Maria Bîrnaure
Maria Bîrnaure
732 vizualizări 30 oct 2016

„Nu ştiu câte operaţii am făcut în ultimele două luni. Am avut trei operaţii la mâini. A trebuit la mâna stângă să îmi scoată cele două începuturi de falange, unde erau degetul arătător şi cel mijlociu, pentru a putea purta proteza bionică, nu se putea implementa pe mână aşa cum arăta atunci. La mâna dreaptă, de asemenea, am avut două reconstrucţii de degete. Din cauza falangelor blocate, a articulaţiilor, a trebuit să port nişte broşe pentru ca oasele să se sudeze într-o altă poziţie. Am avut un implant de păr şi va urma şi pe scalp. Practic, voi fi reconstruită ca la început, cât mai aproape de imaginea precedentă.”

„A fost o zi obişnuită”, îşi aminteşte şi ridică din umeri Tedy Ursuleanu. Are 29 de ani şi e arhitect. Habar n-avea când a plecat liniştită de-acasă într-o dimineaţă banală de vineri că viaţa ei se va schimba radical. Acea zi de vineri avea să capete, însă, o semnificaţie, şi să devină 30 octombrie 2015 – Colectiv.

A stat la birou până pe la 7 seara. Stabilise cu prietenii ei să se întâlnească la un concert, în clubul Colectiv. Le-a spus că va ajunge mai târziu, după ora de start anunţată de trupa Goodbye to Gravity. S-a grăbit. A luat un taxi şi a ajuns. Şi-a lăsat paltonul la garderobă. Recunoaşte că păstreză şi acum bonul cu numărul 205 cu ajutorul căruia ar fi trebuit să-şi recupereze haina. S-a retras lângă bar, ca să evite aglomeraţia. Şi-a stat acolo...

„În momentul respectiv nici nu priveam spre scenă, am fost anunţată că a pornit un incendiu. Era o flacără mică şi eu o vedeam cumva inofensivă. Prietenii mei au spus să ne îndreptăm spre ieşire. Am zis că mi se pare totuşi un traseu inutil din moment ce va veni cineva, va stinge... Mă gândeam că eram îmbrăcată destul de sumar, aveam o rochiţă cu bretele şi ar fi trebuit să trec pe la garderobă să îmi iau paltonul, să ne întoarcem. Ziceam că o să ieşim în curte probabil vreo 2-3 minute şi după o să ne întoarcem în sala de concert...”, erau gândurile care-i alergau lui Tedy prin minte în acele momente.

Şi flăcările urcau pe tavan... Au plecat spre ieşire. Era o singură ieşire spre care se înghesuia toată lumea. 

 „Mi-am dat seama că de acolo nu mai ies. A fost ca un moment de acceptare”

„Am ajuns în container (n.r. locul prin care se făcea accesul în Colectiv) În container, aproape de uşă, mi-am prins piciorul piciorul drept. Am călcat în ceva cu tocul mi-am dat seama că nu mai pot înainta. Nu am mai putut să îl scot de acolo şi m-am întors cu privirea ca să văd ce se întâmplă în spate. Deja se instaurase panica, se auzeau ţipete. Efectiv nu ştiam cum să procedez, ce trebuie făcut. A fost un moment de surprindere maximă din toate punctele de vedere”, recunoaşte cu ochii în lacrimi.

N-a reuşit să mai iasă. Flacăra care a venit cu putere din club a surprins-o în capcană. „Mi-am dat seama că de acolo nu mai ies. A fost ca un moment de acceptare”, spune şi ridică din umeri.

S-a trezit apoi într-o mare de oameni, după câteva minute. Câţiva căzuseră peste ea. Ea căzuse peste alţii. Se simţea ca într-un joc de Domino. Cineva a apucat-o de mâinile umflate, care o usturau. A tras-o cu forţă afară. S-a ridicat pe propriile-i picioare şi a căutat adăpost. Îi era frig. Asta îşi aminteşte.

„Mă uitam în jur şi nu îmi venea să cred. Oamenii încă loveau cea de-a doua uşă a containerului. Lângă mine erau persoane întinse pe jos, pe asfalt. Ştiu doar că îmi era foarte frig şi nici nu aveam cu ce să mă acopăr şi nici unde să mă adăpostesc. Am ieşit din gang în speranţa că voi găsi ceva unde să pot să stau ceva mai izolată de vânt”, povesteşte Tedy. Erau momentele dinainte să urce în ambulanţa care a dus-o la Spitalul Colţea.

De-acolo, tot ce a trăit îi e neclar. Ochii îi erau prea inflamaţi ca să-i poată deschide. Îşi aminteşte că auzea în jurul ei vocile oamenilor şi în puţin lumină care-i pătrundea prin ochii întredeschişi, vedea umbrele celor care se plimbau prin salonul ei – medici, asistente: „La un moment dat a venit chiar Klaus Iohannis şi mă uitam printre gene şi nu ştiam dacă visez sau e real. A mai venit cineva la mine şi m-a felicitat şi a spus că am schimbat guvernul şi nu înţelegeam ce se întâmplă, nu ştiam absolut nimic din ce se întâmpla afară. Îmi mai aduc aminte că discutam cu prietenii, veneau să mă vadă, nu puteam să îi văd, aveam deja ochii foarte inflamaţi, nu îi puteam deschide”.

I-a deschis după o lună şi jumătate la Viena, pe un pat de spital...

... Unde-a făcut cunoştinţă cu noua Tedy

S-a trezit într-un salon din spitalul AKH din Viena. Nu înţelegea cum a ajuns acolo, când a ajuns, cum de sunt părinţii ei cu ea. „M-am trezit la mijlocul lunii decembrie într-un spital din Viena, neştiind ce mi s-a întâmplat, ce efect a avut asupra mea, care au fost urmările cu ceilalţi din club (...) Mă gândeam că trebuie să ajung la job luni dimineaţă, eram proaspăt angajată, eram în perioada de probă la o firmă de publicitate şi avusesem de lucru şi pe week-end şi mă gândeam că acel week-end a trecut şi că urmează să vină ziua de luni şi să mă prezint la birou”, îşi aminteşte tânăra. Dar somnul ei nu durase doar câteva ore, iar rănile ei erau atât de grave că o ţinuseră sedată nu două, nu trei zile sau o săptămână, ci o lună şi jumătate.

A aflat asta după câteva zile. Atunci a început să înţeleagă şi restul lucrurilor care se întâmplaseră în seara aceea. Ştia că a ieşit pe picioarele ei din club, că a ajuns la o ambulanţă şi a fost dusă la Colţea. I s-au dat calmante şi nu a ştiut niciodată cât de grav era tot ceea ce se întâmpla cu ea, cu corpul ei. Vedea că e badajată. Avea o mască de argint pe scalp, gât şi umeri. Nu se putea mişca. Zâmbeşte amar când îşi aduce aminte că auzea perna foşnind şi credea că face aşa din pricina părului ei care, tuns fiind acum, fusese dat cu gel, ca să sta aranjat, aşa cum îi plăcea ei. Şi-i aştepta pe părinţi să vină să o ia acasă.

„Am aflat treptat, vizitându-mă diverşi medici care îmi spuneau ce analize mai trebuie să îmi facă, ce tratament iau, medicamentele, sedările zilnice. Totul a fost câte puţin în fiecare zi. Aproape de Ajunul Crăciunului am aflat de fapt exact gravitatea incendiului. Am aflat de ceilalţi prieteni care nu mai sunt văzând primul afiş cu toate pozele lor adunate”, vocea îi tremură şi-şi pune mâinile una peste alta.

Priveşte în gol, iar ochii i se umplu de lacrimi când îşi aduce aminte de momentele în care, în prezenţa psihologilor, afla, puţin câte puţin, detalii despre rănile de pe corpul ei. „Am stat de vorbă cu psihologii care au venit să mă consilieze în perioada respectivă, mi s-a spus că am trecut prin diferit operaţii. Cele mai importante erau cele de plastie, pentru că mi se luaseră grefele de piele de pe picioare şi de pe mâini”, povesteşte Tedy.

„Eu nu pot să mă uit! Vă rog frumos, adormiţi-mă acum!”

Tedy nu a avut în tot acest timp, cât a fost sedată puternic sau a stat în comă indusă, nici măcar o mică idee a ceea ce avea să vadă atunci când se va uita în oglindă sau atunci când îşi va privi mâinile. I se spunea că e bine, iar ea vedea bandajele, însă nu şi ce era dincolo de ele. Prima întâlnire cu noua Tedy a avut-o în spitalul din Viena unde a fost întrebată dacă vrea ca bandajele de la mâini să fie scoase. A fost de acord, fără să îşi imagineze ce va urma.

„Eu eram bandajată, bandajele practic îmi erau schimbate în măsura în care eram sedată tot timpul. Şi la un moment dat m-au întrebat dacă sunt curioasă şi pot văd cum îmi arată mâinile acum. Deşi ştiam de amputaţii, nu le văzusem şi am zis că da, aş vrea să le văd. Ştiu că am primit tot ce se putea de parte medicamentoasă, deci nu mă durea fizic, dar nu am putut suporta imaginea. Prima imagine a mâinilor mele a fost destul de brutală şi mi-au desfăcut acel bandaj şi am zis „Eu nu pot să mă uit! Vă rog frumos, adormiţi-mă acum!”. Acesta a fost primul impact”, povesteşte Tedy.

Au urmat zilele în care i s-a desfăcut uşor, uşor câte puţin din bandaje. S-a obişnuit cu imaginea mâinilor ei. Îi este recunoscătoare celui care s-a asigurat în tot acest timp că înţelege că există o speranţă, că recuperarea înseamnă o proteză bionică, ce-i va permite să-şi recapete mobilitatea mâinii. Fratele ei a ajutat-o să înveţe să aibă răbdare. Erau, şi sunt încă, procese care implică timp mult şi bani pe măsură, dar care o vor ajuta pe tânăra arhitectă să-şi ducă mai departe visul şi să-şi construiască acea carieră pe care şi-o doreşte atât de mult.

Drumul care-a dus la optimism n-a fost uşor.

Tedy nu a uitat cât de mult au ajutat-o vizitele prietenilor. Ea şi-a petrecut Crăciunul şi Revelionul în spital, în Austria. Zâmbeşte când îşi aminteşte că-n noaptea de Anul Nou ei au rămas în salon cu ea. „Am făcut revelionul împreună cu prietenii mei. Au rămas în seara respectivă în salon. Am fost convinsă de un asistent din spital să privesc artificiile de la geam. Eram cumva pe un colţ al clădirii şi vedeam cam jumătate din oraş. Şi mi-a spus „Trebuie să te uiţi, este un spectacol fenomenal!”. Eu aveam teamă încă, mai ales că se auzeau. Deşi nu eram expusă nici unui pericol, pur şi simplu teama de artificii şi sunetul acela mă terorizau. Dar am reuşit într-un final să le privesc”, poveşteşte tânăra şi ochii i se umplu din nou de lacrimi.

Dincolo de trauma psihică, ale cărei efecte îşi fac şi acum simţită prezenţa, Tedy a avut de înfruntat, la fel ca toţi ceilalţi răniţi, traumele fizice. Pornind de la îngrijirile medicale şi ajungând la incapacitatea de a fi tratată în România şi infecţiile intraspitaliceşti cu care a ajuns la Viena.

„Mi s-a spus că am avut 2 germeni. A fost un şoc pentru mine prin că oricine intra la mine în salon avea costum de protecţie, boneţică, papucei şi tot ce se putea. Nu vedeam decât ochii şi încercam să îi recunosc după ochi şi au intrat şi persoane şi medici pe care nu îi recunoşteam. Nu puteam eu ieşi din salon decât echipată, iar datorită rănilor nu puteam suporta haine pe mine, mi-a fost foarte greu până s-au închis”, îşi aminteşte Tedy.

„Mie mi se spunea direct că trebuie să plec, că sunt un caz care deja a stat foarte mult în spital,  că nu s-au plătit facturile şi că trebuie să mă întorc în ţara mea”

Plecarea din spitalul AKH a fost o altă experienţă neplăcută. A plecat cu rănile nevindecate: „Eu am plecat pe 11 ianuarie 2016 din spitalul Viena cu răni deschise. Aveam umărul, piciorul coapsa dreaptă, scalpul şi câteva dintre degete care erau încă afectate”. Motivul? Cei de acolo nu-şi primiseră banii din România. Tedy era întrebată zilnic de asistentele şi medicii care o vizitau cât mai stă, când pleacă. Îi spuneau că facturile sunt neachitate şi că trebuie să plece. Coşmarul tinerei se adâncea şi mai tare.

„Mie mi se spunea direct că trebuie să plec, că sunt un caz care deja a stat foarte mult în spital,  că nu s-au plătit facturile şi că trebuie să mă întorc în ţara mea. Le-am povestit alor mei. Ai mei la început erau nedumeriţi dar nu se gândeau că se va ajunge aşa departe şi că voi fi externată practic cu răni deschise. Presiunea a fost foarte mare din partea spitalului, s-a vorbit la consulat, s-a luat legătura cu conducerea spitalului, a mai fost amânat o săptămâna timp în care eu a trebuit să rezerv biletele de avion să vorbesc aici la spitalul Militar unde trebuia să întorc, să programez o ambulanţă să vină să mă ia de pe aeroport, pentru că am venit cu avion de linie. Am fost transportată cu dificultăţi pentru că în perioada asta din ianuarie la început învăţam să merg din nou”, ridică din umeri.

Doi medici kinetoterapeuţi au venit în ultima săptămână petrecută pe pământ austriac şi, câte două ore pe zi, au învăţat-o să mănânce şi să se îmbrace singură, numai ca să o poată externa. „Lucrul acesta îmi era foarte dificil. Mi-au procurat o mănuşă specială în care era încadrată o lingură pentru că nu o puteam ţine între degete încă. Îmi erau foarte rigide. Lingura respectivă era întoarsă la un grad necesar cât să o pot duce spre gură”. Tedy are lacrimi în ochi.

Şi-a expus rănile şi viaţa de acum în faţa tuturor pentru ca lumea să înţeleagă ce a însemnat Colectiv

În ciuda întâmplărilor care-au măcinat-o psihic, Tedy Ursuleanu a dat dovada supremă de curaj şi de acceptare a ceea ce înseamnă viaţa ei acum, la aproape un an după Colectiv. Când fotograful Alex Csiki a contactat-o şi i-a propus un proiect prin care să arate lumii cum arată azi corpul tinerei Tedy, rănită în incendiul de la Colectiv. A acceptat. S-a lăsat fotografiată: „Pentru că am fost foarte des întrebată care au fost urmările incendiului asupra mea personal, aspra pielii, ce tratamente urmez, cu ce creme mă au, de câte ori fac kinetoterapie pe zi, câte ore şi aşa mai departe. Iar cei mai mulţi oameni nu ştiau lucrurile astea, credeau că, erau cumva şocaţi ca impact vizual. Nu ştiau că e un proces atât de îndelungat, dureros şi am considerat că lucrurile astea ar trebui ştiute de majoritatea”.

A vrut să arate până unde poate duce acea sintagmă care a fost pe buzele tuturor în zilele de după Colectiv. „Corupţia ucide”, da. Aşa crede Tedy. Motiv pentru care ea a lansat chiar o campanie de strângere de semnături atunci când Cristian Popescu Piedone a declarat că se va întoarce să candideze. A vrut să oprească acel lucru. Atunci a fost şi perioada în care a început să se expună, să îşi arate rănile şi corpul mutilat. Nu voia ca lucrurile să reintre în normalul bolnav care-a condus la producerea incendiului din Colectiv.

Şi lumea a-nvăţat câte ceva după acea seară neagră de octombrie.

„Lucruri s-au învăţat după evenimentul Colectiv, dar din păcate, zic eu, nu suficiente. Au fost prea puţine măsuri care au fost luate pentru siguranţa noastră şi încă multe de luat de acum în acolo. Referitor la pub-uri şi cluburi şi spaţii comerciale, încă funcţionează pe aşa-zisa răspundere a patronilor şi termenul iniţial fusese dat până la 10 luni. Din luna august au mai fost amânate încă 6. Să nu mai spunem că aceste spaţii trebuia să fie conforme de la început, de când au fost date spre funcţionare. Eu zic ca a fost timp suficient.” Regretul se simte-n glasul ei şi mărturiseşte că îi e teamă atunci când întră într-un club. Se uita în jur. Analizează încăperea. Preferă spaţiile deschise şi evită, pe cât posibil locurile foarte aglomerate din cauza atacurilor de panică pe care le face.

Nu se sfieşte să spună că uneori se mai încurcă în haine şi-o strigă pe mama ei să o ajute. Nici de gătit nu poate să-şi gătească şi lucrul la calculator îi e încă imposibil. Dar luptă. Tedy luptă şi se gândeşte că alături de ea luptă în continuare şi-o sprijină familia, prietenii şi, poate, neaşteptat de mulţi necunoscuţi care-i trimit mesaje de încurajare şi o felicită pentru curajul şi optimismul ei.

Citește și: