decât bănuiam eu”, spune acum Eugen Iancu, care a rămas în România să lupte cu un sistem căruia fiului său nu i-a dat nicio şansă. La un an de la tragedia din Colectiv, Gândul vă prezintă, în următoarele zile, o radiografie vie a fenomenului care a schimbat România: mărturii ale supravieţuitorilor şi ale părinţilor tinerilor plecaţi prea repede dintre noi, destine mutilate, întrebări fără răspuns, revoltă, vinovaţi. De asemenea, duminică, în ziua în care se împlineşte un an de la Colectiv, Gândul va difuza un film-document care va prezenta realitatea dramatică a unei Românii care nu va mai fi niciodată la fel.

„Ţara asta nu a fost în stare să aibă grijă de copiii ei şi, în continuare, nu ştie să aibă grijă de copiii ei”. Eugen Iancu îşi frământă mâinile şi încearcă să-şi ţină în frâu tremurul vocii. Ochii îi clipesc rapid în încercarea de a-şi stăpâni lacrimile. Oftează: „A fost cel mai cumplit an din viaţa mea pentru că nu am putut fi pregătit pentru aşa ceva, nu m-am gândit vreodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva”. 

Plecase din ţară, împreună cu soţia, pe 20 octombrie. Alexandru avea 22 de ani, abia terminase facultatea, a rămas aici. De ce? Pentru că aici erau prietenii lui. Aici şi-ar fi dorit să cânte. „El visa la muzică, eu îl băteam la cap să-şi facă şi meserie. El şi-ar fi dorit, din contră, să se dedice 100% muzicii. Fac o paranteză, el, la un moment dat, nici nu a mai vrut să-şi facă facultatea, a spus că pierde timpul. Şi chiar îmi zicea că simte o dorinţă arzândă să cânte”, îşi aminteşte acum tatăl său una dintre ultimele discuţii pe care le-au avut.  

În noaptea de 30 octombrie, Alexandru era în Colectiv. Şi-a sunat părinţii, în timp ce focul cuprinsese clubul. „Ce-mi amintesc e că în momentul incendiului eram la baie, soţia vorbea la telefon cu el, a început să ţipe “A luat foc băiatul meu!”. Alexandru ne suna de la Colectiv şi vorbea cu maică-sa. Îi spunea că a luat foc, încerca să nu creeze nici panică, deci, culmea este că voia să creeze, aşa, o stare de linişte. Îi spunea că i-au luat foc sprâncenele şi că nu ştie ce o să facă,  o să şi le tatueze, ce Dumnezeu să se întâmple”, povesteşte Eugen Iancu. În noaptea aceea au vorbit de trei ori la telefon. Alexandru le-a spus părinţilor că e bine. 

„În realitate nu era aşa pentru că, ce nu ştiam noi atunci era că, el intrând în spital a intrat de fapt în locul care îi va aduce moartea”, spune acum tatăl său. Atunci ştia că Alexandru are mâinile arse şi că s-ar putea să i se amputeze trei degete. Şi-a lăsat soţia să plece a doua zi spre Bucureşti şi a rămas în Anglia gândindu-se că va avea nevoie de bani pentru recuperarea fiului său. Medicii spuneau că au de toate. În analizele de a doua zi ale lui Alexandru au ieşit primele bacterii. Peste o săptămână când a ajuns la Bucureşti, era prea târziu. Fiul său era inconştient deja. 

„Când am ajuns, m-a şocat că am văzut o mumie. (...) Când am intrat în salon şi l-am văzut pe Alexandru, am simţit că e mort. Din prima secundă am simţit asta, că el nu mai poate fi recuperat. (...) Era umflat tot, bandajat tot capul. Nici ochii nici nu se vedeau, era un bandaj deasupra. M-a şocat. Nu ştiu... Asta a fost sentimentul meu atunci şi a fost sentimentul pe care l-am avut toată perioada cât am stat pe urmă. Oricât mă rugam, speram, mereu cineva, acolo, în creier, îmi spunea că nu va mai fi. Nu mai are cum”. Cuvintele lui Eugen Iancu alunecă precum un cuţit în carne vie.  

„Acum îmi dau seama cât am fost minţiţi. Întotdeauna”

Nu a cerut să fie transferat în străinătate. Toţi îi spuseseră lui şi altor părinţi că nu sunt transportabili: „Acum îmi dau seama cât am fost minţiţi. Întotdeauna”.  

Aici eu cred că este o crimă coordonată clar de conducerea Ministerului, Guvernului, habar nu am, pentru că ne amintim cu toţii că au apărut ei la televizor, spunând „Nu sunt transportabili, nu pleacă nimeni”. Au venit oameni cu bani. Şi eu am spus, recunosc, eu n-am cerut nicio secundă să plece copilul meu, însă au venit oameni cu bani care au cerut transportul de a doua zi, şi li s-a spus că nu sunt transportabili, nu pleacă nimeni. Ce s-a aşteptat? Pentru mine, un mare semn de întrebare”, spune Iancu. 

De aici şi unul dintre marile sale regrete: „Mă învinovăţesc pentru ce nu am făcut în acea perioadă. Mă învinovăţesc pentru faptul că nu am dărâmat spitalele şi pentru că nu i-am luat pe Bănicioiu şi pe Arafat să-i dau cu capul de pereţi şi să le spun „Mutaţi-i pe ăştia afară!”. (...) Nu m-am gândit nicio secundă atunci că acest sistem este mult mai bolnav decât bănuiam eu”. 

Pe 21 noiembrie Alexandru a murit. A fost al 59-lea dintre tinerii care au pierdut lupta, pe un pat de spital, la „Sfântul Ioan”. „S-a întâmplat la unu fără un sfert. Am intrat, am stat vreo cinci minute, şi în timp ce părăseam camera, din urma mea m-au ajuns cei de la INML. Vă daţi seama că totul s-a desfăşurat într-o foarte mare viteză. Trebuia eliberată camera  (...) Era clar că copilul meu era pierdut, însă, v-am spus, trăiesc cu senzaţia că şi-au dorit să scape şi să se ducă. Inclusiv graba cu care să-l vezi cum ţi-l ia într-un sac e....”. Eugen Iancu izbucneşte în lacrimi. Imaginea e cutremurătoare. 

„Ţara asta nu a fost în stare să aibă grijă de copiii ei”

După un an, nu s-a schimbat nimic fundamental. A rămas totuşi în România. Eugen Iancu a fondat Asociaţia Colectiv GTG 3010. „M-a motivat să nu cedez o dorinţă a mea de a face ceva, astfel încât moartea copilului meu să nu fie degeaba”, spune. „Pentru oamenii din Colectiv avem un mare scop. Să strângem bani, pentru că oamenii ăştia vor avea nevoie, mulţi dintre ei, de operaţii pe mulţi ani de acum înainte”, explică. Pe vitor, va organiza evenimente în care speră că va strânge bani pentru tratamentul răniţilor. Duminică, Asociaţia va dezveli un monument dedicat celor 64 de tineri care şi-au pierdut viaţa în tragedia de la Colectiv.

„Trebuie să fie un monument al speranţei că totuşi se va schimba ceva”. Deocamdată, s-a schimbat însă prea puţin: „Ţara asta nu a fost în stare să aibă grijă de copiii ei şi, în continuare, nu ştie să aibă grijă de copiii ei. Au murit bebeluşi, nu ştim nici la ora asta de ce. Se prăbuşesc elicoptere SMURD peste tot. Nu ştim de ce, pentru că informaţiile dispar. La noi nu contează ce se întâmplă, avem accidente, avem incendii, se dărâmă autostrăzile. Din când în când vorbim de ele şi atâta tot. Continuăm să facem lucrurile la fel de greşit ca şi până acum. Nu schimbăm nimic”

 

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
ULIMA ORĂ | Accident teribil petrecut pe autostradă: un fotbalist celebru, implicat! Poliţiştii au fost şocaţi când l-au testat cu etilotestul

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info