Gandul.info
Diana Marcu
7128 vizualizări 11 nov 2011

De ce iubesc România? O întrebare la care gândul a provocat 20 de străini să răspundă. 20 de oameni veniţi aici din toate colţurile lumii ne spun ce le place, dar şi ce nu au găsit în România. De astăzi vă provocăm pe toţi să daţi un răspuns la această întrebare cu atât de multe sensuri. Cum trebuie făcută România ţara în care să nu îţi fie frică să-ţi duci copilul într-un spital, în care să te simţi în siguranţă pe stradă, în care normalitatea să fie regula şi nu excepţia? Ce putem face noi pentru ca România să devină o ţară de iubit?

De ce punem în această campanie povestea de mai jos? Veţi găsi, citind până la capăt, ce spune o femeie simplă dintr-un sat din Moldova: "N-aş pleca pentru că iubesc România. Sper ca în ţara asta Larisa să se facă bine, ca în ţara asta alţi oameni să-mi urmeze exemplul şi să ia un copil. Un copil ca Larisa, că sunt atât de mulţi în nevoie".

De ce iubesc România? Un prim răspuns îl dăm noi: pentru că aici există si astfel de părinţi. Pe care vă invităm să-i cunoaşteţi...


Povestea unei familii dintr-un sat aflat la 260 de kilometri distanţă de Bucureşti

Larisa are 9 ani, nu poate să meargă şi a avut noroc o singură dată în viaţă. Atunci când a fost luată din orfelinat de o familie care o iubeşte.

Liliana şi Valeriu Chetreanu şi-au pus încrederea şi toate resursele de care dispun într-o speranţă: că, într-o zi, Larisa ar putea fi bine. Acum are tetrapareză spastică, o boală neurologică ce afectează funcţia locomotorie. Practic, fetiţa nu poate merge. Ca să se deplaseze - pentru puţin timp şi cu eforturi ce-i copleşesc micul trup, Larisa foloseşte un cadru metalic cu roţi, asemeni unui premergător pentru bebeluşi. În el îşi împinge pieptul firav şi îşi forţează picioarele ca să o asculte şi să o ducă acolo unde îşi doreşte. În casă însă renunţă la insecta din piele şi fier şi se aşează pe jos, iar mâinile îi devin aliat. Se ajută din ele ca să "meargă". Mersul ei e un fel de târâre, într-o parte, pe genunchi. Aşa ajunge la ghiozdan, aşa îţi aduce caietele de teme şi tot aşa, politicos, refuză orice ajutor. I se îmbujorează obrajii, ochii îi strălucesc viu şi îşi înghite emoţionată cuvintele. Vorbeşte mai greu, nu-l pronunţă pe "r" deocamdată - o moştenire a anilor lungi, şapte la număr, cât timp Larisa a fost uitată într-un pat de cămin.

La 9 ani, Larisa a trecut prin patru operaţii. Foto: HHC România / Petruţ Călinescu

Cum arată o zi din viaţa acestui copil poţi afla dacă îi citeşti jurnalul, pe care îl ţine ascuns în birou. "Îl arăt doar la plieteni", explică Larisa în timp ce întinde caietul. L-a început într-o luni, pe 17 octombrie.

"Dragă jurnalule", e primul rând scris ordonat de fetiţă. "Azi m-am trezit la ora 8, m-am spălat, m-am îmbărcat şi am mers la şcoală. M-a dus Tata. Prima oră a fost de educaţie fizică, a doua a fost de religie. Apoi a fost ziua colegului meu Mădălin, care ne-a servit cu suc şi prăjituri." Însemnările Larisei seamănă, la fel ca şi zilele ei. Scrie "Tata" cu majusculă, iar educaţia fizică e o oră într-un program şcolar pe care îl respectă, chiar dacă ea nu a alergat niciodată. Poate doar în vis.

Ce nu scrie însă în jurnalul Larisei e cum le face fetiţa din clasa a doua pe toate.

În fiecare dimineaţă e dusă în braţe de "tatăl" ei la şcoala din Pralea şi aşezată într-o bancă specială, pentru că în cea normală nu are cum să stea. În pauză rămâne în clasă pentru că nu are cum să meargă la joacă, în curte. Nu e nicio rampă ca să-i fie ajutor peste trepte. "Învăţătoarea ar vrea să o ducă şi pe ea afară, cu căruţul, dar nu are cum cu treptele. Am zis că aduc eu ciment la şcoală doar ca să fie ei de acord să construiască rampa", povesteşte pentru gândul Liliana Chetreanu, asistenta maternală care a luat-o acasă pe Larisa în aprilie 2009.

Licitaţie pentru un copil din leagăn

"Am fost patru mame pentru Larisa, iar eu le-am zis la Direcţie (n.r. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău) că nu am venit la licitaţie pentru copilul ăsta", îşi aminteşte femeia telefonul primit anul trecut, în aprilie. S-a dus rapid la Bacău ca să vadă copilul aflat într-un centru de plasament cu nume de floare. "Când am ajuns la Ghiocelu, Larisa stătea într-un căruţ cu rotile şi m-a luat în braţe. Pe mine m-a ales, la celelalte mămici nici nu s-a uitat", rememorează femeia. "Şi am luat-o acasă".

Pentru prima dată, copila abandonată de părinţii ei naturali într-un pat de cămin a avut cui să spună "mamă" şi "tată" când a mers la familia asistentei maternale din satul Pralea.
"Te superi dacă îşi spun tata", l-a întrebat Larisa în aceeaşi zi, la masă, pe Valerian Chetreanu. Iar bărbatul de 50 de ani, pădurar, i-a spus copilei să-l strige cum vrea ea. "L-a luat aşa de gât..", vin vorbele Lilianei şi odată cu ele şi lacrimile. "Larisa s-a acomodat la noi din prima zi. N-a mai vrut să mai plece".

Larisa şi Liliana Chetreanu. "Am ales-o pentru că e frumoasă şi blondă ca mine", şi-a explicat copila alegere făcută în urmă cu un an. Foto HHC România / Petruţ Călinescu

Fetiţa nu se mai desparte de ea. Îşi ascunde părul blond în braţul femeii şi îşi lipeşte capul de cea căreia îi spune "mamă". Cu mâna dreaptă o mângâie în timp ce palma stângă e strânsă crispat. E un semn al bolii de care suferă. Larisa e unul dintre cei peste 6.000 de copii cu handicap fizic din România. Dar cei care o iubesc nu s-au împăcat cu gândul ăsta şi vor să o facă bine.

Părinţii Larisei au singur vis. Să o vadă mergând. Foto: HHC România / Petruţ Călinescu

"Oamenii din sat m-au judecat atunci. M-au întrebat ce-mi trebuia copil"

După ce într-o seară, Valeriu Chetreanu a ciupit-o în joacă pe Larisa de picior şi a văzut la ea o reacţie, a decis să meargă cu copilul la medic la control. Prima oprire a fost la Spitalul Sfânta Maria din Iaşi, apoi la Bucureşti, la Grigore Alexandrescu. Larisa a fost operată de patru patru ori ca medicii "să-i lungească tendoanele" şi de 10 ori a stat cu ambele picioare în ghips, până la coapse. "O dată la zece zile mergeam cu ea la Bucureşti, la o nouă ghipsare", rememorează părinţii clipele de groază prin care au trecut.

Împrumutau o maşină de la cunoscuţi ca să ajungă din Pralea în capitală. Dacă pentru prima intervenţie chirurgicală au făcut chetă, pentru operaţiile ulterioare au refuzat să mai ceară vreun ban, "ca să nu mai audă vorbe de la oamenii din sat", după cum spune Liliana Chetreanu. "M-au judecat atunci. Mi-au spus că ce mi-a trebuit un copil, şi n-am mai vrut niciun ban".

Cum sunt românii

Cu toate astea, Liliana Chetreanu nu le găseşte vină semenilor ei. "Nu ştiu ce înseamnă...Poate dacă ar fi avut şi ei un copil ca Larisa..", murmură femeia, înghiţindu-şi cuvântul şi lacrimile. "Nu toţi sunt aşa, nu toţi românii sunt aşa..."

Să-i fi fost mai uşor în altă parte? "Nu ştiu, nu am cum să ştiu. Şi nici n-aş pleca pentru că iubesc România. Sper ca în ţara asta Larisa să se facă bine, ca în ţara asta alţi oameni să-mi urmeze exemplul şi să ia un copil. Un copil ca Larisa, că sunt atât de mulţi în nevoie..", spune femeia cu speranţă.

Sprijin au primit soţii Chetreanu de la DGASPC Bacău şi de la fundaţia HHC România. "Ne-au ajutat cu bani, ne-au decontat din drumuri, totul pentru Larisa", povesteşte Valeriu Chetreanu. N-au vrut să iasă din vorba medicilor. Tot ce li s-a spus să facă pentru copil au făcut. I-au cumpărat Larisei nişte sandale speciale fixate pe o bară metalică, orteze, şi i-au comandat ghete ortopedice, pentru mers. Trei milioane jumate au costat, dar nu sunt bune pentru că tehniciana nu i-a luat măsurile cum trebuie fetiţei. Larisa nu are picioarele egale. "Unul are 18 centimetri, iar celălat 18,5", spune bărbatul ce o poartă zilnic în braţe pe copilă.

Ghetele pe care Larisa le-a purtat trei luni de zile fără pauză. Visează să scape de ele într-o zi şi spune că i le-ar da unui alt copil dacă ar avea nevoie să poarte de orteze. Foto HHC România / Petruţ Călinescu

Larisa a purtat fiarele metalice trei luni zi şi noapte, ca să-i îndrepte picioarele firave şi strâmb croite de când s-a născut. Acum le încalţă doar noaptea, dar durerea o împiedică să le ţină. "Mă dor picioarele şi le scot", povesteşte minunea blondă.

60 de kilometri naveta pentru 40 de minute de recuperare

Tot pentru vindecarea Larisei, soţii Chetreanu fac zilnic naveta la Oneşti, la centrul de recuperare, deschis într-o aripă a fostului leagăn de copii Alexandra, acum în proces de închidere. Patru zile pe săptămână, ei vin aici cu Larisa pentru cele 40 de minute de terapie pe care copila le face cu Izabela Herghelegiu.

Acasă sunt alte exerciţii pe care cea mică, ajutată de părinţii ei, trebuie să le facă la un spalier montat de pădurar pe un perete în curte. "Facem tot ce ne-au spus medicii de la Bucureşti, de la Târgu Ocna unde am dus-o pe Larisa la recuperare.

"Niciun efort nu e mare", cred soţii Chetreanu. "Doctoriţa Cotloş de la Bucureşti ne-a zis că se poate face bine. N-o să fie sportivă, dar va merge. Spre bucuria noastră!".
Cuvintele astea sunt biblia celor doi români. Care au loc la masa lor şi pentru un alt copil, din sat - Georgică, pe care îl cresc de trei ani. "Părinţii lui sunt de la noi din sat, dar sunt plecaţi care pe unde. Ni l-au lăsat într-o zi, că se duc la cartofi, şi de atunci la noi a rămas".

Pe Georgică, soţii Chetreanu l-au găsit la poarta lor acum trei ani, în iarnă, desculţ. "Erau minus 20 de grade afară, ce eram să fac. Doar nu-l lăsam acolo", spune Liliana Chetreanu. Foto: HHC România/ Petruţ Călinescu

Larisa îl consideră pe băiat fratele ei, la fel cum fetele soţilor Chetreanu, Elena şi Georgiana, îi sunt surori. "Mă înţeleg, mă ajută la lecţii, mă plimbă", spune Larisa. "Mă iubesc!". În doi ani de zile, ea a învăţat ce-i iubirea. Nu are o definiţie încă, dar ştie să o cântărească în gesturi.

Când o întrebi ce visează, se înroşeşte brusc şi caută un sprijin, o mână pe care să o apuce. Vrea să fie pictoriţă, să scape de ghete şi să iasă la joacă "pe drum". Până atunci însă are speranţe mai mici, ce ţin de Moş Crăciun. "Două călţi de poveşti, un calculatol.. Şi o bicicletă, pentru Geolgică".

Citește și: