Alina Matis
14760 vizualizări 3 mai 2015

După intervenţia militară a Alianţei Nord-Atlantice în Libia din 2011, care a dus la înlăturarea regimului lui Muammar Gaddafi, şeful de la acea vreme al NATO, Anders Fogh Rasmussen, se declara mândru de ce au reuşit Aliaţii în această ţară. Multă vreme, Libia era dată drept exemplu de cooperare şi eficienţă la briefing-urile NATO. Până şi pagina de Wikipedia a intevenţiei nu lasă loc de nuanţe: a fost o victorie decisivă a Alianţei Nord-Atlantice.

Patru ani mai târziu, ţara este în haos. Nu sunt mulţi cei care pot spune că o duc mai bine decât înainte să-i „salvăm”. Doar traficanţii de persoane prosperă. Ei sunt cei care umplu bărcile care vin spre noi. Bagă oameni şi în containere, promiţându-le că, la celălalt capăt al Mediteranei, îi aşteaptă viaţa pe care şi-o doresc. De aici a plecat şi vasul care s-a scufundat recent cu peste 1.000 de persoane la bord, o tragedie provocată nu de vreo defecţiune tehnică, nu de faptul că barca era neîncăpătoare, ci de busculada creată când oamenii au crezut că un alt vas vine în salvarea lor. Autorităţile italiene spun că pe coastele Libiei se află în acest moment un milion de imigranţi africani, care aşteaptă să  pornească pe mare spre Malta sau Italia.

„Am avut o femeie din Libia, pe nume Nadjat. Încă îi aud vocea în mintea mea. Spunea: ‘ce aţi lăsat în urma voastră e mult mai rău, pentru că acum toată lumea e pe străzi, cu arme în mână. Aţi plecat prea devreme. Aţi plecat prea devreme’”. Prabha Sankaranarayan, directoarea Organizaţiei Internaţionale Mediators Beyond Borders (MBB), pare o femeie prea mică pentru poveştile uriaşe pe care le poartă cu ea după o viaţă petrecută în zone de conflict, ajutând foşti copii soldaţi, femei din teatre de război, dar şi comunităţi care vor să găsească pacea. Duce aceste poveşti peste tot, în speranţa că va găsi mereu oameni care să i le asculte şi să înveţe ceva din ele.

Le-a adus recent şi la Bucureşti. Cu o criză de proporţii istorice în sudul Europei şi un război la graniţa estică, Mediators Beyond Borders, organizaţia pe care o conduce Prabha Sankaranarayan, a organizat în România, între 23 şi 25 aprilie, cel de-al 7-lea Congres Anual de Pace al său, la care au participat peste 200 de profesionişti în soluţionarea conflictelor din 40 de ţări.

Prabha Sankaranarayan nu a venit doar cu poveşti la întâlnirea cu gândul, ci şi cu lecţii, însoţite de apeluri la toleranţă: „Nu sunt sigură că suntem mereu toleranţi cu alegerile altor oameni. Aşa că, dacă noi credem cu adevărat în suveranitate, dacă o ţară decide că drumul spre democraţie este pe o anumită cale, iar alta spune că e pe o altă cale, suntem noi, cei care intervenim, toleranţi cu căile pe care aleg să meargă? Sau le spunem ‘nu, dacă vreţi democraţie, faceţi-o cum zicem noi’.

FOTO: Frontex

Asistăm acum la consecinţele faptului că nu am făcut destul în Africa, că ne-am amăgit că este o problemă prea îndepărtată?, a fost prima întrebare pe care gândul i-a adresat-o preşedintei MBB, în cadrul unui interviu în exclusivitate. „Din păcate, cred că nu numai că nu vorbim suficient despre asta, dar că, atunci când o facem, nu este neapărat discuţia care trebuie”, a fost răspunsul ei. Există multe discuţii potrivite, spune Prabha, care este o foarte bună cunoscătoare a zonei africane dar cu experienţe şi în Europa, Asia şi SUA.

Una dintre „discuţiile potrivite” de care vorbeşte ea se referă la ceva ce începe să devină evident şi pentru publicul larg: în lumea globalizată în care trăim, problema de securitate a unei ţări este problema tuturor. Aşa se explică de ce situaţia din Libia este şi problema noastră, de ce Siria, un război care, după cinci ani, a omorât orice speranţă pentru pace, este o problemă tot mai mare pentru securitatea noastră, aici, în Europa.

„Aceşti oameni nu sunt naivi. Ştiu că riscă să moară”

O altă discuţie trebuie să fie despre cauze, pe care noi nu am reuşit să le evaluăm corect sau măcar să le înţelegem. „Dacă am fi făcut-o (dacă am fi evaluat corect aceste cauze, n.red.), lucrurile ar fi arătat uşor diferit”, spune Prabha. Preţul acestor erori şi lipsă de viziune este mare şi îl vedem acum în imaginile dramatice din zona Mediteranei. „Pentru aceia dintre noi care încercăm să consolidăm comunităţi, să apropiem membrii comunităţilor, este ştiut că atunci când istoria unui conflict nu este luată în calcul, reapare de-a lungul timpului, împreună cu noi probleme”.

Când vine vorba despre cauzele acestui val incredibil de imigraţie în sudul Europei, Prabha ne face un portret în tuşe sumbre a ceea ce a văzut în Africa în ultimii ani: „Ceea ce ştiu din anii pe care i-am petrecut ca psihoterapeut lucrând cu copii, familii şi comunităţi afectate de violenţe este că, dacă îşi asumă riscul de a pleca în acele condiţii, putem să ne imaginăm că fug de ceva mult mai rău. Trebuie să fim atenţi la asta. Sunt dispuşi să îşi rişte viaţa pentru că fug de ceva mult mai rău şi riscă să moară. Aceşti oameni nu sunt naivi. Ştiu că riscă să moară, dar o fac cu speranţa că vor ajunge la nişte condiţii mai bune decât cele pe care le lasă în urma lor. Cei care pleacă fug de condiţii inimaginabile”.

În 23 aprilie, când lumea întreagă încă era sub şocul tragediei din 19 aprilie, liderii europeni s-au reunit într-un summit extraordinar pe tema imigraţiei. Au decis să tripleze fondurile pentru patrulele Triton. De asemenea, s-a discutat despre posibilele acţiuni militare împotriva reţelelor de traficanţi de imigranţi ilegali. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a anunţat că cele mai multe ţări membre s-au oferit să contribuie şi cu echipament pentru misiunile de patrulare. România, a scris site-ul EurActiv, face parte dintr-un alt club, al ţărilor reticente să se angajeze cu noi contribuţii pentru Triton.

FOTO: Frontex

„Nu poate fi totul despre titluri. Iar titlurile nu pot fi doar despre ce îţi atrage atenţia azi”

„Când eşti în modul de criză, primul lucru la care te gândeşti este siguranţa oamenilor. Nu încape discuţie că, indiferent de ceea ce trebuie să facem, trebuie întâi să ne ocupăm de pericolul imediat la care sunt expuşi oamenii”, spune Prabha Sankaranarayan, când o întrebăm de soluţii.

„Nu există o soluţie simplă de gestionare a problemei. Cred că Donald Tusk a fost cel care a spus că suntem în căutarea unor soluţii rapide. Nu mă pot gândi la o soluţie rapidă când avem de-a face cu conflicte istorice”, adaugă ea. Orice soluţii, spune, trebuie să îi includă în primul rând pe cei afectaţi: „Noi credem că oamenii afectaţi de decizii, cei care sunt cel mai aproape de conflict sunt cei care au răspunsurile. Oamenii care sunt cel mai aproape de conflict au răspunsurile cu privire la soluţii. Dacă noi, care locuim la mii, zeci de mii de kilometri distanţă suntem implicaţi într-un proces decizional care nu îi include pe oamenii care trăiesc cu moştenirea unei istorii profund divizate, cât de stabilă, cât de sustenabilă poate fi acea soluţie? La câte situaţii te poţi gândi în care oamenii afectaţi au fost implicaţi în găsirea unei soluţii şi în transformările ulterioare?”

De asemenea, nu putem vorbi de soluţii dacă nu sunt şi pe termen lung: „Fireşte, siguranţa primează. Dar dacă ne oprim aici şi nu facem nimic ca să vedem ce i-a pus în pericol din capul locului... Asta înseamnă o discuţie mai lungă şi, mai presus de discuţii, un angajament că vom rămâne implicaţi mai mult de cele două secunde în care oamenii sunt atenţi la ceea ce văd la televizor. Liderii politici au o responabilitate de a rămâne implicaţi pe o perioadă mai lungă decât cea în care ne uităm la titlurile din ziare. Nu poate fi totul despre titluri. Iar titlurile nu pot fi doar despre ce îţi atrage atenţia azi”.

„Ce aţi lăsat în urma voastră e mult mai rău”

Cele mai multe dintre trupurile care au ajuns fără suflare în Mediterană şi cei mai mulţi dintre cei care, din fericire, au reuşit să ajungă pe ţărm vin din Libia, ţara în care spunem că am intervenit militar cu foarte mult succes în 2011. Succesul este real dacă am considera că misiunea noastră, a Aliaţilor, a fost să îl îndepărtăm de la putere pe Muammar Gaddafi. Ce spune însă despre viziunea noastră pe termen lung alăturarea acestui succes cu imaginile cu bărcile de pe Mediterană? „Ce spune? Spune că nu am fost atenţi la ce trebuia să facem pe termen lung”, răspunde Prabha. „Am avut o femeie din Libia, pe nume Nadjat. A venit la International Training Institute şi încă îi aud vocea în mintea mea. Spunea: ‘ce aţi lăsat în urma voastră e mult mai rău, pentru că acum toată lumea e pe străzi, cu arme în mână. Plus, aţi plecat prea devreme. Aţi plecat prea devreme’. Aşadar, când decidem să intervenim într-o ţară şi spunem că ştim ce e mai bine, acţionând uneori, dar nu întotdeauna, cu oameni din acea ţară, cred că avem responsabilitatea de a duce la bun sfârşit ce am început şi să facem asta într-o manieră care să îi includă şi pe oamenii afectaţi”.

Când lupta pentru democraţie devine un război pentru o anumită democraţie: „Nu sunt sigură că suntem mereu toleranţi cu alegerile altor oameni”

Este o discuţie pe care o auzim foarte des, referitor la mai toate ţările în care am fost implicaţi militar, fie Afganistan, Irak, Libia sau alte state.

„Aici cred că trebuie să existe o schimbare, la felul în care decidem când, cine şi cum intervine. Când mă gândeam la Afganistan, spuneam că dacă o modalitate prin care am putea avea un impact uriaş ar fi să folosim toţi banii pe care îi cheltuim pe arme pentru a construi şcoli. În 25 de ani, într-o singură generaţie, am schimba la faţă această ţară. Dacă ne întoarcem la Libia şi ne întrebăm ce am mai putea face, ce aud eu cel mai des din partea libienilor este ‘aţi plecat prea repede’. Asta mă duce cu gândul la toate celelalte ţări în care acţiunile noastre punctuale cer şi un angajament pe termen lung. Nu este suficient să pui punct unei situaţii provocate de un regim opresor”, spune preşedinte Mediators Beyond Borders.

Localnicii trebuie pregătiţi pentru tranziţie, pentru a se guverna, aşa cum vor ei, nu cum vrem noi. Toate acestea sunt, din nou, slăbiciuni ale noastre: „Nu sunt sigură că suntem mereu toleranţi cu alegerile altor oameni. Aşa că, dacă noi credem cu adevărat în suveranitate, dacă o ţară decide că drumul spre democraţie este pe o anumită cale, iar alta spune că e pe o altă cale, suntem noi, cei care intervenim, toleranţi cu căile pe care aleg să meargă? Sau le spunem ‘nu, dacă vreţi democraţie, faceţi-o cum zicem noi’.

Rutele migratorii// FOTO: Frontex, OIM, via BBC

„Băieţi şi fete de 10-15 ani. Li s-a pus o armă în mână şi li s-a zis să lupte. Oamenii nu au mereu de ales când fac ceva”

În anii în care a lucrat în Africa, a întâlnit mulţi oameni care, odată ce situaţia din ţările din care au plecat s-a stabilizat, i-au cerut ajutorul pentru a se întoarce şi a ajuta la eforturile de pace. În acest punct al discuţiei noastre, Prabha Sankaranarayan ne spune o poveste, una din multele istorisiri pe care le plimbă cu ea prin lume:

„Când am început să lucrăm în Liberia, după lungul război civil, am primit un telefon. Au fost oameni care au plecat din ţară, oameni puşi să facă lucruri cumplite în timpul războiului. Am primit un telefon, deci. Eram o organizaţie foarte tânără atunci şi am primit un e-mail adresat fondatorului organizaţiei din partea unui refugiat aflat într-o tabără, care spunea următorul lucru: 'Suntem în punctul în care ne-am luptat unul cu altul timp de 30 de ani. Acum, că războiul s-a încheiat, vrem să ne întoarcem, dar avem nevoie aptitudinile pentru a ne întoarce'. Aşadar, sunt oameni care au trăit mult timp în aceste condiţii şi, în ciuda acestui lucru, au fost motivaţi să facă ceva. Acesta este un exemplu post-conflict. Dar sunt şi femeile cu care lucrez în Siria şi care trăiesc în continuare în asemenea condiţii”.

În acest punct al poveştii ei, îşi aminteşte că am întrebat-o de ce s-ar urca cineva într-un container ca să traverseze o mare, într-un fel de ruletă rusească pe apă: „M-aţi întrebat ce îi determină pe aceşti oameni să plece. Oamenii din tabăra din Liberia, de exemplu, foşti combatanţi care au luptat pentru armata de copii soldaţi a lui Charles Taylor, au fost înrolaţi cu forţa, luaţi din casele lor, din biserici, din tot felul de locuri. Băieţi şi fete de 10-15 ani. Li s-a pus o armă în mână şi li s-a zis să lupte. Oamenii nu au mereu de ales când fac ceva. Aşa că au luptat şi au luptat. La sfârşitul războiului, au ajuns într-o tabără de refugiaţi şi au fost conştienţi că dacă se întorc fără să ştie cum să facă pace, nu îşi vor ajuta ţara, ci îi vor face rău. Aşa că ne-au chemat şi ne-au rugat să îi ajutăm să înveţe să facă pace. Am ajuns în tabără. Aceşti oameni nu ştiu mereu de unde le va veni următoarea masă, unde vor dormi, dar au venit zi de zi să le povestim despre cum se construieşte pacea. Acesta este tipul de dăruire pe care îl vedem în toate ţările acestea”.

„Am lucrat timp de şapte ani cu aceşti foşti combatanţi şi le văd mereu feţele în faţa ochilor”

Chiar dacă, într-un moment, fug de situaţiile în care sunt, când pot face ceva, mulţi dintre aceşti oameni vor să se întoarcă şi să ajute. „Am lucrat timp de şapte ani cu aceşti foşti combatanţi şi le văd mereu feţele în faţa ochilor. Am încercat să îi ajutăm să construiască comunităţi, să se dezvolte. Sunt oameni care şi-au pierdut copilăria. Aceşti tineri şi-au pierdut copilăria, pentru că, de la 12 şi până la circa 22 de ani, au trăit într-o tabără de refugiaţi. Am lucrat în parteneriat cu programe psiho-sociale, vocaţionale şi s-au întors în acele comunităţi în care făcuseră atât de mult rău şi au putut să se integreze în acele comunităţi într-o manieră care pentru mine este o dovadă a calităţii spiritului uman”.

Acum, aceşti oameni ale căror feţe spune că le vede mereu în faţa ochilor au o nouă problemă, provocată de epidemia de Ebola, care a afectat grav Liberia. Este îngrijorată pentru ei, mărturiseşte. „Prietenii şi colegii noştri au fost afectaţi de Ebola. Ştiţi ce fac? Ne spun: ‘ne-aţi învăţat să promovăm dialogul în aceste comunităţi, să mediem şi să îi apropiem pe oameni. Acum, ne ocupăm de stigmatul pe care îl aduce Ebola şi încercăm să refacem aceste comunităţi’”.

Am accepta tragedia din Africa dacă nu i-am vedea efectele în Europa?

Întorcându-ne cu discuţia pe malurile Mediteranei, o întrebăm pe Prabha Sankaranarayan dacă crede că am fi resemnaţi cu dimensiunea acestei tragedii umanitare care are loc în Africa atâta vreme cât nu i-am vedea pe aceşti oameni murindu-ne în prag? „Putem dezbate că, dacă i-am ţine pe oameni la distanţă, dacă nu am avea imaginile... Dar, pe de-o parte, spuneţi că poate dacă nu am avea imaginile, ar fi mai uşor să ignorăm totul, însă, pentru că sunt în uşa noastră, trebuie să facem ceva. Ce mi-ar plăcea să văd se referă la partea de dinainte ca ei să ajungă la uşa noastră, când sunt pe malurile noastre, cum se întâmplă acum. Poate că nu am acorda la fel de multă atenţie dacă ei nu ar veni aşa cum vin.”, admite ea, dar ne spune că sunt şi ţări, şi organizaţii care acordă atenţia cuvenită evenimentelor din Africa şi care acţionează pentru a împiedica aceste tragedii.

„Dacă spunem ‘pentru că se întâmplă atât de departe de noi, nu ne interesează’, ignorăm faptul că suntem conectaţi la nivel global. Ce se întâmplă cu cineva în Sri Lanka afectează pe cineva din Canada. Ce se întâmplă în Ucraina nu afectează doar România, ci şi alte părţi ale lumii. Ne afectează pentru că suntem conectaţi global. Mi-ar plăcea să cred că nu trebuie să ne trezim cu ei la uşă pentru a fi atenţi la ce li se întâmplă, motiv pentru care ne ducem conferinţele în multe ţări”, încheie preşedinte MBB, în interviul acordat gândul.

Dincolo de criza migraţiei din zona Mediteranei, gândul a mai abordat în interviul cu Prabha Sankaranarayan alte două subiecte mari. Pentru că tocmai se întorsese din Kenya la momentul masacrului al-Shabab de la Universitatea din Garissa, şi pentru că printre victime se numără şi copiii unor cunoscţi de-ai săi, am discutat şi despre cum se vede la faţa locului impactul unor grupări teroriste precum al-Shabab şi Boko Haram. De asemenea, am vorbit cu preşedinta MBB despre ceea ce gândul a denumit generic „morţii fără hashtag”, respectiv despre acoperirea disproporţionată a tragediilor din Africa faţă de cele care se întâmplă în Europa sau SUA - vezi masacrul din Baran Baga, Nigeria, soldat cu 2.000 de morţi vs. atentatul de la Charlie Hebdo şi magazinul evreiesc din Paris.

Pentru comentarii, mă găsiţi pe Facebook - Alina Matiş şi pe Twitter - @alinamatis

Citește și: