20456 vizualizări 12 sep 2015

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

Mihai Eminescu - Împărat şi proletar.


Un bărbat ţine în braţe un copil în faţa unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alţi bărbaţi, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care îşi mai saltă băieţelul ca să prindă o poziţie mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Şi slab sau slăbit. Şi ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluţie. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Şi bărbatul ăsta care-şi saltă copilul din ce în ce mai greu ştie că n-are multe soluţii. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forţează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Şi distribuim. Apoi schimbăm ferestrele şi ne vedem de viaţă. Şi avem probleme. Şi problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ţinem copiii în braţe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiţi că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înţelegere colegială, empatie. Lipseşte empatia în România. Suntem nefericiţi cu ratele noastre la bănci şi blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri şi suntem dezamăgiţi de cursurile de yoga. Au promis echilibru şi ne-am luat ţeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiţi de somn şi suntem furaţi de politicieni pe care nu reuşim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt şi nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fatalişti şi nefericiţi. Vacanţele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim linişte, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligaţie. Obligaţia de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă şi asta ne dă speranţă. Speranţa că vom depăşi starea asta de căcat. Am şi uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduţă. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav şi arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-şi mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor şi să citeşti instrucţiunile. Suntem nefericiţi planificat. Planificat e şi eşecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferinţa asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalţă deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiş deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Şi mai există vecinul mizerabil a cărui viaţă e posibil să meargă mai bine ca a noastră şi asta ne dă putere. Şi toti oamenii ăştia din jurul nostru care ne fac viaţa amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho şi nici Tolle, toţi nemernicii ăştia, s-au născut aici şi vorbesc aceeaşi limbă cu noi. Şi acoperişul şi vecinii şi nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Ştim asta pentru o secundă când deschidem laptopurile şi ne uităm la bărbatul pirpiriu care-şi ţine în braţe băieţelul în faţa gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperişul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbeşte aceeaşi limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe aşteaptă o breşă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-şi strecoare copilul obosit şi speriat şi apoi să fugă cu el în braţe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eşecul Europei. Mulţi dintre bunicii noştri au cunoscut exodul şi noi ştim că şi-au târât bătrâneţile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îţi părăseşti casa şi părinţii şi totul. Ştim asta despre bunicii noştri, dar asta e viaţa trebuie să închidem laptopurile şi să ne jelim nefericirile. Copilul priveşte chipurile de cauciuc şi vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbeşte către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbeşte, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aş mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic.

Europa deschide laptopurile şi priveşte atinsă drama băieţelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, şi noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii şi parcurile şi utilităţile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăştia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniştea asta de după orele 22, în Elveţia nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toţi băieţeii ăştia fără mame, cu taţi cu ochi de vulpe, ăştia nu se integrează şi n-o să muncească şi o să fure de la ai noştri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenţi.

CITEŞTE CONTINUAREA AICI

Tudor Chirilă este un actor, muzician, compozitor şi producător român. A fost solistul formaţiei Vama Veche, apoi a fondat formaţia Vama. Ca actor, a jucat în numeroase filme de scurt şi lung-metraj şi a interpretat roluri de referinţă în spectacolele de teatru ale unora dintre mai importanţi regizori români.

Citește și: