Alexandra PELE
1086 vizualizări 8 feb 2012

Decizia Băncii Centrale Europene (BCE) de a restructura voluntar datoria publică elenă, respectiv de a obliga creditorii privaţi să renunţe la 50% din valoarea portofoliilor de obligaţiuni deţinute, este în interesul unui grup restrâns de bănci care au speculat că statul va intra în faliment, scrie Joseph Stiglitz, laureal al Premiului Nobel pentru Economie, într-un editorial publicat pe platforma Project Syndicate.

Mai mult, restructurarea voluntară a datoriei suverane nu încurajează asigurarea, pe viitor, a titlurilor de stat împotriva riscului de faliment, măsură ce ar diminua o eventuală criză sistemică, notează economistul.

Cum s-a ajuns în această situaţie

"Pe vremuri era destul de uşor să-i aduni pe bancheri la aceeaşi masă şi să negociezi o restructurare a datoriei", scrie Stiglitz

Odată ce paleta de creditori a devenit tot mai largă, iar datoriile suverane au început să fie asigurate împotriva riscului de faliment, influenţa autorităţilor de reglementare şi a guvernelor s-a diminuat la masa negocierilor.

"Inovaţiile" cunoscute de pieţele financiare internaţionale şi apariţia unor noi jucători, precum fondurile de hedging şi instituţiile care oferă garanţii, au făcut ca orice restructurare să fie un "fapt guvernat de regulile creditării". De aceea, decizia Băncii Centrale Europene, de a opera o restructurare "voluntară" a datoriei publice din Grecia, a pus autorităţile şi creditorii "la cuţite", scrie Stiglitz. "Ironia este că tocmai autorităţile de reglementare au permis dezvoltarea acestui sistem disfuncţional", notează economistul.

Poziţia ciudată a Băncii Centrale Europene

Prin urmare, poziţia BCE este una "ciudată". În mod normal, "speranţa" ar fi fost ca băncile să-şi asigure obligaţiunile elene împotriva riscului de faliment ca să poată colecta în cel mai rău caz garanţiile, fără a compromite stabilitatea sistemică. Cu toate acestea, BCE a decis ca băncile să accepte o pierdere de 50% din portofoliile de obligaţiuni fără a colecta niciun fel de asigurare de pe urma restructurării voluntare.

Există trei scenarii care ar putea justifica poziţia Băncii Centrale Europene. Prima explicaţie ar fi că băncile nu şi-au asigurat obligaţiunile greceşti împotriva riscului de intrare în faliment, unele dintre ele preferând chiar o poziţie speculativă.

A doua explicaţie ar fi lipsa de transparenţă a sistemului financiar, bine cunoscută de BCE, precum şi teama investitorilor de un posibil faliment care ar fi îngheţat pieţele financiare, cum s-a întâmplat în urma căderii băncii americane Lehman Brothers, în 2008. A treia explicaţie ar fi că BCE a decis să protejeze puţinele bănci care şi-au asigurat titlurile de stat împotriva riscului de faliment.

Stiglitz: BCE ar putea pune interesul unor anumite bănci

Cu toate acestea, niciuna dintre aceste explicaţii nu scuză opunerea BCE unei restructurări involuntare a datoriei publice greceşti, susţine economistul. Instituţia ar fi trebuit să încurajeze o mai mare transparenţă şi să contracareze orice intenţii speculative. Mai mult, ar fi trebuit să oblige creditorii să-şi asigure titlurile greceşti împotriva riscului de faliment.

Insistând asupra unei restructurări voluntare, BCE ar putea încerca să se asigure că restructurarea datoriei publice "nu este una profundă", scrie Stiglitz. În acest caz însă, interesele băncile sunt puse înaintea celor ale Greciei, care are nevoie de o restructurare profundă a datoriei publice pentru a ieşi din criză. "În realitatea, BCE ar putea pune interesul unor anumite bănci, care au speculat intrarea Greciei în faliment, mai presus intereselor contribuabilor europeni şi a creditorilor care au acţionat prudent şi şi-au asigurat obligaţiunile", susţine economistul.

Citește și: