Adriana Stanca
2562 vizualizări 5 oct 2014

1984. Un matematician român decide să publice o cercetare într-o revistă americană, fără a primi acordul Partidului Comunist. Un gest considerat riscant, care atrage atenţia Securităţii şi care nu îl pune doar pe el în pericol, ci şi pe cei dragi lui.

Aşa începe povestea „Quod Erat Demonstrandum” / „Q.E.D”, cel mai recent lungmetraj al regizorului Andrei Gruzsniczki - inspirat dintr-o întâmplare reală a unui arhitect, împletită cu elemente din povestea matematicianului Octav Onicescu, dar modelat, scris şi rescris în aşa fel încât să nu fie o simplă poveste despre comunism. E „despre oameni, despre mişcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală”, a povestit Gruzsnickzi pentru gândul.

Producţia, selecţionată deja în peste 20 de festivaluri internaţionale şi recompensată, printre altele, la Festivalul Internaţional de Film de la Roma cu Premiul Special al Juriului, îi are în rolurile principale pe Ofelia Popii (în film, Elena) şi Sorin Leoveanu (Sorin), alături de Florin Piersic Jr (Voican). „Quod Erat Demonstrandum” este, de la „Moromeţii” lui Stere Gulea (1987) şi până în prezent, sigurul film românesc filmat pe peliculă alb-negru. Director de imagine a fost Vivi Drăgan Vasile, cu care Andrei Gruzsnickzi a lucrat şi la lungmetrajul său de debut, „Cealaltă Irina”.

„Q.E.D” are premiera în cinematografele din România pe 10 octombrie.

Cum a fost „reconstruită” atmosfera gri a anilor ’80, cum s-a documentat regizorul pentru a afla detalii despre modul în care opera Securitatea şi cum a resimţit restricţiile comunismului pe propria-i piele, aflaţi dintr-un interviu acordat gândul.

PRINCIPALELE DECLARAŢII:

► "Am citit o carte despre matematicianul Octav Onicescu, care a fost în vizorul Securităţii şi a avut dosar multă vreme. El a fost urmărit până aproape de moarte. (...) Ei (securiştii, n. red) studiau, dar de fapt nu ştiau exact ce e important, ce nu e important, pentru că dacă omul acesta scria ceva din matematică, elabora nişte teoreme sau calcule, or, ei nu înţelegeau. Deci, studiau despre ceva ce nu ştiau ce e. Mi s-a părut fascinant lucrul acesta!"

► "La început (...) nu am vrut să filmăm alb-negru, fiindcă mi s-a părut că e prea mult... După care am stat, m-am gândit şi mi-am dat seama că, de fapt, este o propunere bună şi ne ajută să spunem povestea mult mai bine."

► "Nicuşor Dan ne-a ajutat foarte mult, pentru că după ce am vorbit cu mai mulţi matematicieni care m-au pus pe direcţia aceasta, în linie mare, el a formulat cumva toată teoria, a scris formulele şi aşa mai departe."

► "Nu este un film despre comunism, ci despre oameni, despre mişcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală! Din păcate, ştim că acest tip de mişcare este în continuare îngrădit."

► "Am luat legătura cu mai mulţi oameni care au lucrat în Securitate şi, în general, ei au fost foarte deschişi şi ne-au dat detalii birocratice, să spunem."

► "În anul acela în care eu am făcut armata, s-a stricat totul în ţară. Îmi amintesc că la fiecare sfârşit de săptămână veneau părinţii să ne vadă şi să ne aducă pachet. Şi toţi ne spuneau acelaşi lucru: nu mai găsim mâncare!"

► "Mama mea nu avea un dosar bun, iar asta a împiedicat-o să avanseze în profesie."

INTERVIUL PE LARG:

Este reală povestea din filmul „Quod Erat Demonstrandum”?

Lucrurile stau, de fapt, cam aşa: povestea reală de la care am plecat era povestea unui om pe care îl ştiam şi care, prin anii comunismului, a plecat din ţară la o specializare sau ceva de genul acesta şi a decis să rămână acolo.

De aici a început odiseea, pentru că avea în ţară familie, copii, or, la vremea respectivă, dura foarte mult până reuşeai să îţi scoţi familia din ţară. Şi, în general, plecarea din România era dificilă. Oficial, dura extrem de mult... treceau chiar şi patru, cinci ani, timp în care erai înstrăinat de familia ta şi de cei din ţară. Cei rămaşi aveau şi ei probleme: prietenii te ocoleau, uneori rudele erau date afară de la serviciu, suferau cu toţii. Se întâmplau toate astea tocmai în ideea de a limita plecările. În mod oficial, România aderase la toate convenţiile internaţionale, de la Helsinki, ce făceau referire la libertatea de circulaţie, la reîntregirea familiei, dar în realitate autorităţile punea beţe în roate celor care încercau să plece. Şi atunci, ştiai de la bun început că te înhami la treaba asta pentru mai mulţi ani. De aceea, mulţi plecau şi se întorceau ştiind că nu au cum să îşi aducă familia alături. Alţii rămâneau aici tocmai pentru că, pe de altă parte, chiar dacă nu era bine aici, ştiau şi cât de greu este acolo. Nu era uşor, nici afară nu te primeau chiar cu braţele deschise.

Până la urmă, bărbatul de care spuneam a trăit singur vreun an şi jumătate într-un campus de azilanţi... şi, da, era un fel de alienare ce se întâmpla acolo. A reuşit totuşi să convingă autorităţile române şi să se reunească cu familia sa.

Aceasta era povestea reală, iar scenariul urmărea tot demersul acestea al lui, situaţia de acolo şi felul în care se reflectă asupra sa această schimbare, doar că după ce am scris mi-am dat seama că nu ne permiteam să facem acest film. Nu ne permiteam din punct de vedere financiar să filmăm afară, drept pentru care am fost într-un fel obligat să translatez totul în ţară, să vorbesc despre familia lui, despre conflictul interior, despre cum vedeau ei, din perspectiva lor, şi cum resmiţeau totul.

Persoana despre care vorbiţi era chiar un matematician?

Nu, cel de care vorbesc era arhitect. Iar personajul Sorin era la început inginer. Mie, studiind Ingineria la Universitatea Politehnică, îmi era cumva mai aproape domeniul acesta, îmi era mai uşor să scriu despre lumea aceasta, pentru că ştiam cât de cât cum este ea. Doar că ulterior am citit o carte despre matematicianul Octav Onicescu, care a fost în vizorul Securităţii şi a avut dosar multă vreme. El a fost urmărit până aproape de moarte; abia foarte târziu ofiţerii au decis că nu este un pericol naţional. Şi acolo tot ce se întâmpla şi ce aflau şi cum aflau despre el, ei studiau, dar de fapt nu ştiau exact ce e important, ce nu e important, pentru că dacă omul acesta scria ceva din matematică, elabora nişte teoreme sau calcule, ori ei nu înţelegeau. Deci, studiau despre ceva ce nu ştiau ce e. Mi s-a părut fascinant lucrul acesta! Spunea mult despre sistem şi despre epocă în sine.

Şi atunci m-am dus spre matematică, iar pasul doi a fost să vorbesc cu un profesor de matematică de atunci, care era foarte bun şi el m-a direcţionat spre ce era important la vremea respectivă, dar să fie important şi acum, fiindcă matematica este reală.

În realitate, teoria respectivă, de care se vorbeşte în film, nu a fost emisă de un român, ci de o matematiciană din Belgia, chiar dacă şi noi ne preocupam de acest subiect.

Aşadar, experienţa ca fost student la Politehnică v-a ajutat...

M-a ajutat prin prisma aceasta tehnică, ştiinfică, pentru că am putut să înţeleg cât de cât despre ce e vorba. Altfel mi-ar fi fost greu să jonglez cu conceptele şi cu radio-amatorismul lui Sorin. Poate că altfel nu aş fi mers spre zona aceea...

Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Nicuşor Dan pentru „Q.E.D”?

El ne-a ajutat foarte mult, pentru că după ce am vorbit cu mai mulţi matematicieni care m-au pus pe direcţia aceasta, în linie mare, Nicuşor Dan a formulat cumva toată teoria, a scris formulele şi aşa mai departe. Au mai fost şi nişte matematicieni tineri care m-au ajutat pe zona de calculatoare.

FOTO: Andrei Gruzsniczki, alături de Nicuşor Dan

Scenariul l-aţi scris tot dumneavoastră?

Da, eu l-am scris, dar trebuie să recunosc, nu l-am scris neapărat singur. Sigur, structura şi scheletul eu le-am gândit, apoi am început să creez legăturile dintre personaje. Dar pe măsură ce scriam aveam feedback de la diverşi prieteni şi cunoscuţi care mai ştiau câte ceva despre vremurile acelea. Fascinant este faptul că mi-am dat seama cât de înşelătoare poate fi memoria: ceva ce eu îmi aminteam într-un anumit fel, am constatat că era, de fapt, altfel. Sau ştiam lucrurile într-un fel şi apoi am aflam dintr-o carte că, de fapt, nu erau aşa. Deci, scenariul l-am scris singur, dar ajutat de foarte mulţi oameni cărora le-am cerut părerea.

Credeţi că, păstrând aceeaşi poveste, aţi fi putut găsi şi o altă abordare a sa, diferită de cea din filmul „Q.E.D”?

Nu cred. Cred că subiectul iniţial, de care amintea la început, ar fi foarte interesant de scris ca o piesă de teatru, pentru că este foarte puternic, iar în teatru poţi să îl experimentezi. Dar o altă abordare nu cred că aş fi găsit... El ar mai putea fi prezentat într-un singur mod, cel iniţial, dar cu banii noştri nu era posibil.

Aţi scris scenariul gândindu-vă de la început la actorii care aveau să interpreteze rolurile principale?

Aveam un singur personaj în minte pentru Voican. Din păcate, când am intrat noi în filmare, el nu a mai putut veni. Şi atunci a trebuit să-l schimb radical, pentru că nu poţi găsi acelaşi tip de actor, la fel de bun, de potrivit în zona aceea. Aşa am ajuns la Florin Piersic Jr. Cred că lui i-a plăcut foarte mult jocul acesta de a-şi schimba fizionomia, look-ul şi modul de a fi ca personaj.

Apoi am ales-o pe Ofelia Popii, iar aici a fost în mare parte meritul producătoarei, pentru că, deşi găsisem două actriţe foarte bune şi foarte posibile, mi se părea totuşi că nu se potriveau cu povestea. Şi atunci producătoarea a venit cu propunerea Ofeliei. Am chemat-o, am făcut o audiţie cu ea şi cu Florin. După aceea mi-am dat seama că singurul actor care i-ar putea ţine ei piept, pentru personajul lui Sorin din film, ar fi Sorin Leoveanu. L-am sunat, l-am chemat şi pe el, au dat o audiţie împreună şi am ştiut atunci că e cel mai potrivit. Cu el a fost simplu.

FOTO: Florin Piersic Jr în „Q.E.D”

Îmi puteţi spune numele actorului pe care l-aţi vrut iniţiat în rolul lui Voican?

Nu, nu o să vă spun. Nu am dezvăluit acest lucru.

Cât a durat castingul pentru celelalte personaje?

Nu foarte mult, ne-am încadrat în perioada de pregătire, care a durat vreo două luni. Bine, în tot acest timp nu am făcut doar castinguri, ci ne-am ocupat şi de decor, costume şi alte lucruri de felul acesta.

Când aţi început filmările şi cât au durat?

Filmările au început în octombrie-noiembrie 2012 şi au durat vreo 30 de zile în total. Am vrut să filmăm toamna şi pentru lumină, iar aici este meritul şi vina în acelaşi timp a lui Vivi Drăgan Vasile, care şi-a asumat filmul alb-negru. El era oricum în proiect, chiar dacă nu am fi făcut această alegere. De fapt, aceasta a fost o idee pe care nu am vrut să o accept la început. Nu am vrut să filmăm alb-negru, fiindcă mi s-a părut că e prea mult... După care am stat, m-am gândit şi mi-am dat seama că, de fapt, este o propunere bună şi ne ajută să spunem povestea mult mai bine, chiar cu riscul acesta de a deveni puţin trişti... Însă, cu contribuţia pe care a adus-o la decor Cristian Niculescu şi cu Vivi Drăgan, director de imagine, cred că în cele din urmă a fost o idee foarte bună.

FOTO: Andrei Gruzsniczki, alături de Vivi Drăgan

Dar asta nu înseamnă că a fost mai ieftin! Poate multă lume va crede că am filmat alb-negru pentru a face economie. Nu este deloc adevărat, ba dimpotrivă! Chiar dacă teoretic ar trebui să fie mai ieftin, este, de fapt, mai scump şi întâmpini mult mai multe probleme tehnice la developare. Noi a trebui să reparăm foarte multe imagini, ceea ce cred că ne-a costat chiar mai mult.

Cum aţi reuşit să reconstruiţi atmosfera anilor ’80?

A fost foarte greu, pentru că, deşi există foarte multe locuri din Bucureşti care încă arată la fel ca acum 30 de ani, apar aere condiţionate, cabluri de Internet, reclame, maşini parcate, oamenii pe stradă sunt îmbrăcaţi altfel... Aşa că de fiecare dată când am filmat pe stradă a trebuit să oprim circulaţia, să vorbim cu oamenii să îşi mute maşinile sau să ne lase pe noi să le acoperim cu o prelată ca să nu se vadă şi să aducem în loc maşinile noastre din anii ’80. A fost o muncă destul de grea din punctul acesta de vedere.

Iar pentru interior, am găsit un apartament complet gol, pe care l-am mobilat în întregime: mobilă, covoare, bibelouri şi aşa mai departe. Unele obiecte am reuşit să le găsim, pe altele le-am construit: spre exemplu, tocătorul de hârtie electric, de pe holurile Securităţii.

Apropo de Securitate: cum v-aţi documentat pentru personajul ofiţerului Voican?

Am luat legătura cu mai mulţi oameni care au lucrat în Securitate şi, în general, ei au fost foarte deschişi şi ne-au dat detalii birocratice, să spunem. Unul dintre ei ne-a consiliat în clipa în care scenariul avea deja o structură şi o formă destul de clară. El ne-a consiliat în tot ceea ce privea modul de adresare, ne-a povestit cum arătau birourile, cum erau dispuse mesele, unde era telefonul, toate detaliile acestea, dar ne-a explicat şi cum decurgeau lucrurile, cum se făcea un filaj, de exemplu. Aşadar, din tot ce mi-a spus el, eu am luat ce era nevoie pentru povestea mea.

FOTO: Paul Ipate şi Florin Piersic Jr în „Q.E.D”

Cât a durat realizarea acestui film?

Practic, de când am pus primele cuvinte pe hârtie, dar, atenţie, pentru primul scenariu, şi până acum, când filmul a căpătat forma aceasta şi a fost gata cu totul, au trecut vreo patru ani. Dar altfel, din momentul în care am spus gata, avem scenariul final, facem castingul, filmăm, cred că a durat vreo două luni şi jumătate.

Filmul avea iniţial un alt titlu. Care era şi de ce aţi renunţat la el?

S-a numit la început „Evadarea”, pentru că se referea la acel om care plecase din ţară. Era folosită pe atunci, pentru cei care reuşeau să plece din ţară, sintagma aceasta de „fugar”. Ulterior însă, când am schimbat abordarea, nici titlul nu mai era tocmai potrivit.

Acţiunea din „Q.E.D” se petrece în anul 1984. Este aceasta şi referire la celebrul roman al lui George Orwell?

Este, desigur, o legătură, pentru că 1984, nu este doar un an, el defineşte ceva: o anumită societate, o anumită perioadă, un anumit tip de gândire.

Aşadar, filmul dumneavoastră este despre comunism?

Nu, nu este un film despre comunism, ci despre oameni, despre mişcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală! Din păcate, ştim că acest tip de mişcare este în continuare îngrădit. S-a mutat graniţa între est şi vest, între fostele regimuri comuniste - socialiste, între cel capitalist şi comunist... s-a mutat mai încoace, între Uniunea Europeană şi Asia. Şi acum vin oameni aici pentru a căuta o viaţă mai bună. Deci cumva condiţiile s-au păstrat.

Sunt însă unele secvenţe în film care nu duc neapărat povestea sau acţiunea mai departe în mod necesar, aşa cum spune teoria. Eu am adăugat nişte segmente în care doar ilustrez timpul, momentele de atunci: spre exemplu, coada la benzină, sticlele goale...

Aţi trăit şi dumneavoastră în comunism. V-au ajutat experienţele de atunci în realizarea acestui film?

M-au ajutat să nu greşesc, să nu fiu pe lângă. Nu am stat să mă gândesc hmmm, oare cum era? pentru că îmi amintesc foarte bine lucrurile acestea. M-a ajutat, pe de altă parte, şi faptul că în perioada studenţiei mergeam foarte des în pod, la Preoteasa (Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, n. red), unde se formase o trupă de actori, şi petreceam foarte mult timp cu ei. Era interesant, pentru că având la facultate colegi foarte concentraţi pe ce studiau – vorbeau numai despre tranzistori şi lucruri de genul acesta –, acolo puteam să discut cu altfel de oameni, despre filosofie, Heidegger şi altele... Pe undeva, cred că balanţa aceasta între tehnic şi o idee romantică se găseşte şi undeva în film, între personaje.

FOTO: Ofelia Popii în „Q.E.D”

Aşadar ce făceaţi dumneavoastră în 1984, anul în care se petrece acţiunea filmului „Q.E.D”?

În 1984 eram student...

Cum vă amintiţi perioada aceea?

A fost foarte ciudată pentru că eu am făcut armata. După ce terminai liceul, trebuia să faci armata. Dacă erai admis la o facultate, făceai armata nouă luni, - aşa cum a fost şi cazul meu, dacă nu, făceai 16 luni.

Cert este că în anul acela în care eu am făcut armata s-a stricat totul în ţară. Îmi amintesc că la fiecare sfârşit de săptămână veneau părinţii să ne vadă şi să ne aducă pachet. Şi toţi ne spuneau acelaşi lucru: nu mai găsim mâncare! Ne întâlneam într-un fel de părculeţ la intrarea în unitate şi ne aduceau sufertaşul cu mâncare, pentru că una dintre probleme în armată era şi aceasta: că nu prea aveai ce să mănânci... Şi asta îmi amintesc foarte bine, că la un moment dat veneau părinţii, nu doar ai mei, ci şi ai celorlalţi soldaţi, şi ne spuneau că nu mai au de unde să ne aducă mâncare, că nu se mai găseşte...

Acesta a fost unul dintre lucrurile triste. Desigur că îmi amintesc foarte bine frigul pe care trebuia să îl îndurăm iarna, deoarece caloriferele erau călâi, apa la fel, cum se oprea curentul...

Dincolo de povestea pe care o ştiaţi şi de la care aţi pornit pentru realizarea filmului, dumneavoastră sau cunoscuţii dumneavoastră au avut probleme în perioada comunismului?

Mama mea nu avea un dosar bun, iar asta a împiedicat-o să avanseze în profesie. Asta în sensul în care dacă aveai nu ştiu ce proprietate sau o moştenire, sau nu ştiu ce şef, nu aveai un dosar bun.  Ori dacă îţi doreai să fii avansat, trebuia să ai un dosar bun. Nu erai bun pentru societate, deci nu erai promovat. Mama era jurist, dar nu a prea putut să avanseze.

În plus, au mai fost nişte poveşti cu nişte cercuri de yoga. Am citit la un moment dat un articol despre anul în care s-a interzis mişcarea aceasta... Probabil cu toţii am auzit despre Gregorian Bivolaru. Ei bine, el făcea un fel de yoga, să spunem, care a fost iniţial accepată. Se făcea oficial la anumite cluburi de Bucureşti. Dar a apărut ideea aceasta de meditaţie transcedentală şi au fost interzise orice fel de activităţi din acestea psihotice, pentru că ei (comuniştii, n. red) nu înţelegeau, pentru ei lucrurile mergeau în zona ezoterică... Era, într-un fel, un pericol fiindcă lucrurile de genul acesta îţi pot da un fel de libertate interioară. Şi atunci era tot un fel de respingere a sistemului, de refugiu în interiorul tău, drept pentru care au fost interzise. Întâlnirile se mai ţineau totuşi ilegal şi aveam în facultate nişte oameni care cred că erau în legătură cu Bivolaru... Asta am aflat cumva atunci, iar ulterior am citit despre cum au fost ei urmăriţi de Securitate şi ce probleme au avut.

FOTO: Ofelia Popii şi Sorin Leoveanu în „Q.E.D”

V-aţi gândit vreodată, asemenea personajului din film, să fugiţi din ţară înainte de 1989?

Sigur, visul acesta îl aveam în perioada aceea. Şi cred că nu doar eu, ci probabil fiecare român. Nu era om care să nu viseze atunci la America, ţara unde totul era bine. Dar nu am făcut niciodată vreun gest în sensul acesta.

Dar după 1989?

După Revoluţie, probabil că dacă nu aş fi început Regia, aş fi plecat. Toată clasa mea de electronică, vreo 30 de inşi, cu excepţia unuia, e plecată. Şi nu neapărat după Revoluţie, mulţi au fugit înainte. Eu decisesem oricum să fac Regie după Electronică, doar că lucrurile stăteau în felul următor: nu aveai voie să faci două facultăţi în paralel – asta în niciun caz! - şi nici nu puteai să faci o a doua facultate decât după ce îndeplineai, după absolvirea primeia, cei trei ani de stagiu; mergeai la lucru. Apoi, aveai dreptul să te duci la a doua facultate, dar numai la seral. Norocul meu a fost că Regia era doar la seral! Aşadar, în ’90 am avut de ales între a rămâne inginer şi a da la Regie. Am intrat acolo şi din momentul acela nu m-a mai interesat ingineria.

Ca regizor însă, nu aţi trăit niciodată „mirajul” reuşitei în străinătate? Unii visează să ajungă la Hollywood...

Ca regizor nu prea poţi, e foarte greu. În primul rând pentru că există bariera limbii, iar în al doilea rând cea culturală. În vest se lucrează altfel, nu este deloc uşor. Or, dacă ne uităm la regizorii români care au fugit din ţară chiar în perioada comunistă, nu au prea făcut treabă... E un risc.

Pentru actori e mai simplu?

Poate fi mai simplu... Trebuie să ştii o limbă foarte bine, dar probabil că oricum vor fi distribuiţi ca imigranţi, killeri (asasini, n. red), ruşi sau nu ştiu ce... Accentul oricum nu este cel bun, e influenţat de limba maternă. Sunt totuşi nişte actriţe tinere care au ajuns în SUA şi care sper să reuşească. Dar rămâne de văzut.

FOTO: Ofelia Popii şi Virgil Ogăşanu  „Q.E.D”

Filmul „Q.E.D” a fost poiectat până acum o singură dată în România, la TIFF, şi de numeroase ori în străinătate. Aţi observat o diferenţă între reacţiile publicului din România şi a celui din ţările care nu au trecut poate prin comunism?

Nu cred că a existat neapărat o diferenţă... Într-un fel, cred că fiecare s-a regăsit cumva în ceea ce a văzut pe ecran. Spre exemplu, la Roma, unde a fost prima dată proiectat, erau foarte mulţi tineri care veniseră să vadă un film despre anii aceia,despre o societate pe care nu o ştiau. Aparent, au fost mişcaţi... Din păcate, atunci nu am avut şi o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu publicul, ci numai cu jurnaliştii, deci nu aş putea spune mai multe despre felul în care au reacţionat.

Intersant este însă că în multe ţări din Occident unde filmul a fost prezentat sunt foarte mulţi români, iar unii dintre ei au trăit pe propria piele o astfel de experienţă, au trecut prin asemenea momente dificile. Cred că filmul i-a dus puţin în trecut şi i-a făcut să tresară.

Şi totuşi a fost o întâmplare interesantă: în film, la un moment dat, Sorin se duce la Elena în birou, după program, şi rămâne acolo să îşi facă cercetările – pentru că ei făceau totul după program. Lucrul acesta chiar se întâmpla în România, în realitate: dacă vorbeai cu un coleg sau aveai un prieten, puteai face asta. Or, la un moment dat, după o proiecţie, a venit o tipă din Cehia şi mi-a spus cum să faci aşa ceva? Pentru că, în mentalitatea ei de cehoaică, nu era posibil... Asta a fost interesant, pentru că şi ei au trecut prin comunism, dar era o altfel de mentalitate.

Dar credeţi că cei care au cunoscut perioada comunistă pe propria piele vor „gusta” mai mult decât ceilalţi povestea din film?

Nu ştiu... Sunt două categorii de public: cei care au trecut prin comunism şi ştiu despre ce este vorba şi acum vor să revadă, iar alţii care nu ştiu nimic sau ştiu prea puţin, dar vor să afle mai multe despre un anumit tip de societate, despre acea perioadă. Aceştia din urmă probabil că vor vedea filmul meu şi altele ce fac referire la perioada aceea pentru un soi de documentare.

Citește și: