Maria Bîrnaure
8424 vizualizări 9 oct 2016

„Dacă este ceva care să-mi fi schimbat cu adevărat viaţa, este faptul că am ales să fiu liber”, acesta este crezul lui Vişinel Balan. 

Ajuns la 28 de ani, tânărul nu-şi aminteşte cum a fost despărţit de familia lui. Ştie doar o poveste spusă de rude şi cunoscuţi. Ştie c-a fost smuls din braţele mamei lui pe când avea doar două luni şi dus la o maternitate. Alături de el, în acea zi, au fost luaţi de lângă părinţi şi ceilalţi 12 fraţi mai mari. Motivul? Sărăcia. Destul de în vârstă şi bolnavi, părinţii lui Vişinel nu puteau avea grijă de copiii lor aşa cum ar fi trebuit. Aşa că statul i-a luat pe cei mici. 

„Am stat un an la maternitate, ulterior am fost transferat la creşa din Oneşti, iar la 3 ani la casa de copii preşcolari, la 8 ani la casa de copii şcolari, apoi am fost la asistent maternal doi ani, apoi la centrul Rezidenţial Pro Familia până la 26 de ani. Am plecat acum trei ani (...) Sărăcia a fost elementul forte care a determinat autorităţile să mă ia. Oricum, dacă n-aş fi fost luat, tata mi-a zis că m-ar fi dat la căldărari, ca să devin ceva, să am o meserie. Deci, la un moment dat, pasul s-ar fi făcut, pentru că sărăcia i-ar fi determinat pe părinţi să ne dea...”, povesteşte tânărul. 

Până la 18 ani, tânărul nu a ştiut că are părinţi, nu a ştiut că are fraţi. Familia îi este o necunoscută şi în ziua de azi. Pe doi dintre fraţii săi i-a întâlnit din întâmplare la centrul unde stătea, cu ajutorul colegilor care s-au întrebat dacă între ei trei nu e cumva o legătură, având în vedere că îi chema pe toţi Balan. Şi-aşa a fost, şi-au dat seama că sunt fraţi. „Oricum era o relaţie foarte rece. Ok, cine sunt ăştia? Existau nişte bariere. Era foarte dubios. Nu exista un confort pentru mine”, îşi aminteşte Vişinel. 

Barierele despre care vorbeşte tânărul sunt proprii sistemului instituţionalizat de creştere a copilului. Orfelinatul, aşa cum mărturiseşte chiar Vişinel, schimbă stuctura unui om. El şi-a cunoscut şi părinţii, şi fraţii. Cu toate astea, nu poate spune că are o familie. Ei nu sunt o familie. E foarte bun prieten cu fraţii lui, iar pe părinţi i-a ajutat aşa cum ar fi ajutat orice om în vârstă. Când a murit tatăl lui, a izbucnit în lacrimi. Nu-şi explică de ce. 

„Suntem foarte buni prieteni. Asta este relaţia mea de familie. Cel puţin cu Virgil - fratele cu care locuiesc acum - sunt foarte bun prieten. Şi cu ceilalţi sunt, însă nu trăiesc... e foarte delicată relaţia asta de familie. Dacă nu o înţelegi şi n-ai trăit-o, nu prea poţi s-o explici. Uneori mi se întâmplă să nu simt nimic, dar nu înţeleg de ce. Alteori trăiesc sentimentul de milă. De exemplu, în cazul părinţilor mei, eu nu o să pot să îi văd vreodată ca nişte părinţi. Îi văd – pe mama, că tata a murit – ca pe nişte oameni care au nevoie de suport. Şi dacă eu am făcut ceva pentru ei am făcut-o nu pentru că sunt părinţii mei, ci am făcut-o pentru că sunt oameni vulnerabili, care chiar au nevoie de îndrumarea noastră, de suportul nostru şi le mulţumesc celor care i-au ajutat. N-o să reuşesc vreodată să... deşi la moartea tatălui am izbucnit dintr-odată în plâns, n-am să-mi explic de ce, pentru că eu nu mi-ai iubit niciodată tatăl. Eu nu ştiu ce e iubirea de mamă şi de tată. Eu de obicei plângeam după prietenă, după iubită. Am plâns din dragoste, slavă Domnului. Adolescenţa mea a fost plină de lacrimi. Dar, în acelaşi timp, îmi este foarte greu să înţeleg iubirea şi să înţeleg dragostea de familie. Dacă nu ai trăit într-o familie, ai un handicap foarte puternic. Nu ai cum să o iubeşti, fiindcă nu ştii ce e aia. Motiv pentru care abia aştept să am primul copil care o să vină la anul”, spune cu zâmbetul pe buze.

Fuga din Centru şi educaţia, cheile reuşitei: „Cred că ceea ce mi-a schimbat viaţa a fost faptul că fugeam din centru, faptul că fugeam din casa de copii şi voiam să trăiesc liber” 

Şi totuşi... există o decizie care i-a schimbat viaţa lui Vişinel Balan: fuga din orfelinat. Traiul pe străzi, în gară, sub locomotive sau reprizele de somn prinse prin vagoanele de tren l-au ajutat să descopere lumea de dincolo de uşile casei de copii. Strada a fost „familia” care l-a învăţat pe Vişinel ce înseamnă viaţa şi ce trebuie să facă pentru a-şi depăşi condiţia. O condiţie pe care nu el a ales-o. O condiţie impusă de limitele sistemului de asistenţă socială şi protecţie a copilului.  

„Cred că ceea ce mi-a schimbat viaţa a fost faptul că fugeam din centru, faptul că fugeam din casa de copii şi voiam să trăiesc liber. Voiam un alt stil de viaţă, chiar dacă cerşeam, chiar dacă spălam maşini, chiar dacă alegeam să dorm pe o linie ferată sau sub un tren sau într-o locomotivă sau într-o sală de aşteptare. Ideea că eram liber mi se părea de zece ori mai mişto, că puteam să sar dintr-un copac în altul, că mergeam la furat de mere, pere şi mai dădeam la Poliţie câteo găleată numai să mă lase să stau pe străzi şi să nu mă ducă înapoi în centru, mi se părea că asta era ceea ce-mi doream. În centru nu aveai ce să vezi, vedeai doar violenţă, conflicte şi mult ţipăt. Afară vedeai o junglă, unde vedeai şi modele şi lucruri pe care nu puteai să le urmezi. Dar, vedeai ceva. Vedeai o mişcare continuă care îţi putea da posibilitatea ţie ca tânăr copil să alegi. Până la urmă, ţine de noi ce alegem. Mie, personal, mi s-a părut că strada mi-a oferit alternativa: mergi pe drumul ăsta sau pe ăsta. Tu decizi”, povesteşte Vişinel Balan. 

Amintirile negre au rămas în mintea lui. Nu a uitat nicio clipă zilele în care el şi colegii lui din centru mergeau legaţi de mâini la masă sau erau dezbrăcaţi în pielea goală şi plimbaţi prin toată clădirea drept pedeapsă. Apoi erau bătuţi cu varga. 

„Acum eu sunt foarte fericit de copilăria pe care am avut-o (...) Copilăria a fost să existe. Acum, ce luăm noi bun din asta mi se pare mai interesant. Şi, ceea ce m-a schimbat sau ceea ce m-a maturizat pe mine este faptul că fugeam din centru. Dacă este ceva care să-mi fi schimbat cu adevărat viaţa este faptul că am ales să fiu liber. Eu dacă aş fi rămas într-o casă de copii, cu siguranţă astăzi eu nu eram aici”, spune el şi rămâne puţin pe gânduri. 

La cei 28 de ani ai săi, Vişinel Balan a absolvit două facultăţi, Drept şi UNATC şi două programe de master, în Asistenţă Socială şi Ştiinţe Penale. Nu a avut o persoană care să-i fi fost model. Se-ntreabă şi-acum la cine-ar fi putut găsi un exemplu dacă n-ar fi existat micile escapade din orfelinat. Nu găseşte un răspuns. El a găsit inspiraţia tocmai în momentele de libertate în care a umblat pe străzi şi a-nţeles că singura şansă de reuşită în viaţă este educaţia. Şi şi-a urmat instinctele manifestate chiar în orfelinat, acolo unde încerca să-şi apere colegii supuşi abuzurilor cu orice ocazie. 

„Ce pot să spun este că a existat o voinţă (...) Educaţia pentru mine era, de fapt, motorul care să îmi argumenteze mie că singura şansă în viaţă este să îmi continui studiile ca să pot să reuşesc. Faptul că am reuşit să finalizez două facultăţi, teatru şi Drept, respectiv cele două mastere în asistenţă ocială şi ştiinţe penale, voiam să fiu conectat permanent la ideea asta de a mă informa. Dreptul a fost motorul pentru că de mic eram justiţiar, respectarea drepturilor copilului pentru mine era o prioritate numărul unu. Mă certam cu personalul care era agresiv. E adevărat, mi-o luam în acelaşi timp. Îmi asumam riscul să-mi iau câte una. Dar, mi se părea interesant să îi reprezinţi pe oameni, mi se părea foarte mişto că exista sentimentul acela că dacă pentru mine nu putea să lupte nimeni, eu pot să fac asta, eu pot lupt pentru ei. Dacă eu n-am putut să fac asta pentru mine, acum eu pot să lupt pentru ei, să-i reprezint. Cred că dorinţa asta de a fi acolo sus şi de a-i reprezenta pe copii, pe tineri, m-a determinat să îmi continui studiile, m-a determinat să fiu acel model pe care-l aşteaptă orice copil. N-aş fi reuşit dacă nu ar fi existat oameni care să investească resurse în mine”, poveşteşte tânărul. 

Experienţa la mănăstire: „Fie că vorbim despre un copil din centru, fie că vorbim despre un copil dintr-o familie, fiecare copil are dreptul la o poveste”

Pe lângă sprijinul pe care l-a primit de la oamenii cu suflet bun, care-au avut încrede într-un tânăr dornic să depăşească barierele impuse de un sistem prost gestionat, Vişinel Balan a mai avut de învăţat dintr-o experienţă. A ajuns s-o trăiască tot graţie curajului de a fugi din centru.  

A ajuns în gara Salina, unde s-a intersectat cu un alt grup de tineri fugiţi din centru. „Au devenit foarte agresivi şi s-au întamplat lucruri foarte murdare la adresa mea”, îşi aminteşte tânărul. Mâhnit şi fără nicio ţintă precisă, Vişinel căuta un refugiu. Oamenii îi spuneau despre o mănăstire. O vedea în zare, dar nu înţelegea ce-i aceea o mănăstire. Avea să afle după un drum de aproape două ore prin pădure, când a fost întâmpinat de părintele care slujea la mănăstirea ascunsă-n inima pădurii. 

„Eu căutam un loc, un refugiu, şi oamenii îmi tot explicau că este o mănăstire. Eu vedeam ceva, dar nu înţelegeam că nici nu ştiam ce e aia o mănăstire. Şi totuşi, după două ore şi jumătate de mers prin pădure, ca un copil liber, zburdalnic, care nu respecta niciun trotuar, nu respectam firul drumului, îmi plăcea să tai şi dacă puteam să ajung cât mai repede sus. Acolo l-am cunoscut pe părintele Epifanie. El mi-a adresat o primă întrebare: „Ai bilet?”. Cred că m-a simţit că sunt de la casa de copii şi mă întreba dacă am bilet de voie. Eu eram „Da, da”, dar nu găseam niciun bilet. De fapt, nu aveam. De fapt, l-am minţit. După câteva luni el s-a prins că l-am minţit, când un coleg m-a pârât pentru că a văzut nişte vânătăi pe spate. El a încercat, m-a spovedit, dar eu o ţineam pe a mea. După aceea a fost o discuţie interesantă şi mi-a spus că nu e de condamnat faptul că am încercat să îl mint, faptul că am încercat să mă protejez. „Îţi este frică de oameni şi este justificat să îţi fie frică de oameni, fiindcă oamenii te-au rănit”, mi-a spus”, spune Vişinel şi faţa i se înseninează. 

Îşi aminteşte cum se plimba cu părintele prin pădure, până la locul lui de rugăciune. Are şi acum vie în minte imaginea bătrânului cu barba lungă şi bogată, stând în genunchi într-un luminiş, rugându-se în timp ce razele soarelui îi scăldau chipul de neclintit. 

În drumul lor prin pădure, părintele-i arăta copilului ciupercile de pe marginea potecilor. Îi spunea că unele-s bune de mâncat, dar că altele te pot înnebuni. La început, Vişinel credea că toate astea-s doar invenţii ale bătrânului care voia să-l scoată cumva din rutina zilnică şi să-l introducă într-o poveste, într-un univers al copilăriei. 

„Ulterior, am aflat că există ciuperci care te înnebunesc. Dar mie mi se părea foarte mişto. Copiii au nevoie de poveşti”, spune tânărul care nu auzise nicio poveste până în acel moment. 

„El m-a introdus într-o poveste şi astăzi cred la fel. Fie că vorbim despre un copil din centru, fie că vorbim despre un copil dintr-o familie, fiecare copil are dreptul la o poveste şi trebuie să crească în sensul ăsta. Nu trebuie să fie conectat la răutăţile umane, la lucrurile negative. E un film care îmi place cel mai mult „Viaţa e frumoasă”, unde se vorbeşte despre evrei şi despre durerile pe care le-au suferi oamenii la Auschwitz şi, totuşi, e acel copil care trăieşte povestea Holocaustului altfel. Şi, până la urmă, despre asta e viaţa. Copiii trebuie să crească altfel, nu trebuie să fie ancoraţi la realitatea noastră. Au timp... Lasă-i... 15 ani, 18 ani... lasă-i în povestea lor (...) E foarte important modelul pe care îl transmiţi şi orice copil trebuie să fie liber, indiferent... Copilul se dezvoltă frumos dacă îi oferi un cadru de poveste şi orice copil are nevoie de o poveste”, spune cu o voce tremurândă, în care poţi simţi cât de mult i-au lipsit lui aceste lucruri. 

„Pentru mine este foarte important să fiu primul reprezentat al copiilor instituţionalizaţi, al copiilor din casele de copii, în Parlamentul României”

El este tânărul orfan care a reuşit să-şi creeze propria poveste. A reuşit să scape cu bine dintr-un sistem cu multe probleme, care nu oferă nicio şansă copiilor. Copiii din orfelinate se pierd într-o lume atipică, într-o lume care nu duce nicăieri, în care violenţa este cuvântul de ordine şi unde educaţia se face cu palma şi cu tonul ridicat. 

Vişinel Balan are un vis, iar visul lui pare lesne de atins de vreme ce tânărul cunoaşte atât de bine sistemul pe care vrea să-l revoluţioneze. 

„Pentru mine este foarte important să fiu primul reprezentat al copiilor instituţionalizaţi, al copiilor din casele de copii, în Parlamentul României. Cred că este foarte important, pentru prima dată în istoria României, să existe un reprezentant pe grupuri minoritare, pe grupuri vulnerabile. Eu mi-am luat ca misiune tinerii din centre. Trebuie să fii foarte ipocrit să spui că le poţi rezolva pe toate. Eu nu sunt bun pe economie, nu sunt bun pe aritmetică, analiză şi altele, dar cred că pe asistenţă socială şi pe acest grup vulnerabil pot să fiu un expert. Acesta este motivul pentru care îi reprezint şi lupt pentru ei, fie că vorbim de instanţă, fie că vorbim de relaţia cu instituţiile publice. Acesta este motivul pentru care am pus bazele Consiliului Tinerilor Instituţionalizaţi. Aceşti copii trebuie reprezentaţi. Ei trebuie să fie acolo”. Acesta este crezul lui Vişinel Balan. 

Dacă obţine mandatul de deputat, tânărul are trei obiective clare: desfiinţarea centrelor de plasament din România, adoptarea legii adopţiei în 30 de zile şi protejarea familiei. 

„Se poate adopta un copil în 30 de zile. E adevărat, cu o măsură destul de dură pentru părinţi, dar nu am ce face. Acei copii nu mai trebuie să stea în centre. Şi-atunci, toţi părinţii care îşi abandonează copiii îşi asumă riscul că îşi vor pierde calitatea de părinte, adică vor fi decăzuţi din drepturile părinteşti. Nu mi se pare normal să ai mii de oameni, mii de părinţi, femei, oameni care într-adevăr vor să adopte şi nu pot pentru că nu au semnat mama, tata şi rudele până la gradul patru. Şi blochezi un sistem”, spune tânărul pe a cărui faţă se citeşte înverşunarea. 

Regretul cel mai mare al lui este că acei copii care ajung la orfelinat şi se lovesc de barierele impuse de un sistem prost gândit nu au şansa să se joace de-a mama si de-a tata. De ce? Pentru că jocul acesta este învăţat de copii în sânul familiei. Ei nu au o familie. Ei se mai bat câteodată. De ce? Pentru că asta văd. Se văd pedepsiţi şi loviţi şi cred că aşa e normal. 

Tânărul politician strânge încă semnături pentru a-şi putea înregistra candidatura pentru un loc în Camera Deputaţilor pentru circumscripţia Bucureşti. Susţinut de Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor, a strâns deja 13.000 de semnături. Îi mai lipsesc 7.000 ca să poată ajunge acolo unde visul lui ar putea deveni realitate, de unde ar putea să schimbe, cu adevărat, lumea în care a trăit şi-n care nu vrea să mai trăiască şi generaţiile următoare de orfani. 

Vişinel Balan se gândeşte şi la situaţia în care se găsesc tot mai multe familii din România. Aceea de a trăi cu un venit insuficient în fiecare lună, în condiţiile în care au de crescut şi unul sau mai mulţi copii, plătesc chirie şi nu mai au niciun alt ajutor. 

„Dacă vrei să reuşeşti ceva în viaţa asta şi ca să nu mai ai atâţia copii în ţara asta care sunt în prag de abandon, trebuie să protejezi cu adevărat familia. Şi în România, deşi se vorbeşte mult despre familie, tocmai familia nu este respectată. Tocmai familia nu este susţinută”, susţine tânărul. 

De ce uităm să facem lucruri care par atât de normale? 

„Cred că avem o problemă, aceea de a nu ne mai iubi pe noi, de a uita de noi. Interesul superior este banul şi ne dezumanizăm. Am călătorit în foarte multe ţări şi am văzut oameni şi reci şi calzi. M-am simţit bine în Portugalia. M-am simţit bine şi în Olanda, unde oamenii sunt ceva mai reci, sau în Suedia. Cred că ce am apreciat sau ce am iubit cel mai mult peste tot pe unde am fost e că unii trăiesc într-un fel mai fain, se bucură altfel de ei. 

Eu îmi doresc foarte mult ca oamenii să conştientizeze că viaţa lor este foarte scurtă. Eu mi-aş dori să conştientizăm asta şi să ne bucurăm mai mult de noi. Să nu mai fim atât de fixişti, de naţionalişti în felul cel mai negativ posibil. Cred că trebuie să lupţi pentru ţara ta, cred că trebuie să lupţi pentru valorile tale spirituale, pentru credinţa ta, dar nu face rău celuilalt. Noi suntem focusaţi să facem rău, să dăm în cap celuilalt, dar oare ne-am gândit vreo secundă să-l ajutăm pe celălalt? Nu. Cred că aici trebuie să lucrăm”, spune Vişinel. 

Şi se gândeşte la el. Nu trece noapte în care să nu-i treacă prin minte amintirile din trecut. Nu trece noapte în care să nu se întrebe cu ce a evoluat el, cât a crescut, câte a reuşit să facă până în prezent. Îşi aminteşte că ori de câte ori vedea pe cineva că lua bătaie îşi promitea că el nu va da o palmă nimănui cât va trăi. Şi-i e frică să dea într-o persoană. Simte că oamenii trebuie să trăiască într-o armonie, să fie împliniţi cu ei înşişi. Simte că asta le lipseşte românilor. 

„Suntem foarte concentraţi pe multă ură şi asta pentru că ne lipseşte speranţa. Eu cred că, de exemplu, dacă simt că am ajuns la un nivel de împlinire e pentru că văd lucrurile puţin altfel. Eu nu pot să urăsc pe cineva. Mă mai cert, că sunt om, dar îmi trece repede. După cinci secunde e ca şi cum n-am ţipat. Cred că dacă am dărui mai mult, dacă ne-am iubi cu adevărat, am fi altfel şi ca popor, ca naţie”, încheie Vişinel Balan, tânărul care ne arată că orice este posibil, indiferent de piedicile care-apar în drum. 

 

Citește și: