2911 vizualizări 10 ian 2016

“Sunt o fire pozitivă şi cred că acest accident nefericit mi-a schimbat viaţa, în bine. Uneori mă bucur pentru tot ce mi s-a întâmplat, pentru că acum văd totul altfel. Am avut ocazia să cunosc oameni absolut minunaţi de la care am învăţat multe lucruri bune”, îşi începe Ciprian Anton confesiunea, poate una de neînţeles pentru pesimiştii din noi. 

Ochii lui luminoşi nu trădează nimic din suferinţa cu care s-a luptat. Pentru că astăzi, Ciprian crede că a câştigat cel mai important meci, acela cu el însuşi. “Sunt primul antrenor de tenis în scaun rulant de la noi din ţară şi mă bucur tare mult atunci când pot să împărtăşesc şi altor copii din experienţa mea sportivă. Înainte de accident nu mai jucasem tenis niciodată şi nu cred că aş fi ajuns vreodată să îl practic la acest nivel”, spune el, rememorând parcă acel film sumbru în care bucuria de la început se transformă pe parcurs într-o cursă cu timpul şi cu soarta.

Totul a început în dimineaţa zilei de 19 martie 2003

Pornise la drum cu multe visuri, dar, într-un moment nefast, totul s-a detrămat. După câţiva ani petrecuţi alături de tatăl lui în străinătate, Ciprian revine în ţară şi se angajează la o firmă de construcţii. „În dimineaţa zilei de 19 martie 2003, mă aflam pe acoperişul unei hale împreună cu tatăl meu şi cu echipa de muncitori. Deodată, acel acoperiş cedează sub picioarele mele şi cad în gol, exact pe spate, de la o înălţime de aproximativ şase metri”. Viaţa i se schimbă radical. După drumuri de la un spital la altul şi luni de spitalizare, deznodământul avea să fie unul crunt: era condamnat la o viaţă pe două roţi. 

“Imediat după instalarea unui traumatism vertebral sau a unei afecţiuni la nivelul măduvei spinării, viaţa pe roţi devine un calvar, atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru familia şi prietenii acestuia. Se întâmplă să te trezeşti într-o situaţie greu de administrat, situaţie în care toată lumea din jurul tău este alarmată şi speriată de noua condiţie. Din păcate, în perioada spitalizării, ai minimum de informaţii de la doctori şi speri în fiecare zi să te simţi mai bine şi să pleci acasă. Şocul mare este atunci când un doctor bătrân, şi plictisit de meseria pe care o practică, vine în vizită la pacient şi îl anunţă că nu va mai putea să meargă niciodată. E dureros să afli că nu îţi vei mai mişca picioarele'', spune el.

A trecut cu greu peste acest episod, dar familia şi prietenii l-au vegheat şi i-au dat forţa de a merge mai departe.

„Întotdeauna am crezut că noi, oamenii, suntem capabili să facem lucruri extraordinare atunci când suntem scoşi din sfera noastră de confort şi trebuie, mai mult sau mai puţin, să ne adaptăm din mers diferitelor situaţii ivite. Imediat după ce am reuşit să stau singur la marginea patului, am început un program de recuperare kinetoterapeutic ca să redevin independent. Asta înseamna că reuşeam să mănănc singur, să mă spăl şi să împing roţile scaunului rulant pe coridorul spitalului”, povesteşte Ciprian pentru Gândul.

Lupta era însă abia la început. Imediat după accidentul suferit şi după perioada de spitalizare, Ciprian a ajuns acasă şi a dat piept cu cruda realitate. „Nu îmi venea să cred că eu, Ciprian Anton, practicant de judo, un tip sociabil şi îndrăgit de vecini, îmi voi petrece restul vieţii într-un scaun rulant mai mare decât mine şi că voi avea în permanenţă nevoie de însoţitori şi ajutor pentru a mă spăla, pentru a mânca sau pentru a urca treptele la bloc până la etajul trei”, îşi aminteşte sportivul.

Timp de doi ani a stat numai în casă: “Făceam  exerciţii după programul pe care îl aveam atunci când eram o persoană validă şi plecam la serviciu. Mă aşezam pe salteaua de lucru la ora 9.00, la ora 12.00 făceam pauză de  masă, iar de la ora 13.00 până la 17.00 treceam la exerciţii de recuperare”.

Se temea că oamenii îl vor compătimi, aşa că refuza să îi întâlnească, asta până într-o seară.  “Am ieşit la o plimbare prin oraş împreună cu fratele meu şi ne-am întâlnit cu un prieten, care m-a invitat să bem o bere. Am fost plăcut surprins de atitudinea lui. În acea perioadă îmi era ruşine şi eram extrem de complexat de situaţia în care mă aflam'', mărturiseşte jucătorul de tenis. 

Treptat, Ciprian a realizat că nu poate lăsa timpul să treacă pe lângă el şi a evaluat opţiunile pe care le avea. “În perioada în care eram spitalizat, primisem vizita unei echipe formată din doi utilizatori de scaun rulant, o fată şi un băiat. Aceştia erau voluntari în cadrul fundaţiei Motivation, care, la acea vreme, avea sediul în Bragadiru. Ei aveau rolul de a vizita în spital persoane proaspăt accidentate, pe care, ulterior, să le înveţe cum să redevină independente. La fel au procedat şi în cazul meu. Mai mult decât atât, mi-au propus să particip la un stagiu de recuperare, ce avea să se desfăşoare chiar în incinta fundaţiei. Eram invitat să locuiesc în acea casă perfect adaptată nevoilor noastre, fără însoţitor şi alături de alte şase persoane. În 2005 am ajuns la Motivation pentru două săptămâni, timp în care am efectuat recuperare kinetoterapeutică, dar şi exerciţii de recuperare activă. Asta însemna că, într-un timp relativ scurt, aveam să învăţ cum să utilizez scaunul rulant în diferite situaţii: echilibru pe două roţi şi depăşirea obstacolelor, transferul de pe scaun pe saltea şi înapoi, transferul în pat, pe fotoliu, cadă de baie sau toaletă”, explică sportivul.

Dacă până atunci uitase cum e să facă cumpărături, să socializeze, acum era nevoit să înveţe, pentru el începea un nou drum, unul al încercărilor. “După foarte mult timp eram nevoit să îmi procur singur accesorii medicale, medicamente, uneori şi alimente sau articole de igienă personală, aşa că mergeam prin magazine şi farmacii alături de alte persoane care utilizau scaunul rulant”. Pentru prima oară de la accident, Ciprian simţea că trăieşte din nou.

„La începutul anului 2006 m-am întors la Motivation, de această dată în calitate de instructor de recuperare activă. Era cel mai minunat lucru care putea să mi se întâmple la acea vreme. Eram instruit să devin un exemplu pentru alte persoane care ultilizau fotoliul rulant şi să le ajut să redevină independente. Pe lângă asta, învăţam să practicăm diferite discipline sportive. În cadrul jocurilor naţionale paralimpice am participat la probe ca: baschet, tenis de masă, tir cu arcul, aruncarea greutăţii, bocce, atletism şi, puţin mai târziu, tenis”. Când nu se mai aştepta la alte suprize, soarta îl trimite la întâlnire cu o nouă pasiune. Participă, întâmplător, la câteva tabere de tenis pentru cei aflaţi în scaun cu rotile şi nu mai poate lăsa racheta din mână: “Din momentul în care am lovit mingea de tenis, m-am îndrăgostit de acest sport. În 2007, împreună cu jucătorii fundaţiei, am participat la un turneu balcanic în Bulgaria, a urmat apoi încă o deplare în Miskolc-Ungaria, dar şi un turneu naţional organizat la Bucureşti”.

Dorinţa de a câştiga nu-i dă pace, aşa că, în 2008 revine acasă, caută un teren de tenis şi începe să se pregătească pentru viitoarele competiţii. ''Oamenii de aici au rămas miraţi, nu ştiau că se poate juca tenis din scaun rulant. Nu mi-a fost uşor până să găsesc un partener de joc, dar, din acea perioadă, am început o frumoasă colaborare cu Comitetul Paralimpic Român. Finanţat de către aceştia, am plecat singur la mai multe turnee prin Europa. În clasamentul mondial, în 2013, din aproximativ 700 jucători, eu mă situam undeva pe locul 259 Ranking”, spune sportivul pentru Gândul.

Chiar dacă tratamentul medicamentos şi programul de recuperare kinetoterapeutic este unul costisitor, Ciprian nu se plânge. Orele de recuperare îi dau speranţe. “Vreau să fiu într-o formă fizică bună pentru momentul când medicina va avansa atât de mult, încât îmi va repara buba de la spate”, mărturiseşte el.

Ciprian Anton beneficiază de bilete de tratament gratuit în diferite centre de recuperare din ţară, timp de optsprezece zile pe an. În momentul de faţă, sportivul are o pensie de handicap, salariu de însoţitor şi o indemnizaţie de la primărie, bani care depăşesc uşor salariul minim pe economie. “Ne descurcăm exact aşa cum se descurcă orice român care trăieşte de pe o zi pe alta, în condiţiile în care contribui la cheltuielile casei, conduc o maşină şi îmi plătesc singur antrenamentele şi deplasările de orice fel”, explică Ciprian care, în urmă cu câţiva ani, a înfiinţat la Sfântul Gheorghe, împreună cu un prieten, şi un club sportiv non-profit. “Clubul conţine mai multe departamente destinate sportivilor valizi, dar şi persoanelor cu dizabilităţi. Tot aici avem şi departamentul paralimpic, unde practicăm tenis de masă şi tenis de câmp adaptat”, îşi prezintă el realizarea.

„Îngrijeşte-te de sufletul tău ca şi cum ai muri în fiecare zi”

Ciprian crede că un om care este iubit şi apreciat poate să treacă peste orice surpriză pe care viaţa i-o rezervă. “Asta înseamnă că în permanenţă îi pasă cuiva de tine şi de ceea ce eşti. Nu există probleme la care să nu se găsească soluţii rezonabile atunci când eşti iubit. Îmi doresc să mă căsătoresc şi să am copii. Cândva, sper să acord mai multă atenţie acestui aspect. Am avut mai multe prietene în tot acest timp, probabil că nu au fost relaţiile ideale pentru construirea unei căsnicii. Cert e că nu mă grăbesc nicăieri, dar am antenele întinse. Suntem dependenţi de dragoste şi atunci când nu o simţim, trebuie să o căutăm”, spune el cu optimism.

„Munceşte în fiecare zi ca şi cum nu ai muri niciodată. Şi îngrijeşte-te de sufletul tău ca şi cum ai muri în fiecare zi”, este deviza sa, a unui om care a învins moartea. 

Astăzi, Ciprian visează să aibă oameni frumoşi în jurul lui, să meargă la 10-12 turnee de tenis în fiecare an şi să aibă propriul teren: „Dacă deja nu cer prea mult, m-aş duce înapoi în capul acestei liste şi aş scrie, cu majuscule, că îmi doresc să merg din nou”.

Un material realizat de Simona TUDORACHE

 

 

 

 

Citește și: