Adriana Stanca
8754 vizualizări 7 feb 2015

Ţara Românească, început de secol XIX. Zapciul Costandin este angajat de boierul din zona lui să-l găsească pe Carfin, un sclav rom fugit din gospodăria sa. Acesta este punctul de plecare al filmului „Aferim!”. Nu este însă decât un „pretext”, un nucleu în jurul căruia apar ramificaţiile unei realităţi încheiate.

„Filmul pe care l-am făcut este despre mentalităţi şi despre felul în care mentalităţile trec de la o persoană la alta - aşa, ca o ciumă, ca o molimă”, a explicat regizorul Radu Jude într-un interviu acordat gândul. „Pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte, precum sclavia romilor, condiţia femeii, relaţia dintre părinţi şi copii, educaţia, antisemitismul şi, pe lângă toate acestea, e legat şi de ceea ce numim convenţional reprezentarea istoriei prin imagine şi anume limitele pe care, de fapt, le are o reprezentare de tipul acesta”, a adăugat el.

Selectat în competiţia oficială a Berlinalei din acest an, „Aferim!” îl readuce pe Radu Jude la Festivalul Internaţional de Film din Germania, după ce în 2009 şi în 2012, regizorul îşi prezenta tot acolo, însă în secţiunea Forum, lungmetrajele „Cea mai fericită fată din lume” şi „Toată lumea din familia noastră”.

Cea mai recentă prezenţă a unui film românesc în competiţia oficială a renumitului eveniment a fost înregistrată în urmă cu doi ani, când „Poziţia copilului”, produs de Ada Solomon şi regizat de Călin Peter Netzer, a câştigat trofeul Ursul de Aur.

Totodată, Teodor Corban, actorul principal din „Aferim!”, a intrat în cursa pentru Ursul de Argint - premiul de interpretare masculină - al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin 2015, alături de actorii Christian Bale, James Franco şi Wen Jiang.

Cea de-a 65-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin se desfăşoară în perioada 5-15 februarie.

Cum a luat naştere subiectul peliculei „Aferim!”, care este semnificaţia titlului acestei producţii cinematografice şi care au fost provocările cărora regizorul Radu Jude şi producătorii au trebuit să le facă faţă pentru a duce la bun sfârşit acest film, aflaţi în interviul de mai jos.

PRINCIPALELE DECLARAŢII:

►„Filmul pe care l-am făcut este despre mentalităţi şi despre felul în care mentalităţile trec de la o persoană la alta - aşa, ca o ciumă, ca o molimă (...). Altfel, desigur că pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte precum sclavia romilor, condiţia femeii, relaţia dintre părinţi şi copii, educaţia, antisemitismul."

►„Iniţial am vrut să fac un film despre altceva. M-am documentat despre Revoluţia de la Piteşti, cea pe care o ridiculizează Caragiale în câteva dintre schiţele lui, dar nu am reuşit să găsesc un unghi de atac care să mă satisfacă."

►„Eu nu am aşa o obsesie pentru competiţiile acestea şi pentru secţiunile principale ale festivalurilor. (...) Mi se pare că accentul cade greşit pe chestia aceasta vai, la ce festival e? ce premii a luat?, or lucrul care pe mine mă interesează cel mai mult şi pe care mi-aş dori să-l văd şi la ceilalţi e interesul pentru film şi pentru artă cu adevărat. Pentru lucrurile acestea, nu pentru ce tinichea a luat un film sau altul.”

►„Există o serie de voci care spun că cineaştii români se gândesc doar la premii şi la festivaluri şi la străinătate şi ei suntem neglijaţi. Este o idioţenie chestia asta!”

►„Asta pentru mine ar fi cel mai important: ca spectatorii, pornind de la filmul acesta, să dezvolte un apetit pentru istorie, pentru cercetarea istoriei, pentru citirea cărţilor de istorie şi pentru gândire asupra felului în care trecutul încă ne influenţează şi, mai ales, pentru a ne asuma un trecut care poate de multe ori e dureros şi pe care mulţi dintre noi îl refuză.”

►„M-am speriat la castingul pentru Aferim! (...). Unul dintre personajele principale din film e un puşti de 17 ani şi atunci am văzut foarte mulţi liceeni pentru rolul acesta (...) şi cred că mai mult de o treime erau analfabeţi sau aproape analfabeţi. Este înspăimântător!”

INTERVIUL PE LARG:

Despre ce vorbeşte filmul „Aferim!”?

Cred că un film este întotdeauna – cel puţin în intenţia celui care îl face - despre foarte multe lucruri, nu este despre un singur element, chiar dacă, pentru simplificare, uneori şi cineaştii şi jurnaliştii sau cei care scriu despre film îl reduc la o temă principală.

Aşa stând lucrurile, cred că filmul pe care l-am făcut este despre mentalităţi şi despre felul în care mentalităţile trec de la o persoană la alta - aşa, ca o ciumă, ca o molimă, totul pe fundalul României secolului al XIX-lea, al Valahiei, al Ţării Româneşti din secolul al XIX-lea. Dar asta ar fi tema principală... Altfel, desigur că pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte precum sclavia romilor, condiţia femeii, relaţia dintre părinţi şi copii, educaţia, antisemitismul şi, pe lângă toate acestea, filmul e legat şi de ceea ce numim convenţional reprezentarea istoriei prin imagine şi anume limitele pe care, de fapt, le are o reprezentare de tipul acesta. În intenţiile mele cel puţin...

Când şi cum s-a născut subiectul acesta? Cum aţi ajuns la el?

Am ajuns din aproape în aproape... Mi-am dorit să fac un film despre legăturile care există între prezent şi trecut sau între trecut şi prezent, depinde cum vrem să privim lucrurile, despre felul în care trecutul se transformă şi ajunge în prezent şi despre felul în care problemele sau anumite situaţii din trecut ajung – transformate, fiindcă niciodată nu ajung identic – în prezent. În sensul acesta, iniţial am vrut să fac un film despre altceva. M-am documentat despre Revoluţia de la Piteşti, cea pe care o ridiculizează Caragiale în câteva dintre schiţele lui, dar nu am reuşit să găsesc un unghi de atac care să mă satisfacă şi tot citind, tot cercetând, am ajuns la subiectele pe care le-am spus mai devreme.

Asta se întâmpla în urmă cu circa trei ani. Apoi am citit mai mult, l-am contactat pe prietenul meu Florin Lăzărescu, scriitor, care a devenit co-scenarist al filmului şi ulterior şi pe Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, care a fost consultant istoric principal. Încet încet, citind, stând de vorbă, căutând informaţii, am ajuns la povestea aceasta şi apoi la filmul actual.

Aşadar, documentarea s-a întins pe parcursul mai multor ani?

Documentarea a început chiar atunci, în urmă cu peste trei ani, şi s-a încheiat în momentul în care am încheiat montajul filmului. Ne-am documentat continuu pentru că nu poţi să acoperi tot, este foarte multă informaţie care trebuie triată, trebuie adunată în aşa fel încât să funcţioneze într-o direcţie anume. Am citit foarte multe lucruri în plus care nu mi-au folosit, să spunem, la nimic concret, în sensul că nu apar efectele lor directe în film, însă care mi-au oferit mie o înţelegere mai largă a problematicilor din film, a ceea ce numim în mod uzual istorie. Toate acestea m-au ajutat să structurez într-un fel filmul acesta.

FOTO: "Aferim!" (Silviu Ghetie)

De aţi ales să lucraţi din nou cu scriitorul Florin Lăzărescu, cu care aţi colaborat şi înainte pentru două dintre scurtmetrajele dumneavoastră?

Pentru că aveam nevoie de un sprijin, de o minte care să susţină demersul pe care îl făceam, iar felul în care gândeşte Florin poveştile, naraţiunile, ştiam că îmi va fi de ajutor. Noi mai lucraserăm împreună, am făcut două filme scurte împreună - „Lampa cu căciulă” şi „O umbră de nor” - şi avem o relaţie foarte bună. Suntem şi prieteni pe lângă faptul că am colaborat. Eu nu sunt un scriitor şi atunci am nevoie de cineva care să mă susţină.

Când aţi început filmările şi unde s-au desfăşurat ele în principal?

Am filmat în vara lui 2014, timp de o lună de zile... Din păcate destul de puţin pentru că nu am avut un buget mai mare. Am filmat o parte prin Dobrogea, o parte în pădurile din jurul Bucureştiului, o parte la Comana, la Mănăstirea Haleş, de lângă Buzău, şi încă o serie de secvenţe sunt filmate lângă Râmnicu Vâlcea... Lângă Horezu, de fapt.

Vorbeaţi mai devreme despre buget. A fost dificil să obţineţi suma necesară realizării acestui film?

A fost dificil în primul rând pentru Ada Solomon şi reuşita principală pentru asta e, evident, a ei. E complicat, pentru că banii pe care îi poţi obţine din România nu sunt suficienţi şi atunci trebuie să reuşeşti să câştigi finanţare din alte ţări, iar pentru fiecare dintre aceste posibile surse de finanţare există concursuri. Şi atunci trebuie să câştigi câte un concurs de finanţare... Noi am reuşit - eu fiind totuşi sceptic – la CNC, apoi la Fondul de Film din Bulgaria, la Fondul de Film din Cehia, la EurImages, fondul de film al Uniunii Europene, şi din alte două, trei locuri.

În momentul în care ai o coproducţie internaţională, banii, chiar dacă sunt mai mulţi, se împart, pentru că şi în ţările respective sunt mai mulţi oameni care lucrează pentru film şi care trebuie plătiţi din bugetul acesta şi, paradoxal, deşi ai mai mulţi bani în buget, ei sunt mult mai puţini în realitate.

Dacă pentru Ada Solomon a fost o provocare să obţină fondurile pentru realizarea filmului, pentru dumneavoastră provocarea a fost să reconstruiţi atmosfera anului în care se petrece acţiune din „Aferim!”?

Da, evident! Acum, totuşi, sunt două lucruri de discutat. Unul care ţine de natura reconstituirii şi care este profund artificială, în sensul că orice reconstituire de felul acesta este... – aş spune o „păcăleală”, dacă nu ar fi un cuvânt atât de dur - ...este, de fapt, o imagine subiectivă, artificială, abstractă, a unei realităţi la care noi nu avem acces cu adevărat. Şi atunci, orice reconstituire de tipul acesta, cinematografică în cazul nostru, este, de fapt, mai mult ca la teatru... Un fel de imagine, o hartă pe care tu o aplici pe un teritoriu, iar harta aceea poate să aibă o serie de aberaţii, o serie de greşeli. Iar această idee cred că este exprimată prin felul în care este făcut filmul, în sensul că spectatorul atent care va vedea filmul nu va lua ceea ce are în faţa ochilor ca fiind o realitate existentă, ci ca un construct pe care noi, ca autori ai filmului, îl oferim spre cercetare, spre judecată. Ţin să precizez aspectul acesta, pentru că este important.

În rest, sigur, ne-am documentat şi aici. Scenograful Augustina Stanciu a făcut propria documentare şi împreună cu întreaga echipă, care a fost foarte foarte mare, am încercat să „reconstituim” parţial lumea de la început de secol XIX, cât s-a putut...

FOTO: "Aferim!" (Silviu Ghetie)

Acesta este şi motivul pentru care aţi ales să faceţi un film alb-negru?

Da. Motivul principal a fost acesta că am vrut ca spectatorul să ştie din start că ceea ce vede este o reconstituire pur subiectivă şi limitată şi chestionabilă a realului, a unei realităţi care nici nu mai există. Şi atunci imaginea alb-negru creează, sper, această dinstanţă care să-l poată face să înţeleagă natura demersului nostru.

Pe de altă parte, cum filmul are nişte elemente de western, să spunem, mi-a plăcut şi mie, şi directorului de imagine, Marius Panduru, să ne jucăm cu anumite clişee narative şi vizuale din western-uri şi din snoavele româneşti, totodată, şi să le cităm ca atare. Raportându-ne la western-urile acestea vechi, de John Ford sau Hawks (Howard Hawks, n. red), ca şi la filme româneşti, cum ar fi „Moara cu noroc” sau „Moromeţii”, pe care le omagiem explicit în film, am ales imaginea alb-negru.

Este „Aferim!” un film istoric?

El este un film istoric, dar depinde ce înţelegeţi prin film istoric...

Este o istorie uşor romanţată sau e o „preluare” exactă?

Nu ştiu dacă se poate răspunde la întrebarea aceasta... Este o carte a lui Lucian Boia, „Jocul cu trecutul”, şi mai există o altă carte foarte importantă a lui Hans Vaisinger, „Filozofia lui ca şi cum”. Amândoi aceşti autori vorbesc despre faptul că până la urmă orice istorie, orice operă istorică este o naraţiune, de fapt. Astfel încât se poate spune că orice carte de istorie este într-o oarecare măsură „romanţată”, ca să folosesc cuvântul pe care l-aţi folosit şi dumneavoastră mai devreme.

Dar dincolo de aceste limite obligatorii în orice demers istoric, cu atât mai mult într-unul în care e artistic, narativ... dincolo de limitele acestea, noi am încercat să fim cât se poate de exacţi în reprezentarea istoriei. Dar, repet, există aceste limite ale reprezentării istoriei: şi prin cuvântul scris, cum fac istoricii, şi prin imaginile în mişcare, cum e în cazul unui film istoric.

Cum aţi ajuns la titlul acesta, de ce aţi ales ca filmul să se numească „Aferim!”?

Nu mai ţin minte exact... Dar când lucram la scenariu, am citit, pe lângă colecţii de documente şi cărţi de istorie, şi literatură română din secolul XIX şi cred că la Iordache Golescu şi la Nicolae Filimon apare destul de des cuvântul acesta „aferim!” cu sensul de „bravo!”. Şi atunci l-am luat, l-am introdus şi eu în scenariu în câteva locuri, şi de la un punct încolo mi s-a părut că poate să exprime... Că e un titlu potrivit din două motive: unul pentru că e un cuvânt vechi, iar asta trimite automat la istorie, la trecut, şi doi, pentru că atunci când feliciţi pe cineva, când îi spui „bravo!” sau „aferim!” în cazul acesta, cumva tu îi confirmi că ceea ce face el, cee ce gândeşte el, ceea ce spune este just, este corect în raport cu normele la care vă raportaţi amândoi. Şi cum asta e una din temele filmului, simbolistica acestui cuvânt mi s-a părut potrivită.

FOTO: "Aferim!" (Silviu Ghetie)

Apropo de perioada în care lucraţi la scenariu: v -aţi gândit încă de pe atunci la actorii pe care v-ar plăcea să-i aveţi în film?

Nu.

Aşadar, a existat un casting ulterior?

Da, am făcut un casting clasic, invitând actori la probe. Sigur, pentru rolurile principale. Pentru rolurile secundare au fost invitaţi în proiect oameni pe care îi ştiam din alte piese de teatru sau filme sau cu care mai lucrasem, şi atunci nu mai era nevoie să trec prin chinul acesta al probelor ca să fim cu toţii convinşi că putem colabora bine.

Teodor Corban, actorul principal din „Aferim!”, se află acum în cursa pentru Ursul de Argint - premiul de interpretare masculină. Mai lucraserăţi împreună înainte?

Nu, a fost prima dată. Îl văzusem în filmul lui Corneliu Porumboiu, în „A fost sau n-a fost” şi mi-a plăcut foarte mult, dar l-am rugat să vină la probă... A acceptat, a dat o probă şi mi s-a părut foarte bun şi potrivit cu ceea ce intenţionam de la personajul acesta, şi atunci am hotărât să lucrăm împreună.

Dumneavoastră aţi mai fost la Berlin, cu lungmetrajul „Cea mai fericită fată din lume”, distins cu premiul CICAE, dar şi cu filmul „Toată lumea din familia noastră”, proiectat în secţiunea Forum. Cum vă simţiţi acum, când reveniţi la festival în competiţia oficială?

Ştiţi, eu nu am aşa o obsesie pentru competiţiile acestea şi pentru secţiunile principale ale festivalurilor. Sunt, evident, şi eu conştient că soarta unui film de tipul acesta sau a unui film românesc depinde într-o măsură destul de mare de câtă atenţie primeşte, iar atenţia aceasta nu poate să apară din felul în care este gândită distribuiţia, din film, din cinematografie decât printr-un festival important... Sunt conştient de lucrul acesta şi mă bucur şi pentru mine şi pentru toată echipa că suntem în secţiunea principală de la Berlin! Pe de altă parte, filmele mele anterioare au fost în secţiunea Forum, care mi se pare o secţiune extraordinară, cu nişte filme foarte curajoase, atipice, cu filme originale, complet necomerciale. M-am simţit foarte bine în secţiunea aceea, nu am avut senzaţia că sunt într-o secţiune mai puţin importantă pentru că, repet, eu nu pun etichetele acestea simpliste deloc! Faptul că acum suntem în competiţia principală... e foarte bine, mă bucur, dar nu înseamnă nimic mai mult decât faptul că, sperăm, filmul va fi mai bine distribuit.

Şi aş mai zice ceva aici: cred că e o greşeală! Mi se pare că accentul cade greşit pe chestia aceasta „vai, la ce festival e? ce premii a luat?” - or, lucrul care pe mine mă interesează cel mai mult şi pe care mi-aş dori să-l văd şi la ceilalţi e interesul pentru film şi pentru artă cu adevărat. Pentru lucrurile acestea, nu pentru ce tinichea a luat un film sau altul.

Din păcate, se pare că suntem într-un fel de cerc vicios: ne promovăm filmele cu ajutorul acestor festivaluri şi atunci e normal ca oamenii să se raporteze la asta, iar apoi, din raportarea lor devine tot mai important să fii la un festival pentru ca filmul să fie văzut şi eventual apreciat... Cred că în ultimă instanţă lucrul acesta este profund nociv. Aşa cum e în literatură cu Premiul Nobel: ia un scriitor Premiul Nobel, apoi brusc în toate librăriile vezi cărţile lui, cu banderola roşie pe care scrie „Premiul Nobel”, şi lumea cumpără nişte volume pe care nu le-ar fi cumpărat deloc dacă nu ar fi fost acest premiu... Adică, a luat Patrick Modiano Nobelul anul acesta. Îl citise cineva? Acum, în orice librărie intri, şi nu doar în România, îl găseşti pe el. Sau Orham Pamuk... Cine îl citea pe Orhan Pamuk (înainte de a obţine Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 2006, n. red)?

Iar asta e limitativ... Există foarte multe filme româneşti bune, extraordinare, care n-au avut parte de o atenţie de tipul acesta. Şi atunci ele nu sunt văzute. Dau un exemplu: documentarul „După Revoluţie”, al lui Laurenţiu Calciu. Este un film superb, un film extraordinar de important, care a documentat începutul Pieţei Universităţii, a mişcărilor de stradă din ianuarie ’90, filmat atunci, material de arhivă extraordinar de puternic.Nu e atât de promovat pe cât ar merita! Ei, ia să fi fost la Cannes sau la Berlin sau la alt festival sau să fi luat un Oscar pentru documentar! Brusc, toată lumea ar fi vorbit de lucrul acesta...

FOTO: "Aferim!" (Silviu Ghetie)

Aşadar credeţi că şi publicul se raportează la criteriile acestea: merge mai degrabă să vadă un film care a intrat într-o competiţie internaţională, decât la un alt film care nu a făcut-o?

Da, dar la public e cumva de înţeles... Publicul înseamnă, de fapt, foarte multe publicuri de feluri diferite. E normal cumva, fiindcă oamenii nu au timp să vadă toate filmele, să le caute, să le găsească pe acelea bune, şi atunci, când e un film nominalizat la Oscar spun „ok, mergem la aceala pentru că a luat Oscarul şi poate nu e chiar atât de prost, nu mergem la nimereală”. Deci este o reacţie normală, eu nu judec pe nimeni aici şi fiecare poate să-şi aleagă ce produse culturale consumă şi în ce fel doreşte.

Ce spun este că media cel puţin, presa culturală, mi-ar plăcea să fie mai atentă nu la lucrurile acestea care oricum ies în evidenţă, ci la lucrurile care sunt cu adevărat importante la un film sau la o carte... Spre exemplu, există o serie de poeţi foarte buni în România, tineri sau mai puţini tineri, dar nimeni nu vorbeşte despre ei pentru că poezia circulă greu şi atunci... Dar ei există şi poezia lor există.

Alături de „Aferim!”, în competiţia oficială de la Berlin mai sunt alte 17 filme. Aţi urmărit munca celorlalţi regizori cu care concuraţi?

Am văzut lista. Sunt unii pe care nu îi ştiu, sunt unii pe care îi dispreţuiesc profund şi sunt câţiva care într-adevăr sunt cineaşti pe care îi iubesc foarte tare. Doi dintre ei, de care îmi amintesc acum, sunt Patricio Guzmán şi regizorul iranian Jafar Panahi. Admir foarte tare tot ce au făcut înainte şi abia aştept să le văd filmele – deşi nu o să am timp acum -, dar sper să ia premiile cele mai importante, poftim! Chiar sunt extraordinari amândoi.

Este o reacţie anume sau o atitudine pe care aţi vrea ca oamenii să o aibă după ce văd „Aferim!”?

Să vedem dacă se vor duce la cinema, în primul rând... Apoi, sigur că nu am făcut filmul cu dorinţa de a-l ţine pentru mine şi e un film gândit pentru public şi în special pentru publicul românesc. E un film foarte orientat către România, deşi există o serie de voci care spun că cineaştii români se gândesc doar la premii şi la festivaluri şi la străinătate şi ei suntem neglijaţi. Este o idioţenie chestia asta! Iar în cazul acestui film chiar e evident că e aşa, pentru că am fost extrem de atent la reconstituirea limbajului de secolul al XIX-lea, care e complet irelevant în traducere. Străinii care vor vedea filmul cu subtitrare în limba engleză nu vor avea acces la ceea ce eu mi-am dorit foarte tare, şi anume să existe savoarea aceasta a limbii române de secol XIX, care este foarte frumoasă.

Şi apoi sigur că filmul atinge o serie de subiecte şi de teme care ne sunt specifice, sunt specifice istoriei noatre şi, prin extensie, şi societăţii noastre.

Mi-aş dori ca celor care văd filmul să le placă, dar mi-aş dori şi ca filmul acesta să fie un fel de trambulină spre propriile lor cercetări, spre propria lor documentare, spre propria lor gândire asupra temelor propuse. Asta pentru mine ar fi cel mai important: ca spectatorii, pornind de la filmul acesta, să dezvolte un apetit pentru istorie, pentru cercetarea istoriei, pentru citirea cărţilor de istorie şi pentru gândire asupra felului în care trecutul încă ne influenţează şi, mai ales, pentru a ne asuma un trecut care poate de multe ori e dureros şi pe care mulţi dintre noi îl refuză. De aici cred că şi această obsesie cu dacii, despre cât de extraordinari erau dacii... Tot de aici cred că apare şi negarea anumitor teme sau nediscutarea lor din istoria noastră: adică, Holocaustul românesc, spre exemplu, e extrem de puţin discutat public, ca dovadă că Dan Şova a negat public, la un moment dat, existenţa Holocaustului românesc. Ori nu cred că o societate poate fi sănătoasă negându-şi problemele din trecut. Eu cred că ele trebuie cercetate, discutate pe toate părţile şi asumate onest şi curajos. Şi sper ca şi filmul meu să fie o mică, mică contribuţie în direcţia aceasta.

Când va avea loc premiera mondială a filmului „Aferim!” la Berlin şi când va intra el în cinematografele din România?

La festival vor fi o serie de proiecţii, însă cea de gală este pe 11 februarie. În România, filmul intră în cinematografe la începutul lui martie: pe 5 cred că va fi premiera, iar pe 6 va fi în cinematografe.

FOTO: "Aferim!" (Silviu Ghetie)

Dincolo de „Aferim!” şi participarea la Berlinală, aţi acceptat recent să faceţi parte din comisia de selecţie a concursului de proiecte organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). De ce aţi acceptat să faceţi asta?

Am fost rugat de o serie de colegi să accept... Nu ştiu dacă ştiţi mecanismul: o asociaţie de cineaşti face propuneri la Ministerul Culturii şi la CNC, iar din cei propuşi se aleg cinci persoane care să facă parte din comisia aceasta. Eu nu am vrut iniţial să mă duc, mai ales că sunt prins cu un alt proiect – „Inimi cicatrizate”, o adaptare după romanul lui Max Blecher – şi aveam foarte multă treabă, dar fiind atât de rugat, am spus să accept. Şi am făcut asta din două motive: unul pentru că eu cred că sunt capabil să citesc bine un scenariu, un proiect de film şi să-l punctez corect – evident că există şi o doză de subiectivitate pe care încerc să o dau la o parte – şi doi, pentru că am aplicat şi eu de atâtea ori, uneori am câştigat, alteori am pierdut... I-am înjurat pe cei care au fost în comisii înaintea mea, de unii am fost convins şi sunt în continuare convins că au fost şpăgari şi că au dat notele în funcţie de nişte interese de tipul acesta... Şi am vrut să văd cum se întâmplă lucrurile şi să-mi asum şi eu o dată în viaţă o poziţie de a fi într-o comisie şi de a vedea ce se întâmplă acolo.

Aţi început deja munca acolo, alături de ceilalţi membri ai comisiei?

Da. Am citit toate proiectele de debut în lungmetraj şi scurtmetraje... Deocamdată atât, dar mai am câteva zeci de scenarii de citit. Ce e uimitor e că... Sigur că în fiecare secţiune am găsit şi două sau trei proiecte care mi se par bune şi bine articulate şi care au potenţial să devină nişte filme foarte bune, iar pe acestea evident că le voi nota în consecinţă, dar am fost foarte speriat chiar când din numărul enorm de mare nu de proiecte proaste – că asta se poate întâmpla să scrii un scenariu mai prost -, dar am citit scenarii scrise aproape de semianalfabeţi. Fără nicio idee, confuze, încâlcite, stupide de-a binelea, iar chestia asta e uşor înfricoşătoare pentru că totuşi sunt nişte oameni care au făcut o şcoală de film, o facultate... E incredibil!

Aşa cum m-am speriat la castingul de la „Aferim!” – şi chiar există şi un studiu socilogic care confirmă observaţia mea. Unul dintre personajele principale din film e un puşti de 17 ani şi atunci am văzut foarte mulţi liceeni pentru rolul acesta, şi din Bucureşti şi din alte sate şi oraşe din jur, şi cred că mai mult de o treime erau analfabeţi sau aproape analfabeţi. Este înspăimântător!

Totodată, dumneavoastră vă număraţi printre susţinătorii şi donatorii festivalului „Making Waves”, de la New York. Este un eveniment important pentru filmul românesc?

Sunt printre donatori în sensul că am dat în fiecare an câte o sumă mică de bani acestui festival... Da, este important din două motive: pentru că promovarea pe care o face filmelor româneşti în America este importantă şi e făcută într-un mod foarte profesionist şi eficient. Oamenii care lucrează pentru festivalul acesta, Mihai Chirilov, Corina Şuteu şi Oana Radu, sunt extrem de competenţi şi de eficienţi în direcţia aceasta şi atunci mi s-a părut important şi mie şi altor colegi să ne implicăm.

Iar al doilea motiv este că este un festival independent, dar care a reuşit să ajungă independent printr-o conjunctură, de fapt, neplăcută. Este vorba despre alungarea lui Horia-Roman Patapievici de la Institutul Cultural Român (ICR), după care a venit Marga (Andrei Marga, n. red) cu acea politică culturală de a-şi impune produse culturale tradiţionale – gen expoziţii de ii şi ce mai făceau ei la ICR New York. Şi cu atât mai mult mi s-a părut că e important de susţinut iniţiativa lor, a lui Chirilov şi a Corinei Şuteu, pentru că mergea în contra direcţiei acesteia nocive pe care ICR-ul lui Marga cel puţin a avut-o faţă de cultura română.

Au contribuit:

Operator imagine: Cristian Tomoială

Montaj: Andrei Boruzescu, Miruna Ionescu

Citește și: