Alina Matis
14404 vizualizări 2 mai 2015

Într-o zi care, pentru români, este doar mijlocul mini-vacanţei de 1 Mai, o parte a lumii îşi aminteşte cu groază de masacrul care avea loc în urmă cu o lună într-o universitate din Kenya. Aproape 150 de studenţi de la Universitatea din Garissa au fost ucişi în 2 aprilie de patru luptători ai grupării al-Shabab - Tineretul. Studenţii musulmani au fost separaţi de cei creştini. Din informaţiile disponibile, toţi cei ucişi au fost creştini.

Cu trei zile înainte de acest carnagiu, Prabha Sankaranarayan, unul dintre cei mai experimentaţi mediatori de conflict din spaţiul african, încă era acolo. Lucrează de ani de zile cu comunităţile tribale din Kenya. „Prima mea reacţie a fost să îi contactez pe oamenii pe care tocmai îi lăsasem în urmă, pentru a mă asigura că erau bine”, povesteşte ea, într-un interviu în exclusivitate acordat ziarului gândul. Erau?, întrebăm. „Cei mai mulţi dintre ei, da. Erau bine, pentru că lucrăm în comunităţile pastorale, în judeţul Laikipia, care nu e în Mombasa sau pe lângă Garissa, dar mulţi dintre ei au familii, prieteni sau verişori care studiază la această universitate. Şi unii dintre ei... Ştim de două persoane care şi-au pierdut un membru al familiei”.

Citiţi AICI o surtă analiză gândul despre gruparea teroristă al-Shabab

Sankaranarayan a ajuns recent la Bucureşti, unde organizaţia al cărei preşedinte este, Mediators Beyond Borders, a ţinut un congres internaţional de pace. La graniţa unui continent înconjurat de războaie cumplite, de crize umanitare, peste 200 de profesionişti în soluţionarea conflictelor au venit din 40 de ţări să discute în România despre pace. Acesta este contextul în care am făcut cunoştinţă cu Prabha Sankaranarayan, un expert care a văzut durerea umană şi speranţa de neclintit într-un viitor mai bun. Le-a văzut nu doar în Africa, ci şi în Asia, America de Sud sau Europa.

Când o întrebăm despre Garissa, ne povesteşte despre oamenii ai căror copii învaţă la această universitate: „Aceştia sunt oameni care încearcă să combată radicalizarea în acea parte de ţară. Combaterea extremismului violent sau combaterea radicalizării a devenit un subiect despre care vorbim cu toţii în comunitatea mediatorilor de conflicte şi este o discuţie veche de 10 ani”.

Vorbeşte mult despre rolul pe care îl au eforturile de combatere a radicalizării în aceste zone. Niciun preţ nu e prea mare pentru a investi în asta, pentru că, dacă nu acţionăm acum, vom plăti greu mai mult, când aceste comunităţi vor fi deja radicalizate de al-Shabab, Boko Haram, Statul Islamic, al-Qaida sau alte grupări. Cheltuim mulţi bani acum pentru asta şi sper şi mă bucur că şi UE vrea să facă acelaşi lucru, şi USAID. Şi organizaţiile mari iau în calcul să se axeze nu doar pe ce se înâmplă după o tragedie, ci şi cum să o prevenim (..). Ne axăm pe transformarea acestor comunităţi în unele rezistente, astfel încât să nu mai avem de-a face cu imaginile unei noi Garissa, unui nou Westgate”.

O poveste din interiorul atacului de la Westgate: „A intrat în mall şi l-a salvat”

Westgate este mall-ul de lux din Nairobi în care a avut loc, în 21 septembrie 2013, cel mai mare atac al al-Shabab până la cel de la Universitatea din Garissa. Teroriştii au luat ostatici şi executat clienţii centrului comercial, pedepsindu-i mai ales pe aceia pe care îi considerau „musulmani răi”. Bilanţul, după 4 zile de teroare: 67 de oameni au fost ucişi.

Spre deosbire de noi, Prabha nu are statistici despre Westgate, ci o poveste: „Fratele unuia dintre membrii noştri era în acel mall. Este un lider tribal, care a fost luptător. Trebuia să participe la o conferinţă în Istanbul. Am primit un telefon de la el şi ne-a spus că nu se va urca în avion, pentru că mall-ul Westgate fusese atacat, iar fratele lui era în mall. Ne-a spus ‘nu plec din Kenya, nu plec din Nairobi până nu îmi găsesc fratele’. Aşa că am aşteptat şi am tot aşteptat. Din fericire, a reuşit să îl salveze. A intrat în Westgate şi l-a salvat”.

Trebuie să îl cunoşti pe Lantano pentru a înţelege de ce ar face aşa ceva, explică râzând mostra de curaj nebun de care a dat dovadă acest fost luptător. „Asta se întâmpla după ce poliţia şi forţele de ordine au început să securizeze clădirea. Pe urmă, a luat avionul şi a venit la noi şi ne-a povestit prin ce a trecut, ce a văzut”.

Ce a văzut în zilele în care acel mall era sub asediu nu l-a descurajat pe acest om, ci l-a făcut mai hotărât să îşi continue munca.

„În Kenya, păstorii, care trăiesc în vecinătatea Garissei, au trecut printr-o serie de conflicte”, mai povesteşte experta intervievată de gândul. La asta se adaugă blestemul geografiei, adică învecinarea cu state precum Somalia şi Etiopia. Sunt mulţi traficanţi de arme din regiune care au nevoie de cumpărători pentru ele.  „Aşa că oamenii precum Lantano spun ‘vreau să pun punct luptelor dintre triburi, veniţi şi ajutaţi-ne să facem pace’. Se folosesc de nişte caravane de pace. Noi vedem ce fac ei, cum au dezvoltat o metodă a caravanelor de pace şi este o metodă extrem de eficientă. De patru ani deja, au pus punct luptelor pe turmele de bovine, membrii diferitelor triburi au început să meargă la şcoli. De patru ani, bătrânii din aceste comunităţi au reuşit să interzică ceea ce era considerată o practică normală. Tinerii nu mai iau parte în activităţile de până acum”.

Cum se simte prezenţa al-Shabab în Kenya

Cei mai mulţi analişti ai spaţiului african spun că al-Shabab funcţionează aproape exclusiv în Somalia, unde vor să formeze un stat fundamentalist islamic. Şi totuşi, o dată la câţiva ani, au loc nişte atacuri extrem de sângeroase dincolo de graniţele Somaliei. Cum se vede prezenţa acestei grupări în Kenya?

„Pentru oamenii care trăiesc în acele comunităţi şi care, zi de zi, au de-a face cu răpirea copiilor lor, este o prezenţă foarte vizibilă”, răspunde Prabha Sankaranarayan. „Prezenţa al-Shabab este mult mai puternică în estul ţării, dar mai toată lumea care este implicată în procesul de pace este la curent cu activităţile lor. Nu este chiar atât de multă linişte. Cred că se conştientizează acum că dacă nu facem ce trebuie pentru a opri fenomenul radicalizării în Kenya, îl vom vedea răspândindu-se şi mai mult”, mai spune ea.

Toţi aceşti oameni, povesteşte preşedinta MBB, sunt conştienţi că nu e suficient să fie pace în satul sau în zona lor, dar că şi vecinii trebuie să fie aşa. „Acesta este microcosmos a ceea ce vedem la nivel global. Aşadar, dacă e pace în Laikipia şi atât, nu este suficient. Şi în celelalte ţinuturi trebuie să fie pace, astfel încât graniţele lor să nu fie cuprinse de violenţe”. Aici e lecţia pe care Occidentul nu a înţeles-o la timp, crezând că dacă războaiele sunt departe de graniţele noastre, nu ne vor afecta.

Şi totuşi, ne afectează. În primul rând pentru că sunt focare de instabilitate la uşa noastră. În al doilea rând, pentru că în aceste războaie au ajuns să lupte tot mai mulţi europeni şi americani care, odată îndoctrinaţi, se întorc în ţările de origine şi îşi pot aduce războiul aici. În al treilea rând, pentru că, după cum vedem mai ales de câteva luni, oamenii alungaţi de acest război vin aici, pentru că nu au unde altundeva să caute ajutor. Problema este că nici noi nu părem capabili să îi ajutăm - fie pentru că nu am pus bani deoparte pentru ei, fie pentru că nu există voinţă politică sau socială.

De-a lungul tuturor anilor pe care i-a petrecut ajutând foşti copii soldaţi sau alături de femei care încearcă să îşi înveţe comunităţile ce e pacea în timp ce casele lor sunt distruse de bombe, Prabha Sankaranarayan a adunat multe poveşti despre cât de multă suferinţă poate duce un om - mai multă decât ne-am aştepta oricare dintre noi. Totuşi, unde îşi găsesc aceşti oameni bucuriile? „În aceleaşi locuri în care ne găsim şi noi bucuriile. În familie, în credinţa lor, în îmbrăţişarea copiilor”, ne spune.

Înţelepciunea femeii din Alep, înconjurată de bombe: „Dacă noi nu zâmbim, cum vor şti copiii noştri să zâmbească?”

„În fiecare context, oamenii îşi găsesc bucuriile în aceleaşi lucruri ca mine şi ca tine. Mă bucur de luxul de a mă întoarce într-o casă peste care nu cad bombe zi de zi. Ei nu-l au. Cu toate astea, zâmbesc, speră şi continuă să îşi facă treaba”, explică.

„Vorbim despre femei care spun ‘dacă noi nu zâmbim, cum vor şti copiii noştri să zâmbească?’. Poţi să îţi imaginezi cum e să cunoşti astfel de femei, care lucrează în Alep, cu bombe căzând zilnic peste oraş? Fug de colo-colo, încercând să facă întâlniri pentru pace. Şi zâmbesc, pentru că au mai reuşit să îi mai spună încă unui copil, să îi mai spună încă unui adult cum ar trebui să arate democraţia, cum ar putea să arate pacea. De ce plâng şi de ce râd? Din aceleaşi motive ca noi. Şi o fac în ciuda circumstanţelor în care trăiesc. Pentru mine, e o dovadă a calităţii spiritului uman. Asta mă motivează pe mine să îmi duc munca mai departe”.

Dincolo de subiectul atacului de la Garissa, gândul a mai abordat în interviul cu Prabha Sankaranarayan alte două subiecte mari. Am pornit de la criza fără precedent de pe Marea Mediterană, în care peste 1.700 de imigranţi africani au murit de la începutul anului, un bilanţ de 30 de ori mai mare decât cel din aceeaşi perioadă din 2014. Am pornit de la efecte şi am mers spre cauze, cu ajutorul deceniilor de experienţă pe care Sankaranarayan le are în zonele de conflict din Africa. De asemenea, am vorbit cu preşedinta MBB despre ceea ce gândul a denumit generic „morţii fără hashtag”, respectiv despre acoperirea disproporţionată a tragediilor din Africa faţă de cele care se întâmplă în Europa sau SUA - vezi masacrul din Baran Baga, Nigeria, soldat cu 2.000 de morţi vs. atentatul de la Charlie Hebdo şi magazinul evreiesc din Paris.

Pentru comentarii, mă găsiţi pe Facebook - Alina Matiş şi pe Twitter - @alinamatis

Citește și: