Gandul.info
Simona TUDORACHE
10693 vizualizări 5 mar 2016

''Puterea există în fiecare dintre noi, este dată de Dumnezeu şi depinde de educaţia primită", îmi mărturiseşte Lorelai. Zâmbesc, dar am ochii în lacrimi. Rar mi-a fost dat să văd cum curajul şi dorinţa de a face lucruri măreţe s-au cuibărit într-un copil, pentru că Lorelai are doar 13 ani, dar maturitatea unui adult. Pe chipul ei poţi descoperi inocenţa, pasiunea pentru lucrurile care îi plac, iubirea pentru cei apropiaţi. Lorelai Pârvan s-a născut fără mânuţe şi a fost abandonată în spital de cea care i-a dat viaţă, dar în jurul ei împrăştie doar iertare. “Iubirea înseamnă a trăi în armonie cu semenii, într-un respect total, şi a fi de folos celor care au nevoie de tine. Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, atâta timp cât există iubire, există iertare, cred că iertarea este cea mai de preţ dovadă de iubire a omului”.

Îi admir chipul. Acolo, blândeţea pare că şi-a câştigat dreptul de a se odihni în voie. Pentru ea, cuvântul obstacol nu există, Lorelai ştie că a câştigat deja cele mai importante bătălii. Boţul de om, care nu a vorbit şi nu a mers până la patru ani, a hotărât, într-un moment, când nimeni nu se mai aştepta, să-şi ia revanşa în faţa vieţii, şi de atunci nu s-a mai oprit. Astăzi, micuţa vede fericirea în lucrurile pe care noi am uitat de mult să le mai privim. Adoră să trăiască prin muzică şi poezie: “Fericirea reprezintă ochii calzi ai mamei mele, o melodie care se reflectă în sufletul meu, un vers ce-mi readuce cu el suave amintiri şi pe care sunt bucuroasă să-l citesc, porumbeii care zăbovesc la fereastra mea, primii fulgi de nea, primii ghiocei, bucuria de a fi alături de prietenii mei etc”.

Dincolo de toate astea, personajul ei preferat rămâne însă Viorica Pârvan, asistentul maternal care, în urmă cu 13 ani, i-a hărăzit un alt drum, unul fără înfrângeri, doar cu izbânzi: “La mama Vio îmi place totul. Este eroina mea, un om cu calităţi şi defecte, ca mulţi alţii, dar care îşi respectă statutul de om şi de mamă, ca nimeni alta. Neobosirea ei se dovedeşte că n-a fost în zadar, o iubesc şi o voi iubi veşnic! I-aş transmite multe, dar mă rezum la aceste versuri: "O, mamă a sufletului meu/ Când mă priveşti, mă simt un zeu! Simt că am lumea la picioare/ Iar eu, cel mic, sunt totuşi mare! Ce pot să-ţi dăruiesc eu oare?/ Un mărţişor şi-o floare mare/ Ce nu mai are asemănare”.

Călătoria pe care Viorica Pârvan a început-o în urmă cu 13 ani a fost una grea, dar de o frumuseţe aparte. În faţa micuţei, care o strigă mamă cu atâta patos, toate pălesc. "Totul mi se pare ireal. Am crescut descoperind că adevăratele poveşti încep acolo unde se sfârşesc şi că cele mai frumoase sunt cele trăite, cele din viaţa noastră de zi cu zi: viaţa, izvorul tuturor poeziilor, poveştilor şi basmelor din întreaga lume! Basmul copilăriei mele a fost bunica mea, al cărei nume îl port cu mândrie şi dor. Mă fermecau povestirile ei, felul său de a le spune. Folosea cuvinte simple, pe înţelesul meu, dar pline de tâlc. Îmi amintesc cum spunea că: „Noi, oamenii, suntem, pe Pământ, oaspeţii lui Dumnezeu. El ţine în mâna dreaptă toate drumurile vieţii, pe care le uneşte, după voia sa, printr-o... poveste! Astfel începe povestea mea cu Lorelai”, spune Viorica Pârvan. "În urmă cu 13 ani, am aflat de la televizor că un copil s-a născut fără membrele superioare şi fără femur şi a fost abandonat în maternitate. Deşi avea deja două luni, nu se găsise nimeni să se ocupe de îngrijirea ei. A doua zi, împreună cu un reprezentant de la Protecţia Copilului, am mers la maternitate să o văd. În momentul respectiv, eu aveam deja o fetiţă, Ileana, cu Sindromul Down, eram specializată pentru copiii cu dizabilităţi", continuă ea.

Prima întâlnire cu Lorelai avea să lase urme adânci în sufletul Vioricăi Pârvan: “Era un copil plin de pete roşii care ţipa încontinuu. Nu avea niciun fir de păr şi picioruşele abia se percepeau  Am pus instinctiv mâna pe una dintre petele de pe căpuţ şi am vazut că a dispărut. Am repetat gestul şi am constatat că prin masaj dispăreau pe moment toate petele şi ţipătul ei se diminua. O asistentă a văzut acest lucru şi m-a întrebat dacă am studii de specialitate, însă, în spatele meu stă o copilărie petrecută alături de bunicul, medic de ţară. Era evident că prin lipsa membrelor nu se realiza o circulaţie adecvată şi din această cauză avea dureri mari de cap".

Viorica Pârvan a plecat de la spital, dar noaptea a avut un vis care a făcut-o să ia o decizie. “Se făcea că pe scena unei săli măreţe era Lorelai, care terminase de făcut ceva. Au început aplauze frenetice, iar toţi spectatorii erau în picioare şi o aclamau. Ea avea un zâmbet stângaci, ochii ei fiind aţintiţi spre mine, iar eu mă aflam în culise şi eram în culmea fericirii. Atunci am realizat că Dumnezeu îmi dădea mie misiunea de a avea grijă de ea. Mărturisesc că a fost provocarea vieţii mele”.

De atunci, între cele două s-a creat o legătură specială, iar timpul şi greutăţile le-au apropiat şi mai mult: “A trebuit să o botez de urgenţă. Medicii de la spitalul de copii „Marie Curie” mi-au spus că nu mai trăieşte decât câteva zile, pentru că au mai avut un caz similar''. Destinul avea însă altceva pregătit pentru Lorelai, care, pentru prima oară, descoperea cum e să ai o mamă care să îţi vegheze paşii, să te poarte în suflet. Astăzi, fetiţa nu îşi mai poate imagina viaţa fără cea care, în urmă cu 13 ani, i-a dat o şansă, o şansă la viaţă   “În primul rând, nedispunând de mâini, sunt nevoită să fac totul cu piciorul, şi aportul cel mai important în această direcţie îl are mama Vio, care de la 6 luni mi-a pus creionul în picior, încercând mici liniuţe şi bastonaşe. Astfel, la numai 5 ani, când am intrat la grădiniţă, ştiam deja alfabetul şi puteam scrie numele meu şi al mamei. Desenam flori, căsuţe etc. Scrisul a venit pe parcurs, începând cu clasa I. I-am acordat importanţă mare, pentru că sunt o perfecţionistă. Cel mai mult îmi place să cânt, am profesor pentru pian, mai nou învăţ şi la chitară”, povesteşte Lorelai pentru Gândul.   

Deşi tristeţea o ocoleşte, pentru că Lorelai emană căldură şi optimism prin toţi porii, au existat şi clipe în care a simţit că timpul se opreşte în loc: “În urma cu şapte ani a trebuit să mă despart de „surioara” Kiki.  Era de o afecţiune total ieşită din comun, caracteristică copiilor cu Sindromul Down. Nu suport despărţirile de cei dragi, şi cred că sunteţi cu toţii în asentimentul meu”, afirmă fetiţa pentru Gândul.

 

Timpul petrecut lângă mama Viorica a reuşit însă să umple acest gol. Cea pe care Lorelai o strigă mamă cu atât de multă dragoste, speră ca într-o zi să o şi adopte: "Până acum nu am luat în calcul această procedură, pentru că ea îşi doreşte să ajungă la majorat şi să aibă propria-i opţiune. Are dorinţa de a urma o facultate, pentru că învaţă foarte bine şi participă la olimpiadele de biologie şi geografie, fapt pentru care vreau să-i mulţumesc directoarei Costache Tatiana şi profesoarelor care vin acasă şi o pregătesc cu toată responsabilitatea. Numai într-un an de zile a câştigat 50 de diplome şi 25 de trofee".

Cuvintele nu mai au nicio enigmă pentru Lorelai Pârvan, se strâng laolaltă cu repeziciune. Redau frânturi dintr-o poveste pe care ea o trăieşte zilnic. „În tot ceea ce creez, mă inspiră natura, familia şi iubirea pentru oameni", îmi mărturiseşte fetiţa. "Aceasta este cartea mea/ Ce-mi stinge graiul în cuvinte /Şi-mi dă putere, dacă vrea/ Să-mi port mersul înainte!” Acestea sunt versurile în care Lorelai se regăseşte cel mai mult. La 13 ani, fetiţa-minune se poate lăuda cu şapte cărţi scrise în trei ani: „Zâmbet de înger”, „Creştinarea lui Dracula în cetate”, „Eroii iubirile mele”, „Eroii culturii dâmboviţene”, Povestiri de prin lume adunate”, „Legenda legendelor, Targovişte şi Sibiu”, „Legenda legendelor,Târgovişte şi Botoşani”. "Mesajul meu este să conştientizăm că avem o misiune nobilă în această clipă trecătoare de viaţă şi să ne apropiem cât mai mult de cel care a lăsat lumina soarelui să ne lumineze”, spune Lorelai Pârvan pentru Gândul.  

 Lorelai şi regizorul Alex Ceauşu

Muzica are pentru gingaşa Lorelai o vibraţie aparte. Când se află pe scenă, totul se schimbă. La începutul acestui an, fetiţa le-a oferit celor care îi iubesc muzica şi un videoclip, în regia lui Alex Ceauşu, la piesa Aripi de înger, ce poartă semnătura lui Bogdan Tomoşoiu. "Acest cântec are un text sensibil şi o linie melodică superbă, este un mesaj profund pentru noua generaţie, care are viitorul incert şi nesiguranţa zilei de mâine. Melodia şi versurile sunt un balsam pentru sufletul meu, Trăiesc cu intensitate fiecare clipă, fac nu ceea ce îmi place, ci îmi place ceea ce fac!”, concluzionează Lorelai Pârvan.

 

 

       

 

 

 

 

 

Citește și: