434 vizualizări 21 mar 2013

Şantierele Autostrăzii Transilvania sunt pustii. Americanii de la Bechtel spun că nu pot munci neplătiţi şi, în consecinţă, nota de plată a guvernului de la Bucureşti creşte direct proporţional cu lungimea „pauzei de masă”.

Românii nu au, nici pe departe, banii pe care americanii ar trebui să-i primească, date fiind clauzele unui contract care i-a scos din minţi, dar i-a băgat în foame pe partenerii lor români, cu toate modificările şi renegocierile ulterioare.

Ultima soluţie: ministrul „Marilor Proiecte”, Dan Şova, a hotărât să-şi înceapă activitatea cu rezilierea contractului celui mai mare proiect – Autostrada Transilvania –, şi a anunţat că le va propune asta americanilor, urmând să caute soluţii pentru a nu fi nevoit să plătească despăgubiri de ordinul sutelor de milioane de euro.

Între timp, „oamenii de la Bechtel” au cam părăsit, cu tot cu o parte a flotilei de utilaje, campusul principal al companiei, instalat pe raza comunei Săvădisla-Cluj, sat Vălişoara.

Campusul a fost organizat aici încă din 2004, fiind, de altfel, locul în care, în luna iunie a acelui an, s-a organizat ceremonia oficială de inaugurare a Marii Autostrăzi. Astăzi, au mai rămas în decor câţiva reprezentanţi pentru eventuale intervenţii şi la vreo opt-zece paznici, cu alură de „RoboCop”.

Nici punctul de lucru de la Chiribiş-Bihor, deschis pentru tronsonul Suplacu de Barcău – Borş, nu pare să fie mai animat. Nimeni nu ştie ce va fi; cu toţii au o singură certitudine: lucrările în zonă sunt ca şi oprite.

În proiect, tronsonul 3C are 64,5 km şi urma să fie gata în 2013. La zi, deşi lucrările au început, oficial, în 2004, nu s-a finalizat nimic. S-au realizate lucrări de excavare şi aliniament, discontinuu, pe aproximativ 20 km, până la intersecţia cu DN 19E, Marghita – Oradea şi, sporadic, pe câţiva kilometri, pe distanţa DN 19E - Borş; s-au turnat pilele viaductului de la Dolea-Valea Calului plus alte trei linii de pile pentru viitoarele poduri, patru podeţe, două pasaje de traversare în zona campusului Chiribiş şi şase şiruri de pile pentru viitoarele pasaje, între Chiribiş şi Borş. Cel mai avansat reper – în ceea ce priveşte stadiul construcţiei - este viaductul de la Suplacu de Barcău, realizat în proporţie de 90 la sută.

Ce s-a realizat în nouă ani de muncă, în imagini

1. Primii metri ai tronsonului către Borş

Din acest punct începe, practic, tronsonul 3C al Autostrăzii Transilvania. Oficial, lucrările au fost demarate în 2004, practic, în 2006. Acest sector urma să acopere o distanţă de 64,5 km, între localităţile Suplacu de Barcău şi Borş, punct în care s-ar fi realizat joncţiunea cu autostrada maghiară, către Budapesta.  Până la această dată s-a lucrat, discontinuu, pe o lungime de aproximativ 20 km, între punctul prezentat în foto (intersecţia cu drumul pietruit care face legătura între şoseaua Nuşfalău – Marghita, interval Ip – Porţ şi comuna Marca) de o parte şi intersecţia cu DN 19E, Marghita – Oradea, de cealaltă. Dincolo de acest punct, mai apar, sporadic, zone excavate, cinci şiruri de pile pentru pasajele de traversare şi câteva zone decopertate. În imagine se văd: excavarea până la nivelul drumului şi doi parapeţi laterali din beton. Lucrarea urmează, frontal, sensul către Borş. Aceştia sunt, practic, primii metri dintr-un total care ar fi trebuit să parcurgă peste 64 de km.

2. Primii metri ai tronsonului 3C de pe traseul Autostrăzii Transilvania, din alt unghi. În fundal se vede şoseaua Nuşfalău – Marghita. 

3. Viaductul Suplacu de Barcău. Una dintre cele mai importante lucrări de artă de pe traseul A3. Odată finalizat, ar fi urmat să ocupe primul loc în Europa de Est, în privinţa construcţiilor de gen. Traversarea ar trebui să facă legătura, peste dealul din fundal, cu exacavarea începută şi prezentată în foto 1 şi 2. Viaductul este realizat în proporţie de 90 la sută, urmând să fie asfaltat. Lucrarea traversează un lac de acumulare şi se opreşte aproape de intersecţia cu strada Românilor, care coboară în şoseaua Nuşfalău – Marghita, pe raza satului Suplacu de Barcău. (Mai multe amănunte în materialul „Viaductul Suplacu de Barcău, primul în Europa de Est”).

4. Exacavare, în dreptul intervalului Dolea – Suplacu. În imagine, exacavaţia care continuă pe sensul de mers către Chiribiş, ar fi trebuit să facă, în aval, joncţiunea - printr-un alt viaduct, care să traverseze un câmp de sonde al Petrom – cu viaductul de la Suplac.

5. Acesta este locul în care se opreşte excavaţia venită dinspre Chiribiş, şi care urma să traverseze valea din imagine, apoi, pe un pasaj superior, câmpul de sonde. Acesta se vede în fundalul imaginii. Din cauza costurilor ridicate şi a neînţelegerilor cu Petrom, lucrarea a fost abandonată în acest stadiu.

6. Viaductul de la Valea Calului, raza comunei Dolea. Acesta urma să facă legătura între excavaţia care urcă de la câmpul Petrom, peste deal, cu segmentul de drum către Chiribiş (foto 8). Au fost turnate pilele de pod, urmând să fie lansate grinzile din beton, tip U (foto 7).

7. Sutele de grinzi din beton, necesare viaductelor în construcţie, nepuse în operă, aflate pe raza comunei Suplac, punct de lucru Bechtel. În imagine se văd marcate, pe fiecare grindă, data realizării - în cazul de faţă, anul 2010, luna iulie – şi locul în care urma să fie montată. Grinzile pretensionate tip U au fost realizate pentru a fi folosite la viaducte şi pasaje. Potrivit specialiştilor, acestea au reprezentat o premieră pentru România. Au o lungime de 37,1 m şi o greutate de 165 tone. Pentru realizarea unei singure grinzi au fost necesare 9.000 kg de fier şi 60 mc de beton.

8. Excavaţie între viaductul din Valea Calului şi aliniamentul spre Chiribiş. Pe acest tronson s-au turnat trei şiruri de pile de pod, patru podeţe şi s-au construit, două pasaje de traversare.

9. Ultimii metri de aliniament realizaţi pe tronsonul 3C, Suplacu de Barcău – Borş. Lucrarea se va opri, peste câţiva metri, la intersecţia cu DN 19E, Marghita – Oradea (foto 10).

10. Acesta este finalul segmentului Suplac – DN 19E, aflat la aproximativ 18 km (din 46,5 km) de la punctul zero, pe raza comunei Suplacu de Barcău (Foto 1). Dincolo de DN 19E, Margita – Oradea, s-au mai turnat cinci şiruri de pile de pod pentru viitoarele pasaje de traversare.



11. Pasaj traversare, în apropierea punctului de lucru Bechtel, de la Chiribiş.

12. Pile de pod pasaj traversare, în dreptul km 13, pe DN 19E, Marghita – Oradea. În imagine se văd armăturile, neîmbrăcate şi ruginite pe două treimi din înălţime. Până la Borş mai există încă cinci astfel de şiruri.


Când lucrezi cu americanii, trăieşti ca-n filme

Pe la nouă dimineaţa am tras maşina în parcarea de piatră măruntă de la poarta campusului Bechtel-Chiribiş. Ploua mocăneşte şi bătea un vânt subţire de peste câmp. M-am apropiat de bariera porţii dând din mâini, „dialogând”, deci, cu un paznic cu alură RoboCop, adăpostit într-o „chicinetă”. După trei gesturi largi şi două scurte, omul a ieşit să ne-nţelegem din vorbe.

„Păi, eu nu ştiu ce să vă zic. Să vorbesc cu şefu`!”. Zis şi făcut. A intrat înapoi, în „chicinetă”, şi ne-am pus, amândoi, pe aşteptat. După câteva minute bune, dintre barăcile albe al „campului” apare RoboCop Superior. „Da?!”, zice în semn de întrebare. Îmi declin intenţiile, iar omul îmi răspunde impasibil: „Să vină şefu`!”. „Altul?!”, zic, complet nedumerit. „Nu. Tot ăla vechi”. Şi stăm.

Într-un timp, apare dintre barăci şi utilaje un Nissan... ori un Mitsubishi. N-am reuşit să-l identific, întrucât s-a oprit exact în locul unde îl aşteptasem până cu o fracţiune de secundă înainte. Oricum, nu contează. Jeep negru, stabil, cu tracţiune integrală. Înăuntru, doi RoboCop Suprem. Unul mă măsoară, mă cântăreşte, mă sfidează şi îmi face un semn mic şi intempestiv, cu degetul cârlig. Adică să mă duc la el, cum ar veni. „O fi american”, zic. De unde?! Mă întreabă standard: „Da?!”. Îi spun că am venit să văd în ce stadiu sunt lucrările, dacă mai e cineva în campus, dacă mai lucrează cineva, dacă au mai plecat oameni, dacă au mai venit?! Mai sunt americani? Dar turci? Nici români? „Noi n-avem ce să vă spunem. Vorbiţi cu şefii!”. Încă un rând?

În cele din urmă, îl sun pe Bogdan Sgârcitu, purtătorul de cuvânt Bechtel, cu lipsă de speranţă. Culmea, îl prind la telefon şi îl întreb dacă pot vorbi cu cineva. „Cu mine”, zice. „Numai cu mine, dar nu am ce să vă spun. Ştim şi noi ce ştiţi şi dumneavoastră. Mai multe, numai ministrul Şova vă poate spune. El a decis într-un fel, a dat o declaraţie... Noi aşteptăm”. Dar nişte poze pot să fac? „Da, dar nu de pe aliniament. Acolo, fără cască, protecţie, maşină de la CNADNR nu puteţi intra. Din vecinătate, câte vreţi”.

Plec oarecum mulţumit după ce îmi iau un vag rămas bun de la RoboCopi, ţâşniţi deja în misiune.  

Străzi rupte, autostrăzi neterminate

Pe măsură ce mă adaptez la teren, mă amuz copios. Ce aliniament? Din şoseaua Marghita – Oradea, de pe la km 13, începe să şerpuiască peste câmpuri o limbă de piatră bătută, care se pierde într-o excavaţie întinsă pe câţiva kilometri. Dincolo, în zonele largi, noroi în toată regula. Ce maşină să fi intrat pe aliniament? O iau pe şosea, spre Suplacu de Barcău, nu înainte să fac câteva poze unor „picioare” descărnate de pod, pierdute în câmp. Mai departe, abandonate printre buruienile arse de frig, zeci, dacă nu peste o sută de grinzi din beton, care urmează să fie montate. Dovezi ale trecerii Bechtel prin zonă.

De pe şosea, se vede în câmp, şerpuitor, aliniamentul alb al viitoarei autostrăzi. În zona localităţii Abram, poate mai departe, munţi cenuşii de piatră, milioane de tone crescute din pământ, transportate pentru „uzina” de asfalt, şi abandonate acolo. „Aşa au rupt toate străzile-astea. Au cărat milioane de tone de piatră. Le-au rupt şi aşa le-au lăsat”, îmi spune un localnic, cu mustăţi albe, trăitor în Satul Barbă. „De ce-i zice satului, Satu Barbă?! Nu cumva îi lipseşte o literă?”, îl întreb. „Da cine-l mai ştie?!”, îmi răspunde omul infinit de calm.

Un viaduct asaltat de oi în Valea Calului

La Dolea, zăresc printre copacii goi din marginea drumului câteva pile de pod suple crescute dintr-o vale joasă. Întorc şi o iau în stânga, pe o stradă pietruită. De pe un fel „promontoriu” se deschide privirii o imagine impresionantă. Cinci perechi de picioare, albe, înalte ca la 15-20 de metri, traversează în şir indian valea adâncă. „Îi zice Valea Calului”. Mă întorc suprins. Un cioban, cu o turmă bogată de oi îmbrăcate în lână virgină, „de firmă”, priveşte adânc în găleata dealului. Jos, în stânga, grosul trupei. „Dar de ce a calului, că nu văd decât oi”, zic. „Iar s-o fi-ncurcat treaba”, spun iar, încercând o glumă, convins că omul habar n-are de hoţiile civilizaţiei. „Nu, nu! Că doar oile-s oi, nu-s vaci!”, zice şi el, privindu-mă dintr-o parte; îşi aşează blana pe umăr şi „se poartă” – cum spun oamenii locului - încet, în vale, pe o poteca îngustă.

Viaductul abandonat de americani în strada Română

În Suplacu de Barcău, paralel cu şoseaua, un miriapod imens, de beton, merge spre alt „camp” Bechtel. Opresc în marginea drumului, în dreptul unor ţigăncuşe care zgârmă cu băţul în pământul moale al câtorva movile. „Căutaţi fier?”, zic, zărind în mâna uneia câteva capete de sârmă groasă. „Da”, răspunde cea mai tânără, iar soră-sa o apostrofează vigilent pe ungureşte. „Dar ce se vede acolo, în spate? E un pod?”, întreb iar. Femeile mă privesc mut şi ridică din umeri. „Nem ertem!”, răspund la unison, lăsându-mă cu gura căscată.

„Acela e viaductul”, aud lângă mine o voce domoală de bărbat. „E multă muncă băgată acolo, domnule. Păcat de el. Mai era puţin şi gata era. Da’ n-a mai fost bani. Nici nu l-a terminat, nici nu l-a asfaltat. Pe noi ne-a trimis în şomaj. Era bine, mai trăiam. Acu’ ce să faci. Ne purtăm zilele. Da’ e gata, nu ştiţi?! Pleacă americanii, ori mai rămân?”. Omul mă priveşte printre genele nefireşti de lungi. Nu ştie dacă să spere sau să-şi ia gândul. „Ce să vă spun!? Nimeni nu ştie. Iar dacă ’or pleca, poate ’or mai veni, nu?”.

„Ioi... Vin americanii?!”, mă întreabă el iar, poate în glumă, poate serios... 
 

Citește și: