2957 vizualizări 30 iul 2015

Am stat de vorbă cu nişte oameni faini, care s-au întors de la muncă, din străinătate. Poate că ar trebui să mă gândesc la un spaţiu în care toate cuvintele şi oamenii aceştia să-şi împletească poveştile. Ca o ulcică de lut, arsă la foc moale, pe care s-o tot umpli fără să dea pe dinafară, pentru că e mereu loc de mai mult.

El, inginer, ea, învăţătoare, le-a fost greu departe de casă, au plecat pe rând, n-au putut sta departe unii de alţii. El a lucrat în construcţii şi a lăsat acasă familie, un băieţel pe care nu-l vedea cum creşte, ce cuvinte mai spune, cu ce jocuri îi place să construiască. N-a putut-o duce multă vreme aşa, a plecat şi ea, au luat copilul cu ei, într-un aparent gest de iresponsabilitate, pentru că nu ştiau încotro apucă şi la ce se pot aştepta acolo. Orice ar fi, copilul trebuie să rămână lângă noi, lângă amândoi - atât au avut de hotărât şi s-au dus.

Acum, după experienţe amestecate, au revenit în ţară. Nu şi-au putut face meseria cum trebuie ca emigranţi, lucrurile toate pe care le-au învăţat în şcolile de aici au zăcut uitate timp de câţiva ani, copilul a trebuit să meargă la şcoală într-un alt fel de comunitate, să studieze într-o altă limbă; a fost bine o perioadă, apoi piaţa muncii s-a prăbuşit iar ei şi-au adus aminte că au o casă undeva, goală, nişte pământ, prieteni, oameni de care li-e dor, parcursuri profesionale abandonate şi cunoştinţe de care ar putea fi  nevoie în ţară.
Au revenit cu teamă. Nu ştiau cum se va descurca un copil care nu a făcut, nici măcar un ceas, şcoală în România, cum ce va adapta la un sistem diferit, la alte meleaguri. Nici posturile nu se serveau pe pâine, la vreun chioşc din sat, fie ele la şcoală sau într-un business local suficient de închegat şi cu oameni destul de aerisiţi la minte încât să accepte un inginer tânăr, cu idei, care deprinsese prin Europa prostul obicei de a vorbi răspicat, de a spune ce crede ori de câte ori i s-ar fi ivit prilejul, de a nu părea foarte impresionat de conjuncturi politice sau influenţe tradiţionale.

Greu a trecut primul an. Cu o luptă continuă pentru adaptare, cu urcuşuri şi coborâşuri la şcoala copilului, cu nopţi nedormite, am făcut bine, n-am făcut, dacă nu vom reuşi să ne găsim locul, încotro mai pornim. Apoi ea s-a pus pe învăţat şi a luat printre primii din judeţ examenul de titularizare. El şi-a găsit un post în cadrul unui proiect privat de dezvoltare a unei ferme, aproape de sat, la o aruncătură de băţ de casă. Când ne-am întâlnit, erau plini de var şi foarte entuziasmaţi, îşi renovează, în sfârşit, apartamentul, aşa cum şi-au propus de multă vreme.

- Nu e chiar simplu, am avut o sută de schiţe în cap, îmi spune el, dar până la urmă iese cum ar trebui. Unde nu mi-a plăcut am luat ciocanul, am spart, am ridicat iar. Nici pe oameni nu i-am lăsat de capul lor. Pe şantier aşa e regula, faci până iese, de zece ori, dacă e cazul. Râde – când alţii comentau la munca mea nu mi-a picat foarte bine. Dar am învăţat şi lucruri pe care nu m-aş fi aşteptat să le pot face vreodată. Îţi spun, cum vrem noi de frumos, aşa o să fie. Dacă tot ne-am apucat, măcar ştim una şi bună.

Sunt mândri de copil. Se descurcă excelent la şcoală şi a căpătat drag de locurile în care s-a născut. Îi par, în sfârşit, familiare, are prieteni. Le stă mereu în preajmă, ascultă sfaturi şi e cuminte ca o fată mare. Unde a învăţat asta, îi întreb, credeţi că l-a apropiat de voi faptul că aţi fost atât de departe, că a crescut, oarecum, printre necunoscuţi? Nu, s-ar fi comportat aşa oricum, îmi răspunde ea, cu expresia atât de specifică mamelor îndrăgostite până peste urechi de copiii lor, era la fel de mămos şi de tătos oriunde, e ‚vina’ noastră, dar noi suntem mulţumiţi că e aşa. Ne putea fi un străin.
Vor ca el să înveţe cel puţin alte două limbi. În româneşte se descurcă foarte bine, engleză e obligatoriu să ştie, nici nu se discută, spaniola o stăpâneşte bine deja şi sunt în căutări pentru un liceu care să o aibă în curriculum, pentru că, spun ei, e mare păcat să o piardă.

- N-am asfalt în faţa blocului, încă. Eu muncesc de nebun, să-mi iasă casa aşa cum trebuie şi ies din bloc direct într-o groapă. Şi mă enervează ăştia cu birocraţia lor şi foitul pe la ghişee, îmi vine să-i strâng de gât, pierd vremea după cinci semnături pentru un pahar cu apă. Dacă le-aş cere o fântână, într-o zi, ce s-ar face, oare? Atâta risipă de hârtii şi de oameni care ar putea face cu totul altceva. Nu-i nimic, nu mă grăbesc. Eu ştiu aşa, că se fac lucrurile pe îndelete. Aştept Italia, să ne apucăm de treabă. Am vreo doi vecini tineri, vin acuşi, poate punem mână de la mână, îşi fac şi ei lucrări, că tot aici se întorc, acasă. Punem asfalt, om face şi altele. Ascultă aici la mine, dacă toţi ăştia plecaţi ar veni acasă, un an să vină, atât, s-a terminat cu frecatul mentei. Păi ăştia nu mai au răbdare să-i plimbi pe la xeroxuri, să-i duci cu prostii funcţionăreşti. Nu ştiu ce-i aia nu se poate. Vai de fundul lor cât de greu au muncit, pe unde şi cum. Pentru ei totul e realizabil, cu muncă. Un an să vină acasă. Fac treabă de nu mai vrea nimeni să plece înapoi. Se schimbă ţara.

Îl ascult şi îl cred, cred tot mai mult. Încep vremurile oamenilor ca ei. (Ramona Strugariu)

Citește și: