165 vizualizări 29 nov 2013
Gândul vă prezintă o serie impresionantă de poveşti ale unor adevăraţi misionari ai limbii române, oameni care reuşesc prin harul, talentul şi priceperea lor să îi facă şi pe alţii să înţeleagă frumuseţea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română sau Badea Cârţan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărţi de acasă românilor din străinătate. Veţi face cunoştinţă cu toţi, în cadrul campaniei VORBEŞTE ROMÂNEŞTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanţă. De ce am lansat această provocare puteţi citi AICI.

„Mereu mă pierd în vorbire”, i-a spus, cu ani în urmă, Mihnea mamei lui, pe când literele semănau toate una cu cealaltă, cuvintele nu începeau şi nu se terminau niciodată cum se cuvine pe foaia de hârtie, iar sunetele erau greu de prins în peniţa stiloului. „O să te găsesc, Mih”, i-a promis mama sa, Monica Făgeţean, care şi-a notat într-o agendă bleumarin discuţia de atunci, drept urmă a unei înţelegeri între suflete, ce nu va fi niciodată încălcată.

Citeşte şi alte poveşti din campania VORBEŞTE ROMÂNEŞTE:

- Povestea Monseniorului Anton Lucaci, omul care l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română: "La schimb, el m-a învăţat limba sfinţilor"

- Badea Cârţan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărţi de acasă românilor din străinătate

- Profesoara care a renunţat la salariul şi maşina de serviciu de la multinaţională pentru a-i învăţa limba şi literatura română pe copiii din Apuseni

- Cărtureşti se alătură campaniei iniţiate de Gândul. Cărţile de pe raftul dedicat limbii române

Mihnea Făgeţean este un adolescent care a trebuit să lupte din greu pentru a-şi însuşi un lucru care nouă ni se pare ca de la sine înţeles şi fără de care nu ne putem concepe existenţa: scrisul şi cititul în limba română. Nici nu ma ţinem minte când, fără niciun efort, am ajuns să înşirăm frază după frază pe foaia de hârtie. Mihnea nu poate uita însă orele de muncă obositoare care au făcut ca astăzi el să poată scrie, pe o coală albă "La mulţi ani, România!". Vi-l vom prezenta astăzi pe acest adolescent puternic, croit într-un fel cu totul special. Şi vă vom arăta întâlnirea sa cu un misionar al limbii române, scriitorul Dan C. Mihăilescu. Un om cu care Mihnea are în comun mai multe decât s-ar părea la prima vedere. La rândul său, Dan C Mihăilescu e un om care a fost rătăcit între cuvinte, între cuvintele rostite, dar care şi-a găsit însă drumul. Şi care reuşeşte să-i facă astăzi pe ceilalţi să simtă plăcerea de a vorbi şi citi româneşte.

"Şi când te gândeşti că unii cred că viaţa e un gunoi"

Elev în clasa a opta, Mihnea mai are încă probleme la scris şi la citit, însă nu pentru că ar fi lipsit de inteligenţă, ar chiuli de la şcoală sau ar refuza să studieze. Ci pentru că suferă de dislexie, o tulburare de învăţare, care îl împiedică să asocieze, cu rapiditate firească, sunetele cu semnele, care îl face să confunde literele între ele sau să se înşele când vede un cuvânt, luându-l drept altul cu care împarte aceeaşi silabă de început. Cu toate că are, potrivit certificatului medical care îi atestă tulburarea, un coeficient normal de inteligenţă. Şi cu toate că, din timp în timp, Mihnea îi emoţionează pe cei prezenţi cu câte o vorbă plină de duh, pe care mama lui o notează repede pe telefon sau în agenda albastră, agenda cu comori. „Mamă şi când te gândeşti că unii cred că viaţa e un gunoi! Dar, oricum, gunoiul se reciclează şi poate ieşi ceva minunat din el”, i-a zis într-un rând băiatul, elev la Liceul greco-catolic „Timotei Cipariu” mamei sale.

În clasa a treia şi-a dat seama că ceva este în neregulă

Încă de când era la grădiniţă, Mihnea a avut o relaţie anevoioasă cu cuvintele, care i se păreau greu de rostit. Văzând că nu poate pronunţa bine anumite sunete, mama sa l-a dus la logoped, însă nici măcar specialistul nu şi-a dat seama că ceea ce părea o mică piedică de început de viaţă se va transforma într-o problemă care va ajunge să-i ameninţe devenirea şi locul în lume. 

„Mi-am dat seama că ceva este în neregulă prin clasa a treia, când nu ţineam şirul la scris şi când citeam greu şi acasă, scriam legat o frază întreagă”, îşi aminteşte Mihnea. „Mânca litere, în special consoane, mai ales dacă erau una după alta. Trebuia mereu să te întorci, să vezi unde e buba, să desparţi cuvintele în silabe ca să le simtă mai bine, să vezi unde se termină un cuvânt şi unde începe celălalt. Şi am început să realizez că lucrurile se adâncesc”, povesteşte Monica Făgeţean, fizician de profesie. Disperată, a intrat pe internet şi a tastat pe Google, „dificultăţi de învăţare”. Aşa a aflat că Mihnea suferă de dislexie, iar din acel moment a început drumul ei de călăuză printre cuvinte, apelând la toate marcajele şi reperele care îi stăteau la îndemână pentru ca fiul său să îşi găsească drumul mai uşor prin textul scris.

„Trebuie să-l culeg pe acest copil de acolo de unde este el”

Au urmat ore lungi şi chinuitoare de teme, pentru ca băiatul să-şi poată însuşi scrisul şi cititul şi ca să poată ţine pasul cu colegii de clasă.  Ani întregi în care Mihnea a trebui să-şi înfrunte zi după zi panica în faţa semnelor de neînţeles, să-şi călească voinţa şi răbdarea în faţa cuvintelor care se confundau unul cu celălalt, să îşi refacă din bucăţi încrederea în mijlocul disperării de a nu putea citi o propoziţie în faţa clasei. „Am fost şi la logoped ca să mă ajute să pronunţ cuvinte şi am reuşit să trec peste”, spune astăzi adolescentul, făcându-te să crezi, dacă n-ai ştii mai bine, că nu i-a fost atât de greu.

Când Mihnea era în clasa a patra, mama lui a avut o revelaţie.„Lucrurile mergeau greu şi eu încercam să-l târăsc, în funcţie de cerinţe, iar el mergea în ritmul lui. Până la un moment dat, când am avut un flash şi am zis: Eu trebuie să mă opresc să-l culeg pe acest copil de acolo de  unde este el. Acolo  trebuie să-l întâlnesc şi acolo trebuie să-l accept. Cred că a fost un moment de acceptare totală a ceea ce are Mihnea şi atunci am înţeles că trebuie să merg împreună cu el. Pur şi simplu, am înţeles că suntem împreună pe acest drum”, îşi aminteşte Monica Făgeţean.

Ce construiam ziua se dărâma noaptea

Şi au mers împreună în ritmul lui, în care de multe ori, ce construiau într-o zi se năruia în cealaltă. Fiindcă dislexicii, înzestraţi în marea lor majoritate cu o memorie de invidiat pe termen lung, au greutăţi în a-şi aminti ce au învăţat ieri sau cu câteva ore în urmă. “Am observat că ce construieşti ziua se dărâmă noaptea, cum e în legenda meşterului Manole. Poţi să zici că eşti bine şi după două zile să constaţi că nu mai e mai nimic şi trebuie să reclădeşti totul. E ca un vas care se poate sparge foarte uşor şi iar îl lipeşti, iar se sparge, apa se scurge, e cam greu”, spune Monica Făgeţean. Fiul său este atât dislexic cât şi disgrafic, adică are dificultăţi la scris, şi discalculic, socoteşte cu greutate, lucru întâlnit deseori în cadrul acestei tulburări.

Monica Făgeţean a aflat de pe internet că cei care suferă de dislexie învaţă cel mai eficient cu ajutorul schemelor, al diagramelor, al foilor colorate. A descoperit un program de calculator prin intermediul căruia poate transforma textul plicticos în desene care să aşeze informaţiile la locul lor pe harta minţii lui Mihnea. A făcut, folosind acelaşi sistem, prezentări prin care a arătat fiecărui profesor de la şcoala lui Mihnea ce este dislexia, tulburare de învăţare pe care foarte puţine cadre didactice din sistemul de învăţământ românesc sunt pregătite să o depisteze. 

Dislexia, mai puţin gravă în faţa calculatorului

Dacă în faţa cărţilor şi caietelor Mihnea e un pelerin rătăcit între semne neprietenoase, în faţa calculatorului, unde joacă jocul lui favorit, League of Legends, e un cavaler neînfricat şi victorios. Îşi tastează repede userul şi intră în luptă, povestindu-ţi sigur pe el despre campioni, minioni, boţi şi turete, cuvinte de neînţeles pentru noi, neavizaţii. În timpul jocului, ţine conferinţe pe Skype cu prietenii, pe care-i mai întâlneşte, când nu-i are în faţă în carne şi oase, şi pe Facebook. Se decurcă mai bine la scris pe calculator. “Pentru că tastez mai repede şi pentru că înţeleg ceea ce scriu”, ne explică el. Fiindcă o problemă uriaşă pentru un dislexic este faptul că, de multe ori, nu reuşeşte să îşi înţeleagă propriul scris.

Foarte piceput la chestiunile tehnice şi la orientarea în spaţiu, Mihnea îşi doreşte foarte mult să ajungă mecanic auto. Şi el, şi mama sa, cred că viaţa este plină de surprize şi că viitorul lui va fi unul frumos. “Îl simt foarte viu şi am mare încredere în el”, spune Monica.

Cărţile pe care le-a citit Mihnea

Într-o zi, i-a adus acasă o carte subţire şi tare simpatică, cu multe poze şi puţin text, “Incredibilul băieţel mâncător de cărţi”. Era povestea lui Henry, un puşti deloc obişnuit, care e înnebunit după cărţi dar într-un fel cu totul special - adoră să le mănânce. A fost prima carte citită de Mihnea, care a mai citit apoi şi cele patru volume din "Jurnalul unui puşti". S-a simţit victorios când a reuşit să le termine, la fel cum s-a simţit cu un an în urmă când a reuşit să citească pentru prima dată subtitrarea unui film. “Era la televizor un film care îmi plăcea şi am început să citesc, să citesc şi mi-am dat seama că am citit tot. Acum pot să merg şi la cinematograf”, povesteşte adolescentul.

Întâlnire emoţionantă cu Dan C Mihăilescu, Omul care aduce cartea

Deşi a reuşit să citească până acum 5 cărţi, îi e imposibil să spună când o va citi pe următoare. Îi place însă să îşi însoţească mama la librăria Cărtureşti Verona, unde ea îşi alege cîte un volum şi amândoi beau un ceai. Iar uneori îl urmăreşte la Pro TV pe scriitorul şi criticul literar Dan C. Mihăilescu, omul care aduce cărţile cărora lui Mihnea îi e greu să le afle povestea. Am făcut în aşa fel ca cei doi să se întâlnească la Cărtureşti. Au în comun mai multe lucruri decât pare la prima vedere. Şi Dan C Mihăilescu a fost la un moment dat un om pierdut între cuvinte, cele rostite, de această dată. Şi-a găsit însă drumul şi astăzi reuşeşte să îi facă şi pe ceilalţă să simtă plăcerea de a vorbi şi citi româneşte.

“Când mă bâlbâiam, primul impuls era în şcoală să mă crispez, să mă cabrez, să mă văd mai jos decât ceilalţi. Eu nu pot să vorbesc, eu nu pot să cânt, eu nu pot să strig. Eu la 12-13 ani eram pe bancă cu dragostea mea de atunci şi nu am putut să-i spun “te iubesc”, am spus “te iu, iu, iu” şi m-am înroşit, mi-au ţâşnit lacrimile din ochi şi am luat-o la fugă prin parc”, îşi aminteşte Dan C Mihăilescu, care i-a mai vorbit lui Mihnea despre felul în care ceea ce îi face diferiţi pe unii oameni este perceput în lumea noastră ca un handicap. Adolescentul i-a replicat că nu se simte inferior şi că prietenii săi, destui la număr, nu l-au făcut niciodată să se simtă mai prejos decât ei. Însă problemele sale rămân, chiar dacă crede că dislexia nu e altceva decât “o altă stare, un alt mod de a gândi”. “Îţi e greu să acumulezi ceea ce citeşti. Sau confunzi cuvintele, substantiv şi subiect, de exemplu, pentru că încep amândouă cu”s””, spune Mihnea Făgeţean.

Omul care aduce cartea a venit la întânirea cu adolescentul cu drag şi cu câteva versuri, de Eminescu şi Ioan Alexandru. I le rosteşte cu voce caldă pentru a-l face pe adolescent să simtă frumuseţea versurilor, care l-ar încurca dacă ar trebui să le citească singur.

Florentina Palada, psiholog: Trebuie să îi ajuţi să îşi menţină stima de sine

Despre cât de dificil este cititul pentru un dislexic vorbeşte psihologul Florentina Palada, care tratează în cabinetul ei şi copii care suferă de tulburări de învăţare. “Ce le este lor foarte greu este să facă legătura între semnul grafic şi sunetul respectiv şi să îşi fixeze în timp acest lucru. pentru că semnele, literele şi cifrele, sunt nişte simboluri pe care noi le dăm arbitrar unor realităţi fonologice, unor sunete. Şi arunci pentru ei este foarte greu să asocieze aceste semne grafice cu ceea ce ele de fapt reprezintă”, explică psihologul. Deseori dislexicii fac confuzii între litere precum b şi d sau m şi n. “Dar sunt situaţii în care ei ajung să confunde foarte multe litere şi, practic, când se trezesc în faţa unui cuvânt ajung să se blocheze şi să nu mai poată recunoaşte literele pe care izolat le ştiu. Noi nu mai luăm de fiecare dată să citim fiecare literă dintr-un cuvânt., îl recunoaştem imediat. La ei lucrul ăsta se întâmplă foarte greu şi reiau acest proces cu fiecare cuvânt. Este un proces foarte obositor, ei consumă foarte multă energie ca să citească câteva cuvinte, de multe ori, pentru că sunt foarte concentraţi pe procesul citirii în sine, nu mai reţin ceea ce au citit şi după câteva rânduri pot fi epuizaţi”, spune Florentina Palada. De foarte multe ori se întâmplă ca dislexicii să confunde stânga cu dreapta şi să se simtă rătăciţi în timp, între noţiunile de prezent, trecut şi viitor. Însă aceste probleme pălesc de multe ori în faţa alteia, abia vizibile: suferinţa pe care o simte un copil care îşi dă seama că este diferit de ceilalţi: "Fiind copii intelgenţi, îşi dau seama că ceva se întâmplă diferit cu ei şi încep să sufere, pentru că sunt percepuţi în grup în diverse moduri, iar stima de sine e destul de scăzută sau destul de fluctuantă. Şi atunci un lucru important când lucrezi cu aceşti copii este să le menţii stima de sine", a văzut psihologul.

Voi vorbi despre dislexia mea când voi ajunge cineva

Până la 10% dintre locuitorii unei ţări pot suferi de o formă de dislexie, iar procentul cazurilor grave poate ajunge la 3-5%, potrivit Asociaţiei Române pentru Copii Dislexici. Este o tulburare de învăţare de care suferă celebrităţi precum Jay Leno şi Jamie Oliver şi de care au suferit de-a lungul timpului oameni mari, precum Albert Einstein, Thomas Edisson, Winston Churchill sau Leonardo Da Vinci. Dislexia nu i-a împiedicat să schimbe faţa lumii, însă pe un copil care învaţă în şcoala românească îl împiedică de multe ori să aibă parte de educaţia şi respectul la care are dreptul. Mai ales când pretenţiile sunt uriaşe încă din clasa I. “Fiica mea a primit în clasa I autodictare din Blaga”, îşi aminteşte Angela Ioan, mamă a unei adolescente diagnosticate cu dislexie.

Fiica ei, Ioana, a ieşit din sistemul românesc de învăţământ şi este acum în clasa a opta, la şcoala italiană Aldo Moro din Bucureşti. Nu a vrut să ne vorbească în faţa camerei despre dislexia ei. "Mi-a spus că va vorbi despre asta atunci când va ajunge cineva", povesteşte Angela Ioan, actriţă la Teatrul Odeon din Bucureşti, care spune că fiica ei este un exemplu pozitiv, de "dislexic recuperat".

"Asta ne arată că experienţa pe care a avut-o în atâţia ani a fost o experienţă care a marcat-o foarte mult. Negativ, pentru că din cauza modelului de şcoală care pune mereu copiii în comparaţie cu ceilalţi, ea s-a aflat într-o poziţie defavorabilă. Sigur că noi ne-am străduit ca printr-o mulţime de alte activităţi, care aveau şi scopul de a o stimula copilul, să o punem în situaţia de reuşită. Am dus-o în zonele în care ea se pricepe şi descoperit că are un oarecare dar pentru pictură, desen".  Ioana a început să fie apreciată, să primească premii, iar încrederea obţinută astfel a ajutat-o inclusiv să scrie şi să citească mai bine.

Litera "E" mare de mână, o doamnă cu pălărie din care atârnă o panglică

Când şi-a dat seama, în şcoala primară, cât îi e de greu Ioanei să înveţe literele, mama ei, Angela, a apelat la toate mijloacele pe care i le-a pus la dispoziţie meseria de actriţă pentru a o ajuta. "Eu am stat şi am lucrat cu fiica mea, pentru litera "E" mare de mână o săptămână. Nu putea să-l facă pe E şi nu înţelegeam de ce, profesoara s-a supărat, începuse cu insuficient. Şi atunci am făcut o regie întreagă, i-am spus că "E" mare de mână este o doamnă cu o pălărie, din care iese o panglică şi am jucat-o pe doamna E mare. Din momentul acela a început să-l facă pe E mare. Asta e o metodă empirică a unui părinte disperat, care întâmplător e actor.  Dar ce se întâmplă cu ceilalţi copii, care n-au mămica actriţă. Şi care părinţi sunt induşi în eroare de acest copil fermecător şi inteligent şi spun că nu vrea ! Pentru că de putut poate, îl duce mintea, e un copil normal. Profesorul spune nu vrea, îi dăm insuficient şi începe nebunia", povesteşte Angela Ioan. Şi-a retras copilul din şcoala de stat şi a înscris-o la Aldo Moro, o "şcoală prietenoasă, în care relaţia dintre elev şi profesor este într-o umbră de dragoste". În acest sistem de învăţământ, fiica ei a scăpat de spaima de cuvinte şi a învăţat să scrie şi să citească în limba română.

Angela Ioan e convinsă că şcoala românească nu le dă nicio şansă dislexicilor. Dar le răpeşte, adesea, prin felul de predare, şi copiilor obişnuiţi şansa de a înţelege şi iubi literatura. "Cum să faci autodictare din Blaga, în clasa I? E un exces de mândrie din parte părinţilor, din partea profesorilor care niciodată nu se vor coborî la mintea copiilor, care sunt extraordinari, se joacă pe calculator, dar sunt copii, sunt pui mici, nu trebuie să-i considerăm nişte absolvenţi de facultate de limba şi literatura română. Spunea Ana Blandiana un lucru extraordinar despre şcoala românească. La limba şi literatura română, greşeala fundamentală este că vrea să facă scriitori şi nu cititori", spune Angela Ioan.

Citește și: