813 vizualizări 6 apr 2014

În toamna anului trecut, într-o noaptea, pe la ora unu, veneam spre Bucureşti, dinspre Timişoara, împreună cu un coleg. Am ales ruta Caransebeş – Craiova – A1 – Bucureşti. Ora târzie făcea ca E 70 să fie relativ liber, iar noi ne vedeam, liniştiţi, de drum, sporovăind banalităţi. Trecusem de Strehaia şi ne îndreptam spre Filiaşi. În bătaia farurilor, un indicator ne informa că până la Craiova mai sunt de parcurs 45 de kilometri.

Rulam, regulamentar, pe banda din dreapta, cu fază lungă. Niciun bec, niciun alt indicator. Beznă, s-o tai cu cuţitul. La un moment dat, apar faruri în stânga, destul de sus. Înţeleg că omul vine de pe pod, reducem, fiecare, faza, şi încerc să mă înscriu pe banda din stânga.

Deodată, şoc şi groază! Mă trezesc, faţă-n faţă cu un refugiu, o „pastilă” enormă cu vârful fix în linia discontinuă dintre benzile de pe sensul meu, mărginită de borduri înalte, solide. Iau stânga, uşor, ca să nu-ncep să „dansez” şi să mă duc în parapetul podului. Evit nenorocirea din mijlocul şoselei, dar „şterg” o piatră care îmi taie cauciucul şi îmi face janta zdrenţe şi scântei. După cum a sunat fierul, mi-am zis că s-a rupt în două. Am mers din inerţie până aproape de parapetul din dreapta, unde am oprit.

De jur împrejur, în bătaia farurilor, ebonită spartă şi cioburi de sticlă. Sunt convins că maşina-i varză şi încep s-o pipăi dedesubt. Întreagă. Parbriz, întreg. Colegul meu, cam palid, în luminii lunii, dar întreg. Cioburi în bătaia farurilor, vreo câţiva metri?! „Înseamnă că nu-s de la mine!” zic. Caut lanterna în torpedou şi-o iau înapoi, pe unde am venit, mergând, ca magii, „după rază”. Îmi fac repede câteva cruci, ca să-mi scadă pulsul, şi ajung la „nenorocire”. Un triungi lung, de vreo şapte metri, plecând din mijlocul sensului de mers spre Bucureşti, şi lat spre pod de vreo trei-patru. În stânga, prima bandă pleacă spre comuna „Pluta”; cealaltă urca pe pod, spre Filiaşi. Pe borduri şi în jurul pastilei, urme negre, apăsate de cauciuc blocat de frâne. În mijlocul pastilei, o ţeavă groasă, trântită, scoasă din pământ cu tot cu blocul de beton în care fusese încastrată. La doi metri de ea, aproape de latura dinspre pod, alte două ţevi, îndoite şi deplasate. Mă gândesc că pe ţevi or fi fost montate indicatoare de direcţie, zburate la impactul cu vreun mastodont – TIR ori camion sau vreun tractor - şi că, dacă intram în ele, ne făceau tăiţei.

Pe o distanţă de 40 – 50 de metri, în susul podului, cioburi, plastic spart, bucăţi de tablă.

Privim sideraţi. De jur împrejur nu se simte nicio „epavă”. E limpede că, la primul impact, indicatoarele au zburat, iar ţevile de susţinere au fost puse la pământ. Cât timp a trecut de atunci, nu avem de unde afla. Fapt e că nu există, nicăieri, vreo tablă inscripţionată.

Sunăm la Dacia, rugăm să ne trimită o platformă şi să-i anunţe pe responsabili că există un punct periculos pe E 70. O doamnă ne ia datele şi ne spune să aşteptăm.

În două ore eram în Craiova, la singurul service deschis peste noapte. Distracţia ne-a costat, cu totul, şase sute. La Bucureşti, am mai pus alte câteva pentru jantă, disc şi plăcuţe de frână. Buuun. Să fim mulţumiţi că am scăpat întregi, iar punctul periculos a fost localizat. Speram noi...

„Aici au fost o sută de accidente”

Zilele trecute, am fost iar la Timişoara. Am venit iar pe Craiova, ca să vedem ce ne mai face „pastila” de cap. De astă dată, pe lumină. Ajungem la locul cu pricina şi, ce să vezi, situaţia e fix la fel. Doar că acum nenorocirea e acoperită cu zăpadă. Tot în mijlocul străzii, evident, tot fără semnalizare, numai că ţevile au dispărut. Nimeni nu ştie cine le-a recuperat – organele sau „fieru’ vechi”.

Am oprit ca să facem câteva poze, când am văzut un bărbat rezemat de o maşină oprită în acelaşi loc în care parcasem şi noi în miezul nopţii de pomină. „Omul nostru.” zic. „O fi păţit-o şi el, la fel ca noi”. Închide maşina şi se apropie.

„Aţi venit să rezolvaţi problema?!” se interesează curios. „Problema cu pastila?” întreb zâmbind. „Pastila dracului, că asta te omoară, domnule!”, zice. „Mie-mi spui?!” gândesc în scurt. „Dar ce s-a întâmplat, aveţi probleme cu maşina?”. „M-a ferit Dumnezeu, că eu ştiu cum a devenit cazul. Da’ am un teren aici, lângă pod, şi am văzut multe. Din cauza porcăriei ăsteia vreo sută de maşini au avut probleme. Şi mici şi mari. Unu’ a zburat până la mine-n curte, peste pod. O sută de metri, dacă nu şi mai mult. A căzut colo, în şanţul ăla. Gata-gata să nu-l mai scoatem!”, spune omul meu. „Şi poliţia ce-a zis?”. „Păi, ce să zică?! Că şoferu’ e de vină. Cum să fie dom’le şoferu’, am întrebat şi eu, că m-am enervat, că-mi stricase porumbu’. Care şofer, dacă nu există niciun indicator, şi nici linie continuă nu e. Măcar 50 de metri de linie continuă să fi fost. Păi, câte TIR-uri n-au intrat! Unu’ era plin cu uleiuri. Ce-a păţit, săracu’”. Săteanul mă ia de mână şi mă duce până la terenul lui, lângă pod, să-mi arate groapa unde a zburat Opelul. Mai încolo, spre drum, altă groapă, şi urme de roată în pământ. „Neapărat trebuie să faceţi ceva, neapărat!” mai spune el.

Ne despărţim de om cu promisiunea c-o să ne ţinem de capul celor în drept să rezolve problema.

Poliţia, nervoasă; CNADNR, un exemplu de birocraţie

La Poliţia din Strehaia găsim primul organ nervos. „Ce-i domne, ce problemă? Care pod? Ce pastilă? Pe raza comunei Butoieşti? Aha... Eu nu ştiu nimic, de niciun accident. N-a fost niciun accident! Auzi, păi ce, eu nu trec p-acolo?! N-am văzut nimic în neregulă!”. „Poate mergeţi ziua...” îndrăznesc. „Aşa, şi?! Ziua, da. N-am văzut nimic şi nu ştiu eu să fi fost vreun accident!”. „Bine, dar...” şi până să-i dau amănunte îmi trânteşte telefonul.

Sun la Poliţia Butoieşti. „Da!”. „Poliţia Butoieşti?”. „Da!”. „Vreau să raportez o problemă!”. „Da!”. „Ştiţi, la pod...”. „Da!”. Încurcat, fac o pauză, ca să-mi adun gândurile. Sunt dezarmat. „Alo!”. „Da!”. „Ştiţi podul?”. „Da!”. „Ei, acolo e o problemă gravă. Un refugiu, o pastilă, vreo sută de accidente...”. „Da!”. O fi robot, zic. „Auziţi, e grav!”. „Da!”. „Şi?!”. „Şi ce? Eu nu ştiu de niciun accident” zice şi închide telefonul. Ăştia au un tic. Sun iar – o dată, de două ori, de trei. Nimic. Niciun răspuns. Apoi, am sunat şi la Poliţia Lunca Banului, de câteva ori. Nu mi-a răspuns nimeni.

Sun la CNADNR, la un număr care apare pe site-ul instituţiei la „puncte periculoase”. „Da!”. „Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă o problemă pe E 70, comuna Butoieşti. Un loc periculos”. „Da? Da’ nu la noi. Vă dau eu alt număr”. Mi-l dă; sun. „Alo! CNADNR?”. „Da”. „Uitaţi, pe E 70, la podul...” şi-i înşir toată povestea; cu lux de amănunte. Omul tuşeşte şi zice: „Auziţi, v-am ascultat ca să ştiu şi eu despre ce e vorba. Dar nu la noi. Noi suntem o companie care lucrăm cu drumurile. Vă dau eu alt număr, şi acolo cereţi la siguranţa circulaţiei, da?!”. Ajung la Secretariatul General şi, de acolo, la Relaţii Publice. Spun povestea, doamna Eliza Marin mă asigură că a înţeles şi îmi dă un număr de la Direcţia Comunicare şi vreo două adrese de mail, ca să vorbesc la presă. „La presă?!” întreb bulversat. „La presă” zice. „Păi eu sunt presa – zic, şi v-am raportat dumneavoastră. Acum ce facem, povestesc iar, la altă presă, şi presa aia vă povesteşte dumneavoastră, iar şi iar?!”. „Aşa se procedează. Şi trimiteţi-ne şi un mail cu povestea asta pe care mi-aţi spus-o mie!”.

Povestea? Păi, eu nu spun poveşti, ci relatez o situaţie extrem de gravă. Dacă citeşte cineva acest material şi înţelege ce vreau să spun – organe în drept, adică -, poate că o să se îndure să bage câteva sute de lei, acolo, din milioanele de euro pe care le plătim, cu toţii, an de an, ca să nu murim pe drum. Câteva nenorocite de indicatoare, ce Dumnezeu. Măcar unul singur... Sau ceva acolo, cât de mic. Un bec, un steguleţ...    
 

Citește și: