Eugen Istodor
2640 vizualizări 30 aug 2016

Începând de astăzi, la Bucureşti şi Iaşi, se joacă faimoasa şi populara operetă a lui Franz Lehár "Văduva veselă". Regizorul Andrei Şerban a creat o versiune adaptată pentru situaţia actuală din lume şi din România. Dialogurile sunt inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu şi sunt scrise de regizor împreună cu Daniela Dima. Scenografia poartă semnătura Anka Lupeş, coregrafia - Andrea Gavriliu.

De pe 30 august până în 4 septembrie, la Opera Română din Bucureşti şi din 9 până în 11 septembrie la Opera Naţională din Iaşi. Citiţi marţi prima parte a interviului cu Andrei Şerban. Continuarea, miercuri, 31 august.

Văduva veselă, text de Lehar, Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu

"Venim la teatru sau la operă nu doar ca un entertainment, nu doar ca să ne amuzăm, deşi trebuie să ne amuzăm copios şi vă promit că vă veţi amuza copios la această Văduva veselă, dar la final va fi un moment în care fiecare dintre noi va trebui să stăm o clipă şi să ne gândim dacă tot ceea ce am văzut pe scenă nu ne atinge într-un mod foarte personal. Şi aici, exact aici este scopul artei de a atinge o coardă sensibilă în fiecare om pentru ca această oglindă, care este oglindă a adevărului, care câteodată este comică, câteodată este tragică, să fie cât mai clară."

Imagine: Romeo Croitoru

Reporter: Ce este cu Văduva veselă?

Andrei Şerban: Lehár a creat tot felul de situaţii paradoxale. Această văduvă rămâne cu o avere impresionantă, dar întrebarea este: Ce vrea să facă ea cu banii? Şi suntem într-o ţară, undeva în Balcani, o ţară falită, unde banii trebuie să rămână în ţară. Cu cine se va căsători? Cu un francez sau cu un străin, cu un patriot local? Diaspora acelei ţări, de la Paris, organizează o petrecere în cinstea acestei miliardare, acestei văduve. Este un spectacol al moravurilor. În jurul acestei poveşti, am încercat să facem un spectacol cu totul nou. Eu am pus această operetă de două ori înainte. Am făcut odată la Opera din Viena, acum câţiva ani, şi în tinereţe am făcut-o la Opera din Cardiff, din Ţara Galilor, cu totul în alt ton, mult mai puţin polemic decât va fi aici acest spectacol.

Polemic?

Am adus foarte mult o atmosferă care se potriveşte cu situaţia din România, deşi niciodată nu am numit-o România. Am luat din textele minunate ale lui Radu Paraschivescu, pe care le-a ales cu un extraordinar sens al observaţiei, luând citate din diverşi politicieni, din lumea sportului, din lumea finanţelor, din lumea artei, din toate nivelele României actuale, citate ale unor faimoşi aşa-spus politicieni sau oameni remarcabili, cunoscuţi, în care vedem cât de absurde, cât de confuze, cât de inadvertente, cât de contradictorii sunt aceste citate, ceea ce exprimă ca un barometru lumea în care trăim acum. Andrei Pleşu este celălalt punct de inspiraţie pentru noi, am luat din el, din pamfletele lui politice, care sunt de o inteligenţă, de o putere de observaţie unice în a face o radiografie a ceea ce se întâmplă în România azi, a realităţii noastre. Am luat aceste pasaje în care le-am încorporat şi pe ele. Deci va fi Văduva veselă scrisă de Lehár, va fi Văduva veselă cea de acum o sută şi ceva de ani, în belle epoque, începutul secolului 20, dar va fi transpusă pentru ceea ce se întâmplă acum aici. În arta spectacolului este arta prezentului, adică pe scenă în tot ceea ce facem, chiar dacă facem o piesă de Shakespeare, trebuie să vorbim despre prezent, despre acum şi poate să facem un fel de pod cu trecutul, un fel de pod cu tradiţia, dar ne aflăm în noi, în ziua de azi. Deci aceste lucrări trebuie să ne atingă, trebuie să ne răscolească, trebuie să ne provoace şi trebuie să ne facă să gândim. Venim la teatru sau la operă nu doar ca un entertainment, nu doar ca să ne amuzăm, deşi trebuie să ne amuzăm copios şi vă promit că vă veţi amuza copios la această Văduva veselă, dar la final va fi un moment în care fiecare dintre noi va trebui să stăm o clipă şi să ne gândim dacă tot ceea ce am văzut pe scenă nu ne atinge într-un mod foarte personal. Şi aici, exact aici este scopul artei de a atinge o coardă sensibilă în fiecare om pentru ca această oglindă, care este oglindă a adevărului, care câteodată este comică, câteodată este tragică, să fie cât mai clară.

Ştirile TV, banchet de confuzie, prostie. Teatrul- putem să râdem de noi înşine

"Realitatea se reflectă în ştirile de la televizor, care sunt toate îngrozitoare şi toate sunt menite ca să ne creeze panică şi frică. Ni se face frică de ceea ce vedem la ştiri şi în general la emisiunile de la televizor, care sunt un fel de banchet, o combinaţie de confuzie, de prostie, de aroganţă...o lume total care şi-a pierdut busola, asta este lumea televizorului."

Nu e un pariu periculos? Realitatea românească o ştiţi, mereu depăşeşte imaginaţia.

Realitatea se reflectă în ştirile de la televizor, care sunt toate îngrozitoare şi toate sunt menite ca să ne creeze panică şi frică. Ni se face frică de ceea ce vedem la ştiri şi în general la emisiunile de la televizor, care sunt un fel de banchet, o combinaţie de confuzie, de prostie, de aroganţă...o lume total care şi-a pierdut busola, asta este lumea televizorului. Când aud nişte ştiri atât de îngrozitoare pot să spun că mi se face frică, un fel de panică care mi se transmite când aflu ce se întâmplă în lume, nu doar în România, în lume, peste tot în clipa asta. Când vin la teatru sau la operă şi suntem toţi împreună în sală şi vedem un fel de oglindă a ceea ce este lumea de la televizor sau realitatea adevărată prin prisma focusată, concentrată a artei, a artei spectacolului, pentru că suntem împreună, nu suntem singuri, putem să râdem, putem să râdem de ce vedem, putem să râdem de noi înşine. Noi ştim să ne speriem, dar uităm să râdem de noi înşine. Doar un exemplu, îi lăsăm pe politicieni să ne conducă în modul acesta absurd în care suntem conduşi. Noi îi lăsăm pe politicieni să fie condamnaţi în justiţie şi să poată să devină prim-ministru în ziua de mâine. Noi îi lăsăm, adică pasivitatea noastră, indiferenţa noastră, faptul că ne plângem continuu, dar nu facem nimic, naţie sau colectivitate, pentru a opri toate aceste îngrozitoare aspecte care ni se pun în faţă. La teatru le vedem, ne uităm la ele, râdem şi în acelaşi timp pentru că suntem împreună avem ocazia să simţim că, totuşi, când plecăm de la teatru sau de la operă, am primit ceva, am primit o impresie care ne ajută să continuăm să trăim.

Pe scurt, teatrul te ajută să-ţi înţelegi locul în lume, să înţelegi lumea.

Da. Acum două mii de ani teatrul antic a făcut exact asta, adică toţi cetăţenii Atenei mergeau la teatrul Dionysos, în centru, sub Acropole şi toţi vedeau imaginea cosmică a omului, deci vedeau actorii pe scenă în tragediile greceşti. Vedeau sub cerul liber o imagine care era mai mare a fiecăruia dintre noi singur, deci o imagine a unei colectivităţi care este acolo pentru a fi instruită, pentru a primi o învăţătură, dar o învăţătură nu didactică, nu seacă, nu dogmatică, ci o învăţătură a unei experienţe vii a teatrului, pentru că teatrul te făcea să simţi ceva. Sensurile teatrului te pătrund până la rărunchi. Nu poţi să nu reacţionezi într-un fel în care să te pună pe gânduri, să te atingă, să te facă să fii activ, să îţi ieşi din pasivitate, să îţi ieşi din această amorţeală îngrozitoare, această indiferenţă greoaie în care ne trăim viaţa. Iată rostul teatrului. Ceea ce spun nu se întâmplă, din păcate, foarte des. Se întâmplă foarte rar. Şi eu merg la teatru şi văd teatru şi plec acasă la fel de indiferent de cum am venit, înseamnă că cei de pe scenă nu şi-au făcut datoria. Asta este datoria noastră. Este exact asta.

Citiţi PARTEA A DOUA A INTERVIULUI, MÂINE, 31 august

 

Citește și: