Mădălina CHIŢU
2015 vizualizări 31 mai 2015

Cei care au nevoie la un moment dat de o transfuzie se confruntă cu o realitate crudă. În România se donează foarte puţin. Cei mai mulţi dintre noi o facem atunci când cineva apropiat are nevoie sânge şi acela este şi momentul în care aflăm că există o problemă în ceea ce priveşte rezervele de sânge care există în spitale.  

În încercarea de a rezolva această problemă, Aimee Bugner, de 60 de ani, de profesie psiholog, care a lucrat mai bine de 30 de ani la Institutul Naţional de Transfuzie Sanguină, a înfiinţat în anul 2000 Fundaţia Donatorilor Benevoli de Sânge, iar de atunci le vorbeşte românilor despre importanţa donării. ”Fiecare donare salvează trei vieţi, pentru că sângele nu se transfuzează în acea formă. El este împărţit în globule roşii, în globule albe, în plasmă. Fiecare pungă obţinută salvează viaţa cuiva”. Asta le spune tuturor celor pe care îi întâlneşte.

Este omul care reuşeşte să mobilizeze mii de oameni pentru această cauză nobilă. În perioada 2005-2007 a reuşit să convingă cel puţin 3.000 de studenţi, în fiecare an, să meargă la centrele de transfuzie şi să doneze sânge benevol, adică fără să aibă pretenţia la bonuri de masă sau la vreo reducere la abonamente pentru mijloacele de transport în comun. ”În acea perioadă am avut o campanie cu fonduri de la Banca Mondială. La final trebuia să convingem anual 1.000 de studenţi să meargă la centrele regionale de sânge şi să doneze. Noi am convins, în fiecare an, 3.000 de studenţi să doneze benevol”, spune Aimee Bugner. Această cifră a fost raportată de centrele regionale de transfuzie sanguină din ţară, după ce studenţii au mers, au donat şi au precizat că o fac în numele Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sânge.

Este omul care are o bază de date cu românii care au cele mai rare grupe de sânge din România. Îi sună ori de câte ori cineva are nevoie de o transfuzie. ”Sunt sunată zilnic, de mai multe ori pe zi, uneori chiar în miez de noapte, de oameni care au nevoie de sânge, de oameni care au nevoie de o grupă rară. Iar atunci încep şi dau telefoane. Sun în stânga şi în dreapta până când cineva poate să meargă la centru şi să doneze”.

Pentru toate astea nu aşteaptă nimic în schimb. ”Sentimentul pe care îl ai imediat ce ai donat este fantastic. Te simţi aşa uşor şi aşa de bine. Simţi că ai făcut un lucru nemaipomenit. Întotdeauna am un pliant la mine. Băiatul meu mereu îmi spune ’Domne, tu nu poţi să te duci cu taxi-ul 10 minute fără să îl convingi pe ăla a doua zi să vină să doneze’. Deschid natural discuţia. Îmi vine natural. Am mers cu autobuzul, în faţă lângă şofer, că era înghesuială, şi am vorbit şi cu şoferul, care a venit a doua zi să doneze. Fiecare pungă obţinută salvează viaţa cuiva. Sângele pe care l-ai donat se reface în circa 20 de minute de la momentul donări cantitativ şi în circa 5 zile calitativ. Deci, tu eşti înapoi ca şi înainte, schimbat sufleteşte în bine. Viaţa celor pe care îi salvăm este un lucru care va cântări undeva, cândva pentru fiecare dintre noi”.Aşa îşi începe pledoaria pro donare Aimee Bugner, la scurt timp după ce ne-am cunoscut.

România are nevoie de 225 de tone de sânge pentru pacienţii care fac transfuzie

Ideea cu înfiinţarea unei fundaţii care să militeze pentru donarea de sânge i-a venit încă de pe vremea comunismului, în anul 1987. ”Pe vremea aia nici nu se punea problema înfiinţării vreunei asociaţii. Atunci donarea era cu hei-rup-ul. Adică, fiecare mare uzină avea plan: trebuia să dea atâţia donatori. Vroiai, nu vroiai, trebuia să te duci la donare. Şeful de secţie îi spunea inginerului, care era o treaptă mai jos decât el ce să facă, ăla dădea la maistru, maistru se ducea prin secţii şi spunea: care vrea primă, care vrea să scape de demonstraţia de 23 august, care vrea zi liberă, haideţi un pas înainte la donare. Şi se făcea cumva donarea. Sigur că nu era benevolă. Omul era cumva silit”, îşi aminteşte femeia despre felul în care românii au fost ”educaţi” despre donarea de sânge.

Imediat după Revoluţie lucrurile s-au schimbat în acest domeniu, în rău, însă. Numărul donatorilor a scăzut. Aimee Bugner are şi o explicaţie pentru acest lucru. ”Oamenii au înţeles că au deplina hotărâre asupra corpului lor, sunt stăpâni pe corpul lor. Au înţeles că pot dona când vor şi dacă vor. Şi au înţeles greşit că dacă vor pot să nu doneze. Da, dacă vrei poţi să nu donezi, dar dacă nu donezi, nu e sânge”, precizează fondatoarea Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sânge.

În zilele noastre, România are nevoie, anual de 225 de tone de sânge pentru pacienţii care fac transfuzie. Pentru a se strânge această cantitate este suficient ca 500.000 de români să doneze, adică 2,46% din populaţie. În practică, doar 1,7% dintre noi merg la centrele de transfuzie sanguină şi donează. În aceste condiţii spitalele se confruntă permanent cu lipsa rezervelor de sânge.

O situaţie ignorată de autorităţi, este de părere Aimee Bugner, căreia i s-au pus tot felul de piedici atunci când şi-a înfiinţat asociaţia.

”Eram prin anul 1996. Făceam toate formele şi toate hârtiile, le depuneam la tribunal şi pe urmă tribunalul cerea acceptul ministerului Sănătăţii, care îl tot amâna din varii motive. În perioada aia vorbeam cu diverse persoane care erau şefi de organizaţie de donare din alte ţări. Nicăieri nu se cere acceptul Ministerului Sănătăţii, pentru că nu urma să fac donarea la mine acasa. Donarea se face în acelaşi sistem existent şi aprobat de ministerul Sănătăţii. Eu făcea promovarea, iar pentru asta nu aveam nevoie de acceptul ministerul Sănătăţii. Cu toate astea, autorităţile nu îşi dădeau acceptul ca eu să îmi înfiinţez această asociaţie. După nenumărate drumuri, cred că am făcut şi şanţuri de la mine de acasă şi până la minister, mi s-a acceptat şi fundaţia funcţionează din anul 2000”, mai spune femeia.

Cum gestionează autorităţile lipsa sângelui

Aimee Bugner este mama a doi copii: Alexandra – 35 de ani şi Horia - un IT-ist de 30 de ani, care până la vârsta asta au donat sânge de 35 de ori şi care la rândul lor şi-au convins prietenii şi colegii să doneze. Le-a insuflat dorinţa de a dona sânge încă din copilărie. Are şi un nepoţel, despre care spune că este un viitor donator.

Militează pentru conştientizarea nevoii de sânge fără a avea vreun interes financiar. ”Am venit de nenumărate ori cu bani de acasă. Problema mea nu este asta. O să fac lucru ăsta ori de câte ori voi putea. Durerea mea este că oamenii care ar trebui să facă asta nu o fac, ba mai mult nici nu mă susţin în demersul meu. Mă refer la ministerul Sănătăţii, la Biserică, la Crucea Roşie şi inclusiv la medici”.

Spune că i s-a întâmplat de multe ori ca persoanele cu care stă de vorbă să pară surprinse de faptul că în spitalele din România nu există sânge. ”Atunci când există un caz care este mediatizat, atunci se vorbeşte de această criză de sânge. Atunci nu ai cum să nu recunoşti şi abia atunci se vorbeşte despre lucru. Se mai dezgroapă nişte lucruri şi tot nu se rezolvă nimic. Se spune: ‘Vai, în momentul ăsta nu a fost’. Nu, nu e adevărat. Practic, de ani şi ani de zile, noi ne învârtim în jurul cifrei de 1,7% donatori. Ne place să ne comparăm mereu cu vecinii noştri bulgari. Până şi ei stau mai bine la acest capitol, deşi populaţia lor e jumătate din a noastra”, spune Aimee Bugner.

În ceea ce îi priveşte pe medicii sau pe asistentele de la centrele de donare, aceştia parcă duc o campanie anti-donare. ”Cred că este efectul anilor demult apuşi. Se face exces de zel. De la asistentă, până la doctor: ‚Vă rog să staţi în linişte!’, ‚Vă rog să nu mişcaţi!’. Nu aşa se face. La noi dacă cineva clinteşte sau zâmbeşte i se spune: ‚V-am spus eu să vorbiţi?’. Nu aşa. Am vorbit cu fetele alea de 100 de ori, că vorba aia am lucrat 30 şi ceva de ani. Această atitudine nu vine de la faptul că nu li se spune, ci de la faptul că nu li se impune”.

În această privinţă îşi doreşte ca donarea de sânge să se facă ca în Italia, acolo unde atmosfera din centrele mobile de donare de sânge este una festivă. ”În Italia donarea se făcea duminica. Mergeau cu megafoanele pe străzi şi anunţau că la biserica cutare se opreşte autobuzul şi oamenii ieşeau de la slujbă, se urcau în autobuz şi donau, în frunte cu parohul. Am fost într-un astfel de autobuz. Se urcau diverşi studenţi care se urcau şi cu colegi care nu donau, dar care venau ca să râdă cu donatorii, ca să facă garagaţe, în jur spuneau bancuri. Era o atmosferă frumoasă de camarederie”. 

”E ca şi cum ai avea o tavă de prăjituri. Ai dat jumătate din ea şi ţi-ar creşte prăjiturile la loc, în tavă, în jumătate de oră”

Pentru că nu poate să stea pur şi simplu cu mâine în sân, anual pe data de 14 iunie, de Ziua Mondială a Donatorului de Sânge, organizează tot felul de evenimente pentru a-i face pe români să realizeze importanţa donării de sânge.

”Vreo doi ani la rând am avut voie să fac la fântâna de la Universitate. Era central, era frumos. Într-unul din ani am avut nişte siluete umane pe care le-am amprentat cu roşu. Aveam mănuşi şi vopsea roşie şi rugam oamenii să îşi pună mănuşi, să amprenteze, să le dea viaţă acestor statui. În alt an am avut baloane, cu clouni, cu mimi. O picătură de sânge pe care o aruncam spre trecători – era din ceva spongios şi uşor. În alt an am avut o cisternă de 30 de tone pe care am postat-o la intrarea în parcul Tineretului şi am stat 6 ore. Pe care scria – sânge. Pe pliante scria că de 10 astfel de cisterne avem nevoie, dar de la fiecare cerem numai 450 de mililitri”.

La final de campanie trage linie şi constată că numărul de donatori creşte, dar nu cu mult. Succes are în special în rândul studenţilor, care se mobilizează mai uşor pentru astfel de idealuri.

”În fiecare an se face donare la Facultatea de Medicină şi la facultatea de Constucţii şi Politehnică. Se donează în număr de 1.000 de studenţi. Şi donează. Sunt trei-patru zile în care se stă numai la aceste universităţi şi studenţii vin. Nu mai vin în condiţiile anilor ceauşişti în care se motivau 16 absenţe. Aşa se găsise atunci. Li se motivau 16 absenţe. După 90 au venit profesorii şi au spus ‚Domnule, eu nu pot. Eu am două cursuri pe săptămână. Dacă ăsta nu mă iubeşte şi nu vine deloc la cursul meu şi vine cu 16 absenţe motivate înseamnă că ăsta nu a învăţat nimic. Nu pot să îi dau examenul’ şi avea dreptate. Şi atunci s-a renunţat la aceste absenţe motivate. Studenţii vin pentru că există presiunea aia de grup. Este nemaipomenită. Donează 3-4, îl iau şi pe al cincilea”.

Zilnic la uşa Centrului de transfuzie Sanguină din Bucureşti vin donatori de sânge, dar sunt prea puţini pentru a rezolva criza din spitale. Unii vin pentru pentru bonurile de masă sau pentru reducerea de 50% la abonamentele pentru mijloacele de transport în comun. Alţii pentru a salva viaţa unei persoane, iar cei mai putini vin pentru a dona sânge voluntar. Aimee Bugner vrea să schimbe acest lucru. Îşi doreşte ca românii să realizeze cât de important este acest gest.

”E ca şi cum ai avea o tavă de prăjituri. Ai dat jumătate din ea şi ţi-ar creşte prăjiturile la loc, în tavă, în jumătate de oră. Pentru că dând tava aia salvezi viaţa cuiva şi tu nu rămâi în pierdere. Este unul din lucrurile extraordinare. Donarea de sânge, făcută în ritmul necesar, este benefică pentru organism. Este ca un duş pentru organism. Practic se reîmprospătează toate globulele roşii. Un bărbat, în mod normal poate dona într-un an de cinci ori, iar o femeie de patru ori. Dar pentru a rezolva criza de sânge din România ar fi sufiecient dacă fiecare dintre noi am merge o singură dată pe an la centru şi am dona sânge”, spune preşedinta Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sânge. 

Operator – Cristi Tomoială

Montaj – Karin Frone

Producător - Septimiu Sărăţeanu

Citește și: