ABSURD Cu paraşute împrumutate de la olandezi şi salturi plătite din buzunarele proprii

Cum au ajuns paraşutiştii români să doboare un record european

La Campionatul Mondial, ai noştri au făcut senzaţie concurând cu nişte paraşute second-hand, vechi de 18 ani

„Pentru cei care ne priveau de jos, noi, faţă de ceilalţi concurenţi, ne mişcam de parcă am fi fost în reluare”

2 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

75 de euro - taxa de înscriere pentru doborârea recordului european la lucru relativ pe cupolă

Acum două săptămâni, când echipa de paraşutism a României şi-a făcut apariţia la Capionatul Mondial de Paraşutism din Olanda, săritorii celorlalte 13 naţiuni au rămas muţi văzându-i pe ai noştri concurând cu paraşute „Pursuit”, vechi de 18 ani. Cu două luni înainte de campionat, sportivi noştri nici măcar pe acestea nu le aveau, însă, ca să nu se facă de ruşine la mondiale, concurând cu paraşute de şcoală Manta 290 şi Manta 230, membrii lotului naţional de paraşutism s-au înnoit pe banii lor:

„Fiindcă ne-am dorit foarte mult să participăm la o ediţie a Campionatului Mondial şi nu aveam cu ce paraşute să sărim, fiecare dintre membrii lotului am adus bani de acasă şi ne-am comandat second-hand-uri din Germania cu 750 euro bucata. Sunt vechi de 18 ani, dar au puţine salturi, sub 70, adică sunt ca şi noi”. De unde au reuşit să pună mâna pe aşa chilipir, în condiţiile în care o paraşută nouă costă 5.000 de euro, ne explică şefa lotului de paraşutism al României, Valentina Popescu: „Au aparţinut echipei de săritori cu paraşuta ai Germaniei, care au făcut salturi cu ele doar la Campionatul Mondial din 1990, după care le-au băgat într-o magazie şi au uitat de ele, fiindcă imediat după concursul din acel an au primit un model nou de paraşute, mai performant”.

Când s-au prezentat la antrenamentele de încălzire pe aerodromul din Teuge (Olanda), paraşutiştii din celelalte echipe i-au privit pe români chiorâş, gândindu-se că ai noştri încă mai folosesc la salturile de pregătire paraşute „Pursuit” ca să nu îşi uzeze paraşutele noi. În prima zi de competiţie, când românii s-au aruncat din avion în văzduh şi paraşutele li s-au deschis, s-a produs rumoare printre spectatorii care urmăreau reprezentaţia de la sol. Antrenori de echipe, competitori, fani şi arbitri, toţi au fost stupefiaţi: „Românii folosesc Pursuit-ul şi în concurs? Eram singurii competitori la Mondiale care foloseam relicve. Toate celelalte ţări foloseau paraşute ultimul răcnet: Triathlon, Storn şi PD-lighting”.

Paraşutele de rezervă – ferite de ochii lumii

Pe parcursul celor trei probe, „doi secvenţe, secvenţe de patru şi rotaţii de patru”, toţi ochii au rămas aţintiţi asupra temerarilor săritori români, care, în ciuda echipamentelor uzate moral, se încăpăţânau să facă salturi cot la cot cu greii paraşutismului mondial. Echipa României a ieşit pe locul 9 din 14, iar pe echipe românii au ieşit pe poziţiile 17 şi 19 din 24. „Deşi a fost prima noastră participare la un capionat mondial, am avut aceleaşi scheme de pilotare şi abordări tehnice ca şi competitorii noştri, însă, pentru cei care ne priveau de jos, noi, faţă de ceilalţi concurenţi, parcă ne mişcam în reluare.

Asta din cauză că paraşutele noastre Pursuit au suprafaţa voalurii foarte mare şi ne frânează coborârea. În schimb, la modele foarte performante ca Triathlon, Storn şi PD-lighting, fiecare paraşută e personalizată din fabrică şi e făcută în funcţie de greutatea săritorului, ca să-i optimizeze coborârea. Dacă paraşutistul e mai masiv, suprafaţa voalurii e mai mare, ca să-l ţină; dacă e mai subţirel, atunci şi voalura îşi reduce suprafaţa, ca să nu-i frâneze coborârea şi să nu-i îngreuneze manevrele”, explică Florin Popescu, unul din cei zece mebri ai lotului de paraşutism. Fiindcă e mărunţel, cântărind sub 70 de kilograme, iar paraşuta sa second-hand Pursuit are suprafaţa voalurii foarte mare, Florin s-a adaptat: „Mi-am încins la brâu o centură cu trei kilograme de plumb, ca să-mi mai cresc greutate. Dar degeaba, că paraşutele Pursuit vin din fabrică cu voalură standard de 215 square feet. La asemenea suprafaţă, ca să concurez cu Pursuit-ul meu pe picior de egalitate cu o paraşută agilă precum Triathlonul, ar fi trebuit să pun la brâu o centură de 30 de kilograme, în loc de trei”.

În ce priveşte paraşuta de rezervă, Florin a fost discret şi s-a ferit s-o etaleze în lumina reflectoarelor: „Am un Raven 3E, care, deşi are 16 ani, fiind mai tânără cu doi ani decât paraşuta principală Pursuit, e atât de forjată încât mi-a fost ruşine să o pliez pe aerodromul de concurs, să nu se adune în jurul meu paraşutiştii străini şi să se mire de ea ca de o piesă de muzeu. Am preferat să o desfac şi s-o pliez pe holul hotelului, că eram singur”. După premiere, antrenorul ruşilor, cei care au luat locul I la mondialele din acest an, şi antrenorul olandez au venit personal la români şi i-au felicitat pentru curajul de a participa până la capăt în competiţie: „Ne-au spus că ne-au urmărit atent toate săriturile şi că, în ciuda handicapului tehnic uriaş, suntem talentaţi, motiv pentru care antrenorul Olandei ne-a invitat să nu ne întoarcem imediat acasă, ci să mai rămânem o săptămână în Olanda, să participăm, împreună cu echipe din alte cinci state, la încercarea de doborâre a recordului european la lucrul relativ pe cupolă”.

25 de euro din buzunar pentru fiecare salt

Fiindcă paraşutele românilor ar fi fost bune eventual să spulbere şansele celorlalţi de doborâre a recordului, echipa Olandei le-a împrumutat alor noştri patru paraşute PD-lighting, cu care s-au antrenat timp de o săptămână la Teuge, în condiţii de vis: „Dacă în România facem salturi din avioane Antonov 2 obosite, care de-abia mai urcă peste 2.000 de metri, acolo ne urcam până la 3.500 de metri cu avioane Cessna Grand Caravan de 800.000 de euro bucata şi făceam câte cinci salturi pe zi cu paraşutele lor PD-lighting”.

Feeria s-a contorizat în euro, bani scoşi tot din buzunarul propriu de membrii lotului de paraşutism a României: „Taxa de înscriere pentru doborârea recordului europen la lucrul relativ pe cupolă a fost de 75 euro de persoană. Iar fiecare salt de antrenament cu paraşuta ne-a costat 25 euro. În total, fieacare din cei patru români care am participat la doborârea recordului am cheltuit doar cu salturile peste 100 euro pe zi”, retrăieşte trecutul recent Florin. Stând cu ochii pe ei la antrenamente, şeful lotului Olandei a fost plăcut impresionat că, după numai şapte zile, românii ajunseseră să mânuiască atât de bine un model de paraşută cu care nu mai lucraseră niciodată.

Pe 19 septembrie, la Eurec 2008, 20 de paraşutişti din 6 ţări, între care şi patru români, au dobândit vechiul record european la lucrul relativ pe cupolă. În precedentul record, validat acum şapte ani, 16 săritori reuşeau să-şi poziţioneze paraşutele unele deasupra altora într-o geometrie dinainte stabilită şi să le menţină aşa timp de 10 secunde înainte de a ajunge la sol.

Info plus:

Paraşutele noi ajung în decembrie

În 2007, Aeroclubul României n-a primit bani pentru investiţii de la Ministerul Transporturilor, conform directorului general Constantin Voicu. La începutul acestui an, când i-au sosit banii, directorul aeroclubului a început demersurile pentru organizarea licitaţiilor de cumpărare a 10 paraşute performante pentru lotul naţional, în vederea participării la Campionatul Mondial din 2008, însă, din cauza birocraţiei, campionatul a trecut şi paraşutele tot nu au sosit. Cel mai probabil vor ajunge în luna decembrie, la ţanc pentru salturile de pregătire ce vor precede campionatul mondial de anul viitor. În ce priveşte miile de euro cheltuite de paraşutiştii români din propriile buzunare, Constantin Voicu caută să le acopere din sponsorizări, deoarece Aeroclubul României, fiind instituţie bugetară, n-are voie să le deconteze decât diurne şi deplasări, nicidecum salturi în Olanda sau paraşute second-hand.