3299 vizualizări 12 mar 2013

Trec de aglomeraţia de la Piaţa Sudului, unde oamenii fac cumpărături chiar şi pe ger, şi pornesc pe bulevardul Niţu Vasile mărginit de grămezi mari de zăpadă neagră. Bulevardul e liber, nimic nu amortizează frigul care intră direct în oase. Mă uit de-o parte şi de alta printre blocuri şi îmi caut personajul: căutătorul de gunoaie din tomberoane. Bulevardul se termină şi intru pe străduţe. Tot făcând stânga şi dreapta dau peste cineva care caută într-un tomberon. Se uită direct în ochii mei pentru o secundă, nu clipeşte, nu se opreşte. La următorul tomberon, un alt reciclator”. Înaintând prin cartier am găsit personaje pe alese.

Îmi fac curaj şi intru în vorbă cu un bărbat la vreo 50 de ani care căuta prin tomberonul din spatele unui bloc. Bărbatul a început să explice  cât e de grea viaţa şi că nevoia l-a împins să se ocupe cu aşa ceva. Şi-a aprins un chiştoc şi în scurtul timp pe care îl avea până să plece la serviciu mi-a povestit cum e viaţa printre gunoaie. “Dacă fac de un pachet de ţigări şi o bere pe zi, altceva nu faci”, spune gunoierul part-time, care, în rest, e paznic la o firmă. “Am lucrat la UMEB, 29 de ani, până în 2004. M-au dat atunci în şomaj şi m-am angajat la pază, dar nu te ajungi. E rău. Pe timpul ăla - a fost libertate prin 84, 86 era bine - reuşisem să-mi cumpăr casă, să fac rată la mobilă, am avut casă la Orizont. Luam copiii, plecam în concediu, nu duceam lipsă, chiar dacă era pe buletin sau pe raţie. Mai mult se moare acum de foame decât atunci”, povesteşte bărbatul. El are doi copii, o fată de 31 de ani, care cântă la vioară, şi un băiat de 30 care a făcut atletism şi este antrenor.

De gunoaie se ocupă de trei sau patru ani. Colectează doze, PET-uri şi fiare. Traseul lui cuprintre între 10 şi 20 de ghene pe zi, dar nu merge zilnic pe traseu. Afacerea e bună, au sesizat mai mulţi. Printre “colegii” lui de tomberoane se numără foarte mulţi oameni ai străzii, dar şi oameni care vin cu maşina - şi nu orice maşină, ci Ford-uri, Mercedes-uri - şi caută prin gunoaie, spune bărbatul. “De ce nu îi lasă pe amărâţi? Ai maşină, înseamnă că ai şi alt venit. Gheana nu e a nimănui, e a tuturor, poate şi preşedintele ţării să umble în gheană, dar mi se pare suspect”, mai spune el.

Câteodată are noroc, dacă se mută vreo familie sau cineva vinde un apartament, de obicei rudele aruncă tot şi te mai faci cu un tablou, ceva mai de valoare. “Şi azi doamna de acolo, de la etajul 3, unde se lucrează, mi-a zis să mă duc azi să iau tot ce e fier”, spune gunoierul.

“La centru ne plătesc cu 90 de bani, 1 leu kilogramul de PET. Un sac din ăsta şi cu celălalt de pe căruţ sunt  în jur de 6-7 kg.  Mai sunt alţii cu sabene, ca nişte saci cu înălţime de vreo doi metri şi diametru de un metru. Ajunge o sabenă din aia în jur de 40 kg dacă sunt presate bine. Dozele de aluminiu costă 3 lei, 3,30 lei pe kilogram. Preţurile au mai crescut, dar au şi scăzut cum ar fi la maculatură”, spune bărbatul. Cunoaşte zona bine şi nu ştie să fie vreo pubelă de colectare selectivă. Maşina vine şi ia gunoaiele cu totul. Îmi spune cu tristeţe că lumea nu e civilizată şi că e risipitoare. El găseşte în tomberoane cantităţi industriale de mâncare.

Bărbatul şi-a luat căruţul cu deşeuri şi a plecat spre centrul de colectare. Iată o faţă a reciclării în România, una dintre multele feţe ale unei afaceri de proporţii, de pe urma căreia unii se îmbogăţesc, alţii trăiesc de pe o zi pe alta. În lipsa unui sistem unic de raportare a deşeurilor colectate şi reciclate, nu putem şti cât de mult contribuie “căutătorii în gunoaie” la reciclarea deşeurilor, dar, deşi e o treabă insalubră şi vine din nevoia oamenilor de a face rost de bani, nu e de neglijat în condiţiile în care România figurează cu un procent de 1,3% deşeuri reciclate la nivelul anului 2010. 

What you cannot measure you cannot manage

Raul Pop este preşedintele Ecoteca, un ONG care se ocupă de partea de advocacy în domeniul managementului deşeurilor. După o experienţă de ani de zile în cadrul unei asociaţii de preluare a obligaţiilor de reciclare de la producători, Raul Pop s-a convins că problema colectării şi reciclării din România constă în lipsa unui sistem unic de raportare. “Dacă ar exista un sistem unic de raportare la nivel naţional, am putea spune ‘eu, tu şi el am generat câte un kilogram de gunoaie, Firma de colectare a venit şi a luat trei kilograme de gunoaie de la cei trei, le-a selectat şi de acolo a strâns 1,5 kg de dus pe groapă şi 1,5 kg de reciclat. La final cei de la groapă pot spune că au primit 1.5 kg,  reciclatorii de hârtie pot spune că au primit 500 g de hârtie, reciclatorii de plastic pot spune că au primit 700 g de plastic etc’. Până nu avem un astfel de sistem, toată lumea face ce vrea, asta se întâmplă acum în România: îţi vine producătorul prin asociaţia colectivă şi zice ‘noi am colectat şi reciclat plastic - 45%, hârtie – 60%, sticlă – 25%, becuri – 25%’, le aduni şi rezultă câteva sute de mii de tone, după care mergi la reciclatori şi ei îţi spun: ‘eu am reciclat trei tone’, ‘eu 12’, împreună fac, să zicem, 20 de tone. Păi până la 500 de mii, unde e diferenţa? Păi nu ştim pentru că nu există o evidenţă”, explică Raul Pop.

Garda de Mediu şi Agenţia pentru Protecţia Mediului sunt instituţiile responsabile cu verificarea raportărilor. “Nu se fac verificări faptice, ci doar pe acte”, spune Mihai Mânzat, comisar la Garda de Mediu a municipiului Bucureşti. “Firma care le expediază întocmeşte un formular de expediţie şi transport pe care are trecută cantitatea, transportatorul cântăreşte, la rândul lui, iar a treia firmă, cea care le reciclează, le cântăreşte din nou, iar hârtia cu cele trei ştampile sunt întocmite corect. Nici nu au interesul să facă altceva, e ceva comercial intre ei”, spune acesta. Dacă sunt dubii, se verifică o anumită firmă, dar nu a fost cazul niciodată, mai spune comisarul.

“Atâta vreme cât sistemul de raportare nu zice ‘uite ăla acolo nu-şi face treaba,  amendează-l!’ nu se întâmplă nimic pentru că e o problemă difuză, a tuturor şi a nimănui”, spune, la rândul său, Raul Pop.

Unde se rupe lanţul?

În ciuda procentului de 1,3% cu care România figurează în statisticile europene privind reciclarea, asociaţiile care preiau obligaţiile de colectare şi reciclare a producătorilor raportează procente foarte mari. “În general, producătorul ştie că dacă a vândut 1 milion de sticle de plastic, care înseamnă 200 de tone, iar ţinta lui e de 40% înseamnă că trebuie să colecteze 80 de tone luna asta. Producătorul deleagă această responsabilitate asociaţiei colective, care nici ea nu o face propriu-zis pentru că e o firmă cu cinci oameni într-un birou. Astfel că apelează la un colector specializat de plastic, să spunem sau o firmă de salubritate şi îi zice ‘colegu’, îmi trebuie 80 de tone, ai?’, “n-am, şefu’’, ‘da’, câte ai?’, ‘am şase’, ‘ok, ia banii pentru 10 şi spune că-s 80’. Toată lumea câştigă, producătorul plăteşte pentru 10, deşi raportează pe hârtie 80 colectate, operatorul de salubritate a colectat şase, dar primeşte bani pentru 10. Reciclatorul este, totuşi, cel care pierde, pentru că el nu trăieşte din raportări, el trebuie să macine PET-uri, sticlă, becuri sau alte deşeuri”, spune Raul Pop.

Producătorilor le convine situaţia. Pentru a colecta 80 de tone trebuie să facă o campanie de conştientizare ca oamenii să ştie, trebuie să facă platforme de colectare între blocuri - o platformă costă, să zicem, 5.000 de euro cu betonare şi împrejmuire anti-vandalism - trebuie să vii cu maşini separate etc. Investiţia este responsabilitatea tuturor: a producătorului, a primăriei care e obligată să colecteze pe şapte fracţii, dar toţi aruncă pisica de la unul la altul. Aşa se ajunge ca 98,7% dintre deşeuri să se depună la groapă, e cea mai ieftină variantă.

Ministerul Mediului a elaborat, la începutul acestui an, Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor, un document considerat vag şi incomplet de către Coaliţia pentru Mediu, format din peste 70 de organizaţii nonguvernamentale. “Gradul de valorificare redus (n.r. al deşeurilor) are în primul rând cauze de natură tehnică (lipsa  infrastructurii necesare de colectare separată şi de sortare în cele mai multe zone ale ţării, respectiv lipsa capacităţilor de reciclare pentru anumite tipuri de materiale), dar şi economică (lipsa unor instrumente financiare care să stimuleze / oblige operatorii de salubrizare să livreze deşeurile colectate către instalaţii de tratare / valorificare şi nu către eliminare)”, se arată într-un răspuns al Ministerului Mediului.

Deşuri aruncate la gunoi

Unul dintre paradoxurile reciclării este că firmele care au investit în reutilizarea deşeurilor ajung să importe gunoaie pentru că nu au materie primă. “Au făcut investiţia în utilaje, dar nu le pot folosi pentru că nu au materie primă. Şi importă. Altfel mor de foame. După ce că arunci la gunoi deşeuri care înseamnă bani, te chinui apoi să imporţi de nu ştiu unde”, spune Raul Pop.

Greentech Buzău este una dintre cele mai mari companii din domeniul reciclării şi valorificării deşeurilor. Firma are o capacitate de procesare de  48.000 tone pe an pentru sticle PET şi de 6.000 tone pe an pentru polietilenă, deţinând o cotă de piaţă de 77.5%. Greentech este nevoită să importe deşeuri pentru a-şi asigura materia primă de producţie a fulgilor PET. “Piaţa din România a deşeurilor nu are un sistem de colectare selectivă implementat astfel încât materia primă să fie suficientă capacităţilor fabricilor, din acest motiv suntem nevoiţi să importăm atât deşeuri de plastic PET, cât şi deşeuri electrice şi electronice, baterii şi echipamente de iluminat uzate”, spune Mihaela Sofronea, reprezentanta Green Group din care face parte Greentech. Greentech a achiziţionat în anul 2012 aproximativ 60.000 de tone deşeuri PET, atât din ţara, dar şi din import.

Şi un mesaj pentru copii, cei care vor prelua datoria de a curăţa România: “atenţie, deşeul are valoare, dar aruncaţi-l totuşi la gunoi că nu avem infrastructură” (Roxana Bucată)

Roxana Bucată este câştigătoarea premiului II (1100 de euro), acordat în cadrul concursului de jurnalism de mediu Vreau o ţară mai curată

Citește și: