Gandul.info
Cristina ANDREI
5996 vizualizări 25 dec 2015

Când stai de vorbă cu părintele Francisc, îţi dai seama imediat că zicala românească „Fă ce zice popa, nu ce face popa” îşi pierde orice sens. De fapt, chiar aşa se şi numeşte campania pe care Francisc Doboş a lansat-o în primăvara acestui an pe Facebook, atunci când, împreună cu alţi trei preoţi catolici, a mers la Centrul de Transfuzii din Bucureşti pentru a dona sânge. „Fă ce face popa” e o provocare care i-ar face pe mulţi să ridice din sprâncene, dar părintele Francisc a explicat-o cât se poate de serios. Nu are o mină afectată, nu vorbeşte doar din cărţi şi nici nu se preface întotdeauna sobru şi de netulburat. Dimpotrivă, are un zâmbet care îl însoţeşte permanent, o vorbă aşezată, cu multe nuanţe şi o bucurie molipsitoare de a trăi, dar, mai ales, de a împărtăşi. Pe toate le-a cultivat în timp, dar, aşa cum îi place să spună, au venit odată cu laptele mamei.

„M-am născut în biserică. De fapt, nu, mama la maternitate, dar, aşa cum obişnuiesc să spun, împreună cu laptele, mama mi-a dat şi credinţa. Credinţa era a mamei. M-a dus la biserică, duminică de duminică, şi cred eu că aşa s-a născut credinţa. Atunci când îi dai unui copil valorile tale, mai apoi, cu vârsta, acele valori pot deveni maturizate, devin ale copilului, ale adolescentului, ale adultului. Se schimbă, se maturizează, iau altă formă, formă proprie, dar ele vin împreună cu laptele mamei”, spune părintele Francisc Doboş.

„Dumnezeu nu este atât de 'serios' (...) pe cât unele figuri, şi ecleziale, încearcă să-l facă”

„Cine nu ştie să râdă, nu este o persoană serioasă” este citatul care însoţeşte poza sa de profil de pe reţelele de socializare. Şi, într-adevăr, părintele Francisc zâmbeşte des. Despre fericire are multe crâmpeie de amintire, dar cel mai drag moment este legat tot de Dumnezeu. Alături de mamă, la trei ani, copilul de-atunci a reuşit să recite singur prima rugăciune din viaţa sa. „E un moment de bucurie, dacă tot este vorba de fericire, de fericire. Aceea a copilului care a reuşit să spună o rugăciune pe care a învăţat-o pe de rost”, rememorează nostalgic părintele.

După exemplul propriu, acesta încearcă să dea mai departe tot ce a primit. Cum reuşeşte să scoată învăţăminte din sutele de pagini scrise cu tâlc şi să le transmită mai departe pe înţelesul tuturor? „Cu şarm!”, glumeşte, mai întâi, părintele. De fapt, spune că întotdeauna a încercat să nu se lase cuprins de o „anchilozare spirituală”, să celebreze în fiecare zi Liturghia într-un mod întotdeauna nou, întotdeauna proaspăt, care să-l facă „viu” astăzi şi prin care orice credincios să primească un „cuvânt de zidire”.

Înainte de toate încerc să mă las eu zidit de ceea ce ascult, de ceea ce meditez, de cuvânt, de persoanele pe care le întâlnesc, de cei care mi-au transmis şi gustul, savoarea credinţei, dar şi a-L lua în serios pe Dumnezeu şi într-o formă jucăuşă. Pentru că Dumnezeu nu este atât de serios, şi aici pun toate ghilimelele de rigoare, pe cât unele figuri şi ecleziale, şi de preoţi sau şi de părinţi încearcă să-l facă: să fim cuminţi, să stăm drepţi, să nu ne mişcăm la dreapta şi la stânga”, explică părintele.

Relaţia părintelui Francisc cu Dumnezeu este una specială, bazată nu pe veneraţie supremă, ci pe normalitate şi spiritul ludic. Preotul spune că divinitatea are de transmis multe lucruri oamenilor din timpul nostru şi că ei trebuie doar să se lase contactaţi „într-o formă creativă”, că Dumnezeu nu e o serie de „trebuie”, ci una de ascultări, de priceperi, de armonizări, la fel ca într-o orchestră.

De toate acestea a avut nevoie comunitatea de la Singureni. Şi le-a primit, o dată cu sosirea părintelui Francisc. Întâi a fost trimis aici. Mai apoi, s-a simţit chemat şi iubit, iar astăzi vizitele s-au transformat într-un ritual personal, fără de care e greu să treacă două sau trei săptămâni.

„Noi, adulţii, avem multe de învăţat dacă ştim (...) să ne aplecăm, să stăm pe glezne, aproape în genunchi, în faţa copiilor”

Până la Singureni am ajuns cu maşina părintelui. „Enoriaşii” de pe şosele nu îl irită deloc. Aşteaptă cu răbdare să treacă fiecare şi binecuvântează tot ce întâlneşte în trafic. La radio se aud cântece vesele de Crăciun. Ziua frumoasă de toamnă târzie îl face să gândească cu voce tare: „Mi-ar plăcea să vin o dată aici şi cu bicicleta”, spune acesta. Pentru părintele Francisc 30 de kilometri pe două roţi nu par cine ştie ce distanţă. E obişnuit, pentru că în fiecare săptămână pedalează până la familia sa, în Voluntari.

Energia care se încheagă aici e aproape vibrantă. Pe uliţele jilave ale satului, oamenii parcă n-au mai trecut de când lumea. E doar o impresie, pentru că părintele Francisc venise chiar cu o zi mai devreme şi vine în fiecare săptămână, întotdeauna pe acelaşi drum, pe aceeaşi străduţă îngustă. În satul din judeţul Giurgiu oamenii se retrag în case înainte de venirea serii. E un aer umed, e răcoare de toamnă, dar în calendar se apropie Crăciunul.

Când ieşi de pe uliţa strâmtă, în capăt, drumul se lărgeşte brusc. E, parcă, şi mai luminos aici sau poate doar razele soarelui aproape de asfinţit se străduiesc să ajungă jos de tot, să atingă şi ele creştetul căsuţelor din lemn. Tot din lemn e şi gardul, iar prin deschizătura în formă de inimă poţi să tragi cu ochiul înăuntru. Căsuţe simetrice, toate construite cuminţi la locurile lor, din lemn de culoarea mierii. Peste ele, mai înaltă, dar tot aşa de blândă, se înalţă turnul capelei. Părintele Francisc îi cunoaşte bine fiecare colţişor. Aici soseşte săptămână de săptămână, iar vara îi deschide larg uşile pentru Liturghie.

„În felul acesta, vin de două ori pe săptămână sau vin lunea, celebrez Sfânta Liturghie, rămân peste noapte aici, într-o căsuţă aşa cum sunt multe căsuţe de lemn, este o căsuţă pentru oaspeţi, celebrez a doua zi Liturghia şi, în felul acesta, m-am apropiat de Singureni, m-am apropiat de copiii care se află aici, care sunt minunaţi.”

La fundaţia „Bambini in Emergentza” din Singureni locuiesc astăzi 30 de copii. Fie că familiile lor i-au adus aici pentru că nu le puteau oferi tot ceea ce aveau nevoie, fie că i-au abandonat sau că suferă de vreo boală, toţi micuţii au câte un pătuţ pregătit într-una dintre căsuţele frumos decorate. Din anii ’90, de când funcţionează fundaţia, şi până astăzi, foarte mulţi sunt aceia care au reuşit să fie integraţi într-o familie şi care, la rândul lor, şi-au făcut propriile familii şi cariere.

Astăzi, există un sistem de asistenţi maternali cărora le pot fi încredinţaţi micuţii, însă personalul de la Bambini in Emergentza spune că e nevoie de mult mai mult decât de nişte simple proceduri birocratice. Cei mici trebuie să ajungă la oameni care au o motivaţie internă adevărată, care îşi doresc cel mai tare să strângă la piept un copil şi să-i ofere toată dragostea de care sunt capabili. Bambini in Emergentza nu e doar o fundaţie. E o familie. De aici şi fericirea care pluteşte în aer ca o pudră atunci când îi vezi împreună: pe copii, pe părinte, pe surori. Fiecare „creşte” din fiecare, fără excepţie.

„Noi, adulţii, avem multe de învăţat dacă ştim să stăm, cu toată profunzimea de rigoare şi cu toată dimensiunea spirituală, dar şi umană, alături de un copil. Adică să ne aplecăm, să stăm pe glezne, aproape în genunchi, în faţa copiilor”, spune părintele Francisc.

Micuţii de la fundaţia din Singureni au, majoritatea, trei-patru ani. Când intri în căsuţa lor, se agaţă fiecare de gâtul „mamei”, al femeilor care îi îngrijesc zi de zi, de parcă uşa care despate „afară” de „înăuntru” i-ar putea apăra de toate relele lumii. Ochii rotunzi le sclipesc a îndoială, chiar dacă pe părintele Francisc l-au mai văzut de atâtea ori. De fiecare dată sunt mai timizi la început, îmi spune preotul care se apleacă imediat şi rămâne la înălţimea lui Dănuţ, un băieţel care, altminteri, abia i-ar ajunge până la genunchi. Dani învârteşte roţile unei maşinuţe, se plimbă de colo colo şi, din când în când, vine înapoi în braţele măicuţei care-l mângâie pe creştet.

„Chipul mamei care nu este, să-l poată regăsi în persoanele care se ocupă de ei şi să nu regăsească doar angajatul care este de serviciu în acea tură. Şi la fel îmi dau seama, şi îmi transmiteau şi surorile şi angajaţii de aici, personalul care lucrează, care sunt mamele copiilor, îmi spuneau că se bucurau atât de mult când eu intram în joacă cu copiii. Pentru că este vorba şi de o imagine paternă de care au nevoie şi aceşti copii”, gândeşte părintele. În spate e icoana cu scena Naşterii.

Canapeaua de vis-à-vis e cufundată în linişte. Patru fetiţe de-o şchioapă, nici una mai mare de patru ani, stau aşezate la rând, ca nişte păpuşi pe un raft. Dacă n-ar clipi din când în când, parcă nici nu ţi-ai da seama că sunt vii. Codiţe, fundiţe şi volănaşe se amestecă pe braţele uneia dintre angajate. Apoi muzică veselă se aude pe fundal şi micuţele chicotesc. Cătălina dansează.

Doar câteva minute de tăcere mai trec până când fetiţele încep să se agite. Bebeluşul de jucărie începe să treacă de la una la celaltă şi fiecare vrea să-mi arate ceva: ba cum îl leagănă, ba cum îi fac codiţe, ba ce rochiţă colorată are. Între timp, părintele Francisc discută cu Dănuţ: „Noi suntem bărbaţi, să ne jucăm ca bărbaţii”. Fac „avionul” şi băiatul ajunge sus de tot, până aproape de tavan. Întinde mânuţele spre nişte ornamente agăţate de lustră şi râde. Cum reuşeşte părintele Francisc să le aducă fericirea?

Nu pentru că mă strâmb în faţa lor. Nu ştiu, cu copiii probabil e lucrul cel mai greu, să te relaţionezi cu copiii. Dar ştiu că, dacă reuşeşti să intri în inima unui copil, e foarte uşor să intri şi în inima unui adult. Cum reuşesc să-l transmit pe Dumnezeu unui copil? Nu voi reuşi, nici nu voi avea pretenţia, dar faţa umană, adică Dumnezeu să fie prezent într-un om, ei nu vor şti că este Dumnezeu, dar bunătatea este universală. Iubirea, gingăşia, gesturile simple de tandreţe...nu ştiu să-mi explic”, încearcă părintele Francisc să definească într-un fel legătura atât de naturală pe care o stabileşte aproape intantaneu cu micuţii de la Singureni.

Nici nu trebuie să explice prea multe, pentru că e foarte clar că nu se dă în lături de la nimic, ca să-i facă pe cei mici să chicotească zgomotos. Ghiduşiile pe care le face îi distrează pe copii. Îi ţine în braţe, îi aruncă sus de tot, apoi îi prinde doar ca să-i mai arunce o dată. Îi gâdilă, îi învârteşte şi le turteşte năsucurile mici. Îi face fericiţi.

Fericirea adevărată este „ca o breşă în cer”

Părintele Francisc pare întotdeauna aşa de bucuros. Cum crede el că arată fericirea adevărată? „Simplă. Simplă şi atât de profundă”, spune el. „Chiar dacă nu este numită sau nu este teoretizată, trebuie să fie ca o legătură cu cerul, ca o breşă în cer. Atunci, prin gesturi simple, atât de umane, în care nu transmit doar un aspect orizontal, nu încerc să rezolv doar problemele de hrană ale unui copil, ci prin afecţiune, prin grijă, prin umanitate... Orice om dacă prin seninătate nu devine oglindă... Căci, de altfel, suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi noi suntem chemaţi să-l reprezentăm prin viaţa noastră, pe Dumnezeu pe pământ.”

În casa luminoasă de la Singureni, plină ochi cu jucării şi decoraţiuni de Crăciun micuţii învaţă totul. Să scrie, să citească, să se pregătească pentru viaţă, dar, mai ales, învaţă să simtă bucuria, să o împartă şi să trăiască frumos.

„Aseară, pentru că am fost şi aseară aici la Singureni, am celebrat Liturghia, am intrat în casele copiilor, primul lucru pe care mi l-au arătat, arătându-mi pe sus cum sunt deja ornamentate casele, semnele sărbătorii Crăciunului, grija pe care o pun: „Ai văzut, ai văzut, ai văzut?”. Deja lucrurile acestea se simt şi se văd semnele sărbătorii Crăciunului pe chipul lor, dorinţa cadourilor, atenţia, aşteptarea”, îşi aminteşte părintele Francisc gesticulând cu degetul în aer, aşa cum făceau, probabil, şi copiii.

Cei mai mari dintre copiii de la Singureni poate ştiu deja să facă diferenţa între fericire şi tristeţe, dar unii abia acum învaţă ce înseamnă să trăieşti. Mihaela are opt luni şi un chip de zână. Piele albă ca pâlcurile de nori vara, ochi albaştri care scotocesc jucăuşi în toate direcţiile şi un căpşor rotund cu câteva fire de păr blond. Tocmai îşi făcuse somnul de dupa-amiază şi era sprintenă ca un licurici. Nu vorbeşte încă, dar citeşti în privirea ei cât e de uimită că e atâta lume străină lângă covorul ei de joacă. Apucă jucăriile în mâinile mici, le mai duce şi la gură câteodată, şi râde. A ajuns la Bambini in Emergentza în septembrie şi asta înseamnă pentru ea „acasă”.

Părintele Francisc încă se distrează cu cei mici. Nu pare obosit, dimpotrivă, pare că energia sa e şi mai puternică de când am ajuns. Pe toţi îi înalţă sus, spre tavan, îi gâdilă şi îi face să râdă în hohote. Îi învaţă să viseze. La ieşire, lângă uşa înaltă, o fetiţă cu părul tot numai ineluşe mă strânge în braţe: „Nu pleca, nu pleca!”.

Singureni. Atât este de tristă potrivirea între numele acestui sat şi fudaţia Bambini in Emergentza. Şi, în acelaşi timp, e o contradicţie aşa de mare, pentru că surorile şi angajaţii nu îi lasă pe micuţi să ştie cum e să fii singur. Dacă ar avea puterea să dea alt nume acestei comune, părintele Francisc nu i-ar schimba nici o literă. Nu „numele la intrare trebuie schimbat, ci realitatea fiecărei familii”, spune preotul după ce se amuză de aşa o întrebare năstruşnică.

„Pentru că, în fond, fiecare dintre noi avem acel sat numit Singureni în inima noastră. Sunt momente, pot fi ani, poate fi o viaţă întreagă. (...) Îmi doresc şi eu prin ceea ce fac, printr-o prezenţă relativ scurtă aici, ori de câte ori trec, să aduc cu mine, pe chipul meu, în gesturile mele, prin cuvinte şi atitudini, imaginea de familie, ca nimeni să nu fie singur şi fiecare să se simtă primit, acceptat, înţeles şi iertat.”

Citește și: