309 vizualizări 6 apr 2014

Comunitatea pe care o păstoreşte edilul, şi anume comuna Slivileşti – o denumire ca un exerciţiu de dicţie actoricească - “Slivileşti să scliviseşti, slovă slavă săvârşeşti” -,  urcă Podişul Getic, de la Filiaşi spre Târgu Jiu, înşirând satele, printre dealuri, ca mărgelele: Şura, Slivileşti, Strâmtu, Cojmăneşti, Tehomir, Miculeşti, Şaicu şi Ştiucani.

Un om bun. Dar, dacă lucrezi cu miere…

Ca să ajungi la arestul-gospodăresc al edilului te abaţi în dreapta, la Filiaşi, din E 70  - Craiova - Turnu Severin –, treci pe lângă “apocalipsa” Turceni şi urci molcom vreo 10-15 kilometri, până când simţi că ţi-a ieşit tot fumul galben din nas, inhalat la porţile termocentralei.

Acolo dai de nea Tăsel, care o ţine drept, cam pe mijlocul drumului, tuşind gros, din rărunchi. Se opreşte apoi, nepăsător, şi se şterge la nas, civilizat, c-o bucată de şerveţel. Într-o mână ţine o pungă de un leu prin care se văd două pâini de 75 de bani. Profit de ocazie şi îl întreb, mergând liniştit, în urma lui, dacă sunt pe drumul cel bun.

“Da’, un te duci?!”, zice. “La Sil… Slil… La primar!”, zic. “A, la primar. Păi, nu aici, bre, la Slivileşti. La Cojmăneşti, că el acolo stă. Aci e doar primăria! Da’ ştii că-i în arest, nu?!”. “Da, ştiu”, zic cam absent, cu ochii în lungul străzii. Şi, dacă tot n-am pe unde trece, întreb iar: “Auzi, da’ cum era primarul?! Cum era el, ca om?”. “Bun, dă-o dracu. Înaintea lui am avut trei proşti. Lemn de proşti. Ăsta era băiat-băiat”. Se uită fix la mine. “Da’ un te duci?! Nu mă iei şi pe mine?!”.

Îi fac loc omului şi respir uşurat că pot merge mai departe. Până să-l întreb ceva, îmi spune el. “Auzi, dumneata să fii ăla; să lucrezi cu miere, nu ţi-ai da cu ea pe la gură?” şi face gestul cu batista de hârtie pe la nas. “Aşa ţi-ai da. Aşa şi el. Dacă a stat cu mâna în miere… Nu?! Da’ eu habar n-am ce a făcut el; da’ zic… Ţi-ai da? Ţi-ai da!”, şi suflă iar nasul în hârtie. “Uite, a asfaltat străzi, a făcut poduri. A făcut destule!”. Mă uit în crăpătura drumului şi mă declar nelămurit. “Stai, că nu aici. Mai încolo, pe unde-ncepe Cojmăneştiu’. Ia ascultă, vezi maşina aia albastră, în stânga, unde e casa aia… “. “O văd”, spun cu speranţă. “Ei, acolo cobor eu!!” .

Omul refuză să se lase fotografiat, filmat, înregistrat. “Nu-mi trebuie mie d-astea. Hai, drum bun!”, spune repede şi coboară.

Slivilăşenii îl plâng pe primar

E drept că pe la intrarea în Cojmăneşti, lucrurile se schimbă. Asfatul negru e ca uns. Te fură drumul, aşa că mă trezesc pe la spartul târgului, în liziera pădurii. În dreapta, un cojmănean subţirel întoarce la betoane, în faţa casei, asistat de trei femei.

“Am trecut de primar?!”, întreb. Omul, cu o durere infinită în priviri, îşi pocneşte una peste picior, lasă lopata să-i alunece din mână şi zice: “Daaa, aţi treeecut”, după care mă priveşte iar, la fel de distrus, ridicându-şi greu unealta.

N-apuc să-l întreb de edil, că omul începe să-l plângă şi pe el. “Un om excepţional. N-a făcut nimic. Cine ştie ce hârtii s-au încurcat. Om de nota zece. Îl plâng, mă înţelegeţi?! Îl plâng. E nevinovat”. Iniţial, am crezut că e o figură de stil. De unde? Omului îi tremurau lacrimile în colţul ochilor. Şi când să-l mai întreb câte ceva, odată iese din curte o olteancă mică şi aprigă, îl ia de mână, îl răsuceşte şi-l împinge cât colo, cu un gest scurt şi cu moţ princiar, din poignet.

“N-ai tu dreptul să vorbeşti! N-ai voie!”, îi spune omului. Şi, pe urmă, mie: “I-aţi cerut voie să-l filmaţi?!”. “Lasă-l să filmeze – zice omul, că eu i-am dat voie. Filmaţi-mă dom’le, că-s la mine acasă!”, zice şi începe iar să dea la nisip.

Primarul rămâne în arest la domiciliu

Primarul are o casă frumoasă, pe două nivele, gospodărie largă, tractor, maşini. În bătaia soarelui sclipeşte unda iazului. Trei persoane, doi adulţi şi un copil, stau la o masă pe marginea apei. Le fac cu mâna, îmi răspund, şi-i întreb de primar. Copilul strigă ceva, apoi o rupe la fugă către casă. În câteva clipe apare primarul.

E obişnuit, ba, chiar obosit de atâtea vizite. Cu toate astea, e calm şi civilizat. Mă invită în curte şi ne tragem în umbra casei, ca să-mi spună povestea.

“Am fost anunţat, acum câteva zile, că sunt acuzat de abuz în serviciu pentru faptul că n-am amendat o persoană, la Ştiucani, care construise o clădire, ilegal, într-o zonă interzisă. Am fost reţinut 24 de ore. Apoi, în urma deciziei magistraţilor, s-a dispus arestul meu la domiciliu, pentru 30 de zile. Astăzi am avut recurs, depus de domnii procurori. A fost respins şi continuă arestul la domiciliu”, îmi povesteşte Bucurescu.

Apoi, îmi spune că e arestat de o săptămână, că este verificat de poliţiştii din localitate chiar şi de trei ori pe zi, uneori seara, câteodată şi noaptea. “De câte ori cred ei de cuviinţă. Am citit că au dreptul să intre în incinta curţii, chiar şi în locuinţă, dacă au suspiciuni. Dar, după cum vedeţi, poarta este deschisă şi poliţia poate intra în orice moment”.

În rest, Sorin Bucurescu îşi omoară timpul în jurul casei. “După cum vedeţi am curtea suficient de mare. Îmi fac treburile în gospodărie, mă îngrijesc de animale; am şapte vaci care impun atenţie”. Edilul nu e suspendat, dar spune că nu poate merge la primărie şi, de semnat, de acasă, nu semnează. “Nu pot semna, atâta timp cât, împotriva mea, s-a luat această măsură. În locul meu lucrează viceprimarul, iar dacă are nelămuriri stăm de vorbă. Pentru că, orice s-ar întâmpla, oamenii din Slivileşti nu trebuie să sufere din cauza mea. Dar eu sunt total nevinovat şi trebuie, până la urmă, să-mi dovedesc nevinovăţia”, îşi încheie primarul povestea.

Mă conduce apoi până la linia porţii. “Îmi pare rău, mai departe nu pot să merg”, zice, şi ne luăm la revedere.

Şefu’ poliţiei se-ncurcă în verificări

La Poliţie e închis. Lipită pe geamul uşii, o hârtie cu numele şi numerele de telefon ale agenţilor. Îl sun pe şef. „Da!”, răspunde omul meu, şi îşi trage nasul, răcit ca nea Tăsel. Îi explic scopul şi durata vizitei şi omul mă rezolvă rapid. „Eu sunt liber, dar oricum n-am ce vă spune. Nu-l verificăm noi pe primar. Au o direcţie la Poliţia Motru. Dumnealor se ocupă. Noi n-am fost niciodată acasă la primar. Ziua bună!”.

Vizavi, o tânără de la Primărie mă trimite acasă la dom’ vice dacă vreau să capăt amănunte, că şi primăria are programul ei.

Casa viceprimarului, Stoichiţescu Vasile, aflat la al doilea mandat, e mai jos, înainte de Şura. „Are un băruleţ la poartă” spune fata.

Viceprimarul, la butoane

Băruleţul pustiu, ca toate băruleţele din Slivileşti. Lumea rade iute câte-o ţuică, câte-o bere şi pleacă grăbită spre casă, deşi vremea e plăcută. În spatele băruleţului, casa viceprimarului. Frumoasă şi ea. Rog o tânără din curte să-l cheme, iar omul nu întârzie. Face curăţenie pe terasă în doi timpi şi trei mişcări, şi ne aşezăm la o masă cu scaune verzi, de plastic. „Afacerea nevestei”, se simte dator să-mi explice. Îl întreb cum se descurcă, singur, cu toată primăria pe cap. „Adevărat. Este o situaţie mai specială, dar eu iau legătura cu dânsul, cu primarul, mereu. Am dreptul, şi mă consult cu el. În rest, sunt probleme de zi cu zi pe care le ştiu şi mă descurc”. Despre situaţia lui Bucurescu ştie şi nu ştie anumite lucruri. „Ce-am auzit şi eu, pentru că lucrurile s-au întâmplat înainte de venirea mea la primărie. E vorba de o casă demolată, construită mai târziu, într-o perioadă în care se interzisese construirea caselor în acea zonă... Organele de anchetă susţin că, în 2006, construcţia nu se vedea din satelit...”.

Aşa, prin satelit?! Păi, atunci, de ce nu-l pot verifica şi pe primar cu satelitul, ca să nu-şi mai pună Poliţia oamenii pe drum, să-l mai încurce şi pe şeful de post, care încă nu s-a dumirit cine-l inspectează pe edil...

Citește și: