874 vizualizări 11 mar 2013

În timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că, oricât m-aş învârti în jurul chestiunii gestionării deşeurilor şi aş căuta vinovaţi şi explicaţii pentru situaţia sulfuroasă, concluzia e aceeaşi: nu reciclăm şi, în general, implementarea cerinţelor europene în domeniu se traduce în lentoare dintr-un singur motiv. Acela este că nu ne pasă. Adică, mai simplu, ni se rupe de gunoi. Şi de cât producem şi de cum îl colectăm şi aruncăm şi de ce se întâmplă cu el pe urmă. Dezinteresul nu îi cuprinde doar pe cetăţeni, în bucla asta şed confortabil autorităţi, consultanţi, politicieni şi tot felul de oameni de afaceri. Nepăsarea asta se traduce în cifre astfel: 41 de judeţe, 49 de gropi de gunoi neconforme, 27 de depozite conforme, doar 1,3% din deşeurile municipale reciclate. Costul: 2 miliarde de euro.

Câteva fapte

Acum cinci ani, când autorităţile locale de-abia buchiseau măsurile agreate de autorităţile centrale cu cele europene, prin Tratatul de Aderare care a făcut posibilă intrarea României în Uniunea Europeană, un român mediu statistic producea săptămânal cinci kilograme de deşeuri.

Astăzi, după campanii de conştientizare, sute de mii de euro cheltuite şi altele în curs de cheltuire, strategii, planuri şi alte demersuri cu titlu birocratic, cantitatea de gunoi generată săptămânal pe cap de locuitor s-a redus nesemnificativ, fiind de peste patru kilograme.

Acum nouă ani când România negocia, capitol cu capitol, integrarea în Uniunea Europeană, numărătoarea a scos de sub preş 240 de depozite neconforme (gropi de gunoi) pentru deşeuri municipale. Planul semnat la nivel european prevedea ca 139 dintre ele să sisteze activitatea până la 16 iulie 2009, iar celelalte 101 până la 16 iulie 2017, potrivit datelor furnizate de Agenţia Naţională de Protecţia Mediului (ANPM).

În prezent, în februarie 2013, din cele 101 gropi pentru care autorităţile locale au primit derogări mai funcţionează 49, urmând să fie închise în următorii patru ani.

În plus, raportul privind starea mediului, întocmit de ANPM, arată că la nivel naţional, în 2010, funcţionau doar 27 de depozite conforme - spaţii care includ unităţi de sortare şi compostare ce fac posibilă reciclarea deşeurilor.

Un tablou naţional

Ca să fie mai clare lucrurile: pentru a închide o groapă de gunoi e nevoie ca deşeurile să fie depozitate în altă parte. De fapt, scoaterea din uz a vechilor gropi de gunoi presupune punerea în funcţiune a celor noi, adică a depozitelor conforme.

Astăzi, România arată aşa: 41 de judeţe, 27 de gropi de gunoi la standarde europene - asta înseamnă ca sunt dotate cu facilităţi ce permit sortarea şi reciclarea deşeurilor şi 49 de gropi neconforme, încă funcţionale. Din alt punct de vedere, tot tabloul ăsta a costat peste 2 miliarde de euro.

Bilanţul contabil arată că au existat - unele sunt încă în derulare - mai multe instrumente de finanţare europene: fondurile de pre-aderare ISPA, fondurile din programul regional POS Mediu şi fondurile europene pentru dezvoltarea regională. În total, peste 2 miliarde de euro destinate implementării noului sistem de management al deşeurilor agreat cu Comisia Europeană şi care include unul sau mai multe depozite conforme de deşeuri, staţii de transfer şi sortare a gunoiului (care ar permite reciclarea plasticului, hârtiei, metalului şi sticlei), unitate de compostare (prin care deşeurile biodegradabile sunt transformate în compost, folosit pe post de îngrăşământ natural) şi unitate de epurare a levigatului, prin care este filtrat lichidul ce se scurge din gunoiul fermentat.

Şi pentru o tuşă finală în acest tablou: nivelul reciclării în România - potrivit statisticilor europene - este de doar 1,3%, o mică creştere de la ultima raportare, care se referea la anul 2009 şi indica un procent de 1%. De ce?

Câteva explicaţii

De ce, după aproape un deceniu de investiţii în sistemul de management al deşeurilor lucrurile stau aşa de prost încât, într-un clasament european făcut anul trecut ocupăm un loc de frunte în liga celor cinci state codaşe la acest capitol?

Actualul şef al ANPM, Mihail Fâcă, dă vina, printre altele, pe lentoarea cu care legislaţia românească a fost amendată să cuprindă măsurile europene.

Autorităţile locale din opt judeţe au indicat - răspunzând unei solicitări - ca motiv principal contestarea licitaţiilor, aspect care tergiversează tot procesul.

Reprezentanţii organizaţiilor neguvernmantale active în domeniu indică, însă, şi un alt vinovat: factorul politic. Adică legarea acestui proces de diverse interese politice ale unor grupări, conexiune ce deschide uşa şi către tot felul de combinaţii la licitaţii (am documentat în august-octombrie 2011 o amplă investigaţie pe acest subiect care exact asta a scos la iveală).

Oficialii europeni au propriul set de explicaţii: proasta gestionare a banilor în unele cazuri, ignorarea obiectivelor agreate la negocierile de aderare - ceea ce a atras şi sancţiuni europene în ultimii ani, inclusiv declanşarea unor proceduri de infringement - şi lipsa unor politici clare de prevenţie.

Alte lacune

În vara anului trecut, Comisia Europeană a publicat un raport de monitorizare a statelor membre din punctul de vedere al gestionării deşeurilor. În clasmentul respectiv România ocupa locul al cincilea din coadă, dar se situa deasupra Bulgariei.

România împărţea poziţia cu Cipru, cu un punctaj de 11. După ea urmau Lituania şi Malta, având fiecare 9 puncte, Bulgaria - 8 puncte şi Grecia - 3 puncte. Clasamentul era condus de Austria şi Olanda, fiecare cu câte 39 de puncte.

Oficialii europeni recunosc măsurile luate de România, unde nivelul reciclării deşeurilor municipale a crescut de la 1% la 1,3% - în Austria, de exemplu, procentul este de 39% - dar consideră că progresul rămâne "inadecvat" şi plasează ţara în categoria membrilor cu cele mai mari deficienţe în gestionarea deşeurilor.

La bile negre, ei enumeră procentul ridicat de depozitare a deşeurilor municipale (acel gunoi produs în localităţi, de rezidenţi, instituţii, companii) - 98% şi lipsa recuperării deşeurilor, practică ce ajunge şi la un procent de 17% în ţările care fac reciclare.

Mai mult, oficialii europeni critică ritmul lent cu care sunt actualizate datele privind gestiunea deşeurilor şi absenţa unui tipar de prognoză, ceea ce face imposibilă operarea cu estimări şi previziuni.

România şi alte 16 state membre încă nu au un plan de prevenţie a generării deşeurilor, problemă care trebuie rezolvată anul acesta, potrivit Tratatului semnat cu UE, la aderarea din 2007, mai semnalează reprezentanţii biroului de presă al comisarului european de mediu, Janez Potocnik.

Concluzii

Revenind la ideea iniţială, nu contest măsurile implementate, planurile făcute şi răs-făcute, eforturile unei părţi a societăţii civile în direcţia asta, proiectele şi programele şcolare - unele cu rezultate excepţionale. Din păcate, toate acestea rămâne eforturi marginale atâta vreme cât nu sunt întărite din mai multe direcţii.

Nivelul reciclării nu va creşte în România până când oamenii nu vor începe să colecteze selectiv.

Ca să înceapă să colecteze selectiv au nevoie de o infrastructură corectă şi la îndemână, cât mai aproape de casă, dacă nu chiar în spatele blocului. Pe urmă de campanii de conştientizare, dacă se poate făcute profesionist.

Şi după ce toate astea există - inclusiv gropile de gunoi la standarde europene - se poate vorbi de sancţiuni date celor care nu separă deşeurile şi de măriri de taxe.

Şi că tot veni vorba de taxe, e nevoie de o uniformizare a felului în care e tarifat serviciul de salubritate. Între judeţele României sunt diferenţe de câteva zeci de lei chiar: în unele locuri de plăteşte taxă de salubritate de 8 lei, în altele e vorba de un tarif de peste 10 sau 20 de lei, există chiar şi localităţi unde costurile sunt suportate total de autorităţile locale. Toate aceste diferenţe se văd impregnate în corpul unui model numit pompos sistem integrat de management al deşeurilor şi care se vrea naţional şi uniform.

În acelaşi timp, preţurile practicate, în România, pe tona deşeuri depozitate la groapă rămân printre cele mai mici din Europa - în jur de 10 euro pe tonă - ceea ce face posibilă nu numai depozitarea de cantităţi generoase de gunoi, dar şi acceptarea deşeurilor de care alte state vor să scape. Creşterea taxei pe tonă ar inhiba largheţea cu care operatorii de salubritate devarsă, zilnic, munţi de gunoi la groapă şi ar forţa autorităţile locale să studieze şi să implementeze cu adevărat soluţia colectării selective, ceea ce ar însemna şi creşterea nivelului reciclării.

Ei bine, dacă autorităţile fac toate astea posibile, rolul plătitorilor de taxe ar fi să devină atenţi la ce şi cum plătesc, la cât consumă şi la ce gunoi produc. Până la urmă nu e cine ştie ce efort să separi plasticul de hârtie şi de sticlă şi toate astea de gunoiul menajer. Dacă fac efortul ăsta, atunci românii poate ar trebui să îşi mai tragă aleşii locali de mânecă şi să le ceară socoteală pentru gunoiul împins sub preş în ultimii ani. (Oana Dan)

Oana Dan este câştigătoarea premiului III în valoare de 900 de euro, acordat în cadrul concursului de jurnalism de mediu Vreau o ţară mai curată

 

Citește și: