Andreea OFIŢERU
31677 vizualizări 10 mai 2015

Lucian Boia consideră că a fi român înseamnă să vrei să aparţii naţiunii române, nu neapărat să te naşti român. „Aparţii naţiunii române fiindcă vrei să aparţii naţiunii române, indiferent că eşti sau nu român etnic. Din acest punct de vedere, dacă vorbim de preşedintele nostru, Klaus Iohannis este un etnic german, dar în acelaşi timp un român din punct de vedere naţional. Altminteri ar fi fost absurd să ajungă preşedintele României dacă n-ar avea nimic de-a face cu România şi cu naţiunea română. Însă, sunt destul de mulţi români care nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, treaba asta”, afirmă Lucian Boia.

Lucian Boia a lansat săptămâna trecută un nou volum intitulat „Cum s-a românizat România”, editat de Editura Humanitas, în care abordează problema românilor din Vechiul Regat, din perioada interbelică, dar şi din perioada comunistă şi postcomunistă, şi urmăreşte dispariţia diversificării etnice care exista în secolele trecute. Istoricul ajunge la concluzia că România e mai românească astăzi mai mult decât oricând. Cartea va fi lansată pe 23 mai, la târgul de carte Bookfest.

CITIŢI Integral interviul acordat de istoricul Lucian Boia:

Domnule Lucian Boia, când s-a românizat România şi ce se întâmplă în prezent?

E un proces de durată. Cum toată lumea ştie, statul român s-a creat destul de recent, ceva mai mult de un secol şi jumătate de atunci. Ce înseamnă un secol şi jumătate? Două vieţi de om puse cap la cap. E puţin. Pentru mine ca istoric e aproape ieri. Spaţiul românesc era foarte fragmentat, şi e o istorie extraordinară dacă ne gândim la secolul al XIX-lea. Şi, iată din acest spaţiu atât de fragmentat, românii au reuşit să facă un stat, să facă o naţiune, este un mare succes istoric. Deseori, ne gândim la imperfecţiuni, la eşecuri, la ceea ce nu s-a realizat. Dar e clar că românii au realizat un lucru esenţial. S-a făcut România Mică, România Mare, avem România de astăzi, un stat care este tot mai închegat, tot mai bine sudat, deci este un succes istoric pe care l-au obţinut românii. Am mai spus că spaţiul acesta românesc a cuprins dintotdeauna şi un număr foarte mare de străini, nu au fost românii singuri, au fost alături de alţii. Şi asta iarăşi e interesant de spus şi de cercetat pentru istorici în contextul în care facem astăzi Europa. E firesc să privim în mod deosebit asupra legăturilor dintre noi şi ceilalţi.

În acest context, era nevoie de o românizare a României?

Cum am mai spus şi în alte lucrări ale mele, statul naţional duce spre omogenizare în mod obiectiv. Sigur, dacă se întâmplă şi accidente sau catastrofe cu atât mai mult, dar chiar fără nimic ieşit din comun, statul naţional încetul cu încetul se omogenizează, ăsta e proiectul naţional. Avem un exemplu foarte bun în Franţa. Franţa, care în vremea Revoluţiei Franceze, deci acum puţin mai mult de 200 de ani, era o ţară unde majoritatea locuitorilor nu vorbeau franceză, deci nu erau francezi, etnic şi lingvistic vorbind. Or, în câteva generaţii, Franţa a franzicat pe toată lumea, a rămas o ţară fără minorităţi. Acum se schimbă lucrurile, de câteva decenii încoace, fiindcă au dat năvală imigranţi din alte zone, din civilizaţii mult mai diferite, islamice în cea mai mare parte.

 Dar până la valul ăsta relativ recent de imigranţi, Franţa a reuşit să-şi omogenizeze spaţiul etnic şi cultural. Asta se poate urmări într-o măsură mai mică sau mai mare în toate statele naţionale, deci nu vreau să se înţeleagă din cartea mea că românii ar fi campionii omogenizării etnice. Procesul ăsta s-a petrecut peste tot, în unele ţări chiar într-o măsură mai mare decât în România, s-a petrecut în mod deosebit Europa Centrală şi Sud-estică, spre deosebire de Europa Occidentală, unde spaţiile etnice sunt destul de clar delimitate.

Să luăm Elveţia care este stat multietnic, şi acolo este o zonă franceză, o zonă germanofonă, o zonă italiană, nu se amestecă etniile, chiar în interiorul aceluiaşi stat. Între Franţa şi Germania iarăşi e linia Rinului să spunem, e o linie destul de clară care separă vorbitorii de limbă romanică, francezii, de spaţiul german. Or, în Europa Centrală şi de Sud-est populaţiile au fost foarte amestecate, urmare a unor întregi evoluţii istorice: a fost un spaţiu mult mai deschis diverselor migraţii, inclusiv în Evul Mediu, au fost marile imperii care au cuprins populaţii de tot felul, s-a petrecut un amestec de populaţii şi s-a dovedit foarte dificilă împărţirea acestui teritoriu în state naţionale. Fiecare stat a cuprins şi minorităţi în număr şi cu pondere destul de mare.

Sunt ţări unde s-a petrecut o omogenizare etnică chiar mai departe decât în România, uitaţi-vă la Polonia, care în perioada interbelică e un stat cu o populaţie încă şi mai mare de minoritari decât România Mare. Or, ce s-a petrecut? Evreii au fost exterminaţi în cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a pierdut populaţiile dinspre Răsărit populate de ucrainieni şi de bieloruşi, în schimb a căpătat teritorii germane de unde populaţia a fost evacuată, şi în prezent Polonia e aproape sută la sută poloneză.

De fapt, procesul se românizare despre care ne vorbiţi dumneavoastră are loc în contextul în care şi în celelalte ţări vecine se întâmplă la fel...

Deci asta spun, că se întâmplă peste tot, eu nici nu-i laud şi nici nu fac vreo vină românilor, dar este un proces oarecum obiectiv, care îşi are avantajele şi dezavantajele lui. Sigur că e păcat până la urmă când vezi cum dispar aceste minorităţi, cum au dispărut de la noi etnii întregi. Saşii şi şvabii din Transilvaniaşi Banat au dispărut sau au rămas foarte puţini, evreii au plecat în număr foarte mare.

Ce a contribuit cel mai mult la românizare? Vorbiţi în carte de mulţi specialişti care nu erau români.

Să vedem cum stă situaţia în fiecare epocă. Se petrece în fiecare epocă această occidentalizare a societăţii româneşti. Pur şi simplu, românii veneau din alt spaţiu de civilizaţie, nu trebuie să înţelegem că românii erau mai puţin civilizaţi decât occidentalii, dar erau altfel civilizaţi. E civilizaţia Europei Orientale care era diferită şi chiar în contrast cu civilizaţia occidentală.

Tonul lumii de astăzi l-a dat civilizaţia occidentală şi în ceea ce priveşte lumea politică, şi cultura, ştiinţa, tehnologia, dezvoltarea economică, toate ne vin din Occident. Or, trecând dintr-un spaţiu de civilizaţie în altul, cel puţin elita se occidentalizează repede în secolul al XIX-lea, românii au nevoie de un sprijin în acest sens, fiindcă nu se pricepeau să facă multe lucruri care aparţineau lumii occidentale. Şi atunci nu e de mirare să vedem cum pe la mijlocul secolului al XIX-lea aproape toţi medicii din Ţara Românească sau Moldova sunt de alte origini. Sau arhitecţii - Micul Paris, Bucureştiul e în bună măsură proiectat de arhitecţi francezi. Şi exemplele s-ar putea înmulţi. Cu timpul, şi destul de repede, au învăţat şi românii să facă toate lucrurile astea şi pe la 1900 e din ce în ce mai puţină nevoie de străini.

Aţi identificat nişte lideri care au contribuit mai mult la românizare, nişte figuri istorice care ar putea fi numiţi promotorii românismului?

Sunt unele exemple, nu am făcut un studiu complet, dar avem imediat după 1900 proiectul Şcolii Naţionaliste reprezentat de Spiru Haret care a scris chiar o broşură cu numele ăsta. Spiru Haret e modernizatorul şcolii româneşti, dar trebuie să vedem în proiectul lui şi această dimensiune naţională.

Spuneţi în carte că Spiru Haret s-a luptat ca în şcolile catolice, în care învăţau aproape 3.000 de elevi români, să predea preoţi de rit ortodox.

Era vorba ca elevii de origine română înscrişi în şcolile catolice să nu mai urmeze lecţiile de confesiune catolice, ci să aibă propriul preot care să le predea religia în varianta ortodoxă, să nu mai fie duşi duminica la slujba ortodoxă.

Ce rol a avut religia  în acest context în procesul de românizare?

Religia a avut un rol foarte important. Ştim prea bine că şi astăzi pentru foarte mulţi români a fi român înseamnă mai întâi a fi român etnic şi în acelaşi timp înseamnă a fi ortodox. Deci ortodoxul e considerat mai român decât românii care nu sunt ortodocşi. Asta au simţit-o pe pielea lor şi românii uniţi, greco-catolici din Transilvania. Biserica lor a fost desfiinţată de comunişti în 1948, dar au fost priviţi cu destulă neîncredere şi în vechiul regat înainte de Primul Război Mondial, erau consideraţi că strică puţin unitatea religioasă pe care ar fi fost de dorit să o aibă.

Care era relaţia românului cu religia? Credeau românii în Dumnezeu mai mult atunci decât acum?

Mai mult decât acum nu ştiu dacă se poate, fiindcă cel puţin statisticile de acum dau un procent foarte mare. Că sunt corecţi în declaraţia asta sau e şi o doză de convenţionalism sau de ipocrizie, nu ştiu. Dar cert e că în comparaţie cu Occidentul religia s-a menţinut mult mai bine în societatea românescă până în prezent. Era o societate, cum a şi rămas, destul de credincioasă.

Însă lucrurile astea ne interesează mai puţin acum în discuţia noastră, ce e important este că ortodoxia mergea împreună cu afirmarea naţiunii române. Era semnul de egaliatate între român şi ortodox. A apăra ortodoxia, dincolo de semnificaţiile religioase, însemna să pledezi pentru drepturile, pentru proiectele naţiunii române. Este opţiunea naţională a ortodoxiei care ne interesează. Deci, apărând ortodoxia, românii îşi apărau naţionalitatea românească, cu atât mai mult cu cât preluaseră din Occident aproape tot ce era de preluat, deci tot modelul nostru politic, toate instituţiile, toate legile sunt preluate din Occident. Şi atunci ce le mai rămăsese românilor? Le mai rămăsese ortodoxia, fiindcă dacă ar fi renunţat şi la ortodoxie şi-ar fi pierdut complet specificul românesc. Cu atât mai mult apărau ortodoxia oameni occidentalizaţi. Spiru Haret e occidental, ca întreaga elită politică de altfel, dar sunt în acelaşi timp români şi conştiinţa lor este „mergem foarte departe cu occidentalizarea, dar trebuie să fie o limită, iar limita asta este tradiţia românească la care nu putem renunţa şi în primul rând ortodoxia”.

Ortodoxia din acea vreme o putem compara cu ce se întâmplă astăzi în societatea românească?

Şi acum se lipeşte peste identitatea românescă, cu atât mai mult cu cât suntem parte a Europei unite. Atunci sigur era problema României Mari să delimităm spaţiul românesc, să avem o ţară a tuturor românilor, dar şi acum în context european ortodoxia cred că reprezintă o particularitate la care românii ţin foarte mult. Deci suntem europeni, ne-am integrat în Europ, dar în acelaşi timp avem şi noi tradiţia noastră, iar cea mai semnificativă este ortodoxia.

Ortodoxia, şi faptul că românii sunt ortodocşi, a fost folosită şi în ultima campanie electorală, alături de mândria de a fi român.

Să ne înţelegem, eu când vorbesc despre toate acestea nu vorbesc din punctul meu de vedere, nu sunt nici contra, nici pentru ortodoxiei, eu ca istoric observ nişte fenomene.

Da, s-a văzut şi la ultimele alegeri prezidenţiale că românii continuă să aibă o concepţie specifică despre naţiune, o concepţie etnicistă. Or, naţiunea în definiţia în concepţia mai evoluată şi mai elaborată depăşeşte etnia, e naţiunea de tip francez. În secolul al XIX-lea au fost două modele care s-au concurat: modelul francez- să aparţii naţiunii franceze indiferent de etnie, şi modelul german- aparţii naţiunii germane fiindă te-ai născut german.

Românii au preluat modelul german de naţiune, la care între timp germanii au renunţat într-o bună măsură. Dar românii sunt destul de constanţi în modelul de naţiune, mulţi români consideră încă naţiunea prin această prismă a etnicităţii. Deci aparţii naţiunii române fiindcă este etnic român.

Şi atunci ce facem cu ceilalţi? Despre Iohannis s-a spus că nu este român, e german. Chiar, întrebare: Iohannis este german sau român? Răspunsul din punctul meu de vedere este simplu: el este etnic german, dar, în ceea ce priveşte naţiunea, aparţine naţiunii române.

Pentru că s-a născut în România.

Pentru că s-a născut în România, dar nu numai.  Dar minorităţile acestea concură la formarea naţiunii române, nu numai la configurarea naţiunii etnice. Atunci ce facem? Să facem o analiză a sângelui, nu? Cei care sunt 50% daci şi 50% romani sunt mai români decât alţii. Deci, români sunt toţi locuitorii României care îşi asumă această identitate. Dacă ar fi să simplificăm puţin discuţia am spune că etnia este un dat obiectiv. Te naşti român, te naşti german, dar naţiunea potrivit definiţiei mai evoluate depăşeşte etnia, naţiunea este un contract între oamenii ei indiferent de originile lor. Aparţii naţiunii române fiindcă vrei să aparţii naţiunii române, indiferent că esţi sau nu român etnic.

Din acest punct de vedere, dacă vorbim de preşedintele nostru, Klaus Iohannis este un etnic german, dar în acelaşi timp un român din punct de vedere naţional. Altminteri ar fi fost absurd să ajungă preşedintele României dacă n-ar avea nimic de-a face cu România şi cu naţiunea română. Însă, sunt destul de mulţi români care nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, treaba asta. Când se spune nu ştiu ce despre romii care au ajuns în Occident, şi se spune că sunt români, imediat avem o mulţime de compatrioţi care care sar în sus ca arşi cum să se spună despre ei că sunt români, ei sunt romi, ei sunt ţigani. Bun, sunt romi ca etnie, dar dacă e vorba de naţiune ei aparţin naţiunii române. Şi despre Iohannis s-a spus acelaşi lucru: cum să alegem un neamţ ca preşedinte al României? Sau un neortodox că, dacă eşti român, trebuie să fii şi ortodox.

Dacă e să ne luăm după principiile care erau şi în perioada interbelică, dar şi înainte, preşedintele de astăzi, nu ştiu dacă era pe modelul de român.

Nu era pe modelul de român adevărat, însă trebuie să evoluvăm şi noi, să evoluăm de la concepţia etnicistă a naţiunii la o concepţie mai elaborată.

Cum aţi defini dumneavoastră românismul astăzi?

Bineînţeles că avem şi români care se simt români în sensul depăşit al termenului, pentru care distanţa este foarte bine marcată între români şi ceilalţi, în timp ce o concepţie modernă despre românism ar trebui să pună accentul pe armonizarea conceptului de român cu cel de european, cu integrarea noastră europeană. Cred că nu mai trebuie să ne aşezăm împotriva celorlalţi, fiindcă ăsta e vechiul naţionalism: ceilalţi ne vor răul. Trebuie să vedem lucrurile mult mai echilibrat şi să încercăm să le armonizăm între noi şi ceilalţi, între dimensiunea naţională a României şi integrarea europeană a României. Şi asta să nu fie doar de formă, ci să ne pătrundem de faptul că suntem în aceaşi măsură, nu suntem mai români decât suntem europeni, şi nu suntem mai europeni decât suntem români. Suntem şi români şi europeni în aceeaşi măsură, şi e cazul să ne pătrundem de acest sentiment.

Ce mai înseamnă naţionalismul astăzi şi cum sunt ataşaţi românii de statul român?

În ceea ce priveşte statul român aş spune că el este mai ferm constituit decât a fost oricând, dacă ne referim iarăşi la procesul acesta de românizare şi la un proces mai larg care a privit şi sudarea în diversele provincii, nu numai când e vorba de minorităţi, dar şi când e vorba de populaţia românescă. România a fost făcută din bucăţi totuşi. Istoricii noştri au insistat, şi încă mai insistă, pe caracterul unitar al istoriei româneşti,  se poate vedea şi un anume caracter unitar, dar ceea ce e bătător la ochi este caracterul neunitar al istoriei. Deci au fost cele două principate relativ apropiate şi din ce în ce mai apropiate între ele - Ţara Românescă şi Moldova, dar apoi au fost Transilvania, Banatul, Bucovina, care au aparţinut Europei centrale multă vreme, Basarabia care a aparţinut Rusiei, Dobrogea care până la 1878 a aparţinut Imperiului Otoman şi unde românii au fost minoritari până la alipirea la României.

Deci, România este făcută din bucăţi şi asta încă se simte în perioada interbelică, e şi un fond minoritar foarte prezent. În Transilvania,  de exemplu, potrivit recensământului din 1930 avem 58% populaţie românească şi 42% sunt ceilalţi. Asta înseamnă că românii sunt majoritari, dar nu sunt chiar atât de majoritari, şi nici ceilalţi nu sunt chiar atât de minoritari. E vorba şi de diferenţa dintre români şi români. Românii din Transilvania veneau din spaţiul Europei Centrale, aveau un alt tip de cultură faţă de românii din Vechiul Regat. România din perioada interbelică încă nu e atât de sigură. Or, între timp procesul acesta de românizare, dar şi procesul de omogenizare, a făcut ca România de astăzi să fie mult mai unitară, mult mai ferm constituită.

Aici e o pierdere pe de o parte, e păcat că am pierdut toate minorităţile astea. Gândiţi-vă dacă am avea astăzi ca în perioada interbelică vreo 750.000 de germani şi vreo 750.000 de evrei ar fi interesant şi folositor societăţii şi economiei româneşti. Pe de altă parte, faptul că România e tot mai românească a pus o amprentă mai unitară asupra statului român. Ce vreau eu să spun este că ar trebuie să înceteze ca oamenii să nu-şi mai facă oamenii griji absurde. Sunt încă destui români care se gândesc că cine ştie în ce condiţii ungurii ar fugi cu Transilvania.

Aveţi în carte un capitol special în care puteţi întrebarea dacă vor fugi ungurii cu Transilvania.

E un capitol intitulat ironic. Ce se întâmplă? Transilvania a devenit tot mai românească. Acum sunt peste 75% români în Transilvania, iar procentul de germani aproape a dispărut, evreii au dispărut, iar procentul maghiarilor e mult mai mic decât era în perioada interbelică. Transilvania a devenit foarte românească, cine să fugă cu Transilvania?

Ce le spuneţi celor care spun că autonomia Ţinutului Secuiesc ar fi un precendent şi că România ar fi în pericol să piardă acel teritoriu?

N-are cum să se destrame România pornind de la cele două judeţe care aparţin aşa-numitului Ţinut Secuiesc. Repet, sunt peste 75% români în Transilvania- în sensul larg cu Banatul, Crişana, Maramureş- care e mai mare decât Ungaria. Asta e o nebunie să-şi închipuie cineva că Ungaria o să smulgă Transilvania de la România. Singura problemă care a rămas în discuţie în ceea ce-i priveşte pe maghiari este într-adevăr cea a Ţinutului Secuiesc, însă cele două judeţe sunt în inima României. Deci chiar dacă s-ar ajunge la un statut special pentru aceste două judeţe, asta nu înseamnă în niciun fel destrămarea României.

În timpul perioadei interbelice mulţi dintre minoritari se declarau români, să fii minoritar nu dădea bine. Dar acum cum vedeţi că sunt reprezentantate minorităţile?

Atunci erau persoane care se aflau într-o situaţie incertă, români care înainte de 1918 fuseseră maghiarizaţi pe jumătate, care rămăseseră ortodocşi. Şi în Bucovina era şi mai caracteristică situaţia asta între români şi ucrainieni. Deci identitatea nu este întotdeauna sigură pentru toţi oamenii, unii au o identităţi duble, nu aparţin cu siguranţă unei anumite comunităţi etnice.

Cum ii privesc românii astăzi pe cei din minorităţile etnice? Sunt românii mai toleranţi?

Bineînţeles că sunt mai toleranţi. Rămân două probleme pentru români, constatând atitudinea multor români, problema maghiarilor şi problema romilor. Sunt două probleme delicate şi foarte diferite între ele. Sunt români care se uită cu neîncredere la maghiari considerând că au tot felul de planuri cu privire la Transilvania şi Ţinutul Secuiesc, după cum sunt români care consideră că romii nu fac chiar cinste României pe unde se duc. Dar în ansamblu, atitudinea noastră faţă de minorităţi este sensibil mai pozitivă decât a fost în perioada interbelică, când teama era mai mare, încărcătura asta minoritară era foarte importantă în România şi mai ales în teritoriile recent alipite - Transilvani, Basarabia, Bucovina.

În prezent, s-ar zice că România îşi tratează bine minoritarii, dar e o partidă câştigată de români. În fapt, nu mai există nicio primejdie pentru România, nu mai riscă în niciun fel diviziuni care să fie provocate din interior. Sigur, Doamne fereşte, se poate întâmpla orice cu situaţia generală a lumii. Dar în ce priveşte coeziunea statului român, aceasta e incontestabilă.

La această coeziune a contribuit şi comunismul? Pentru că în perioada interbelică sentimentul românilor era că românizarea a cam eşuat.  

Sigur că aici au fost regimurile de mână forte care şi-au spus cuvântul. România de pildă până în preajma războiului e totuşi o societate democratică, bazată pe legi şi pe o atitudine relativ echilibrată în raport cu minorităţile, adică nu-şi putea permite orice statul român faţă de minorităţi. Lucrurile s-au complicat odată cu regimurile de mână forte, în defavoarea evreilor mai întâi, legile antisemite sunt date spre sfârşitul domniei lui Carol al doilea, în august 1940, apoi au venit legionarii, regimul  Antonescu, şi se ştie ce s-a întâmplat cu evreii. Populaţia evreiască, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, rămâne cam jumătate faţă de ce fusese înainte de al doilea Război Mondial.

În ceea ce priveşte comunismul, pe de o parte, a fost politica asta de industrializare şi de urbanizare, şi populaţia oraşelor a devenit tot mai românescă. În perioada interbelică în Transilvania şi Basarabia, oraşele au o populaţie neromânescă, aşa cum fusese situaţia şi înainte de Primul Război Mondial. Or, odată cu comunismul, industrializarea a revărsat mase de populaţie de la sate, deci s-a petrecut un proces de românizare în interiorul oraşelor din Transilvania în principal. Şi apoi a fost emigraţia după cum ştim prea bine, că regimul comunist i-a cam pus pe oameni pe fugă, foarte mulţi etnici au plecat. România şi-am peirdut populaţia evreiască încă din anii 50, după aceea i-a pierdut pe germani în anii 70-80, o parte din unguri au plecat şi ei spre sfârşitul anilor 80, tot într-o ţară comunistă, Ungaria, dar care arăta mult mai bine decât România.

A schimbat comunismul noţiunea de naţionalism faţă de perioada interbelică? Sunt românii care au trăit în comunism mai ataşaţi de valorile din statul lor?

E destul de greu de făcut o analiză, ar trebui o dezbatere întreagă pe această temă. Fapt este că regimul comunist a avut mai întâi o fază violentă antinaţională, aşa zis internaţionalistă în anii 1948-1949, şi cu atât mai mult trecerea apoi la o fază naţionalistă- care nu şi-a spus niciodată aşa fiindcă termenul era prohibit- a dus la o ideologie naţionalistă foarte accentuată care a fost cu atât mai uşor acceptată de oameni cu cât venea după faza antinaţională. A apărut ca o reparaţie. Când citeşti manualul lui Roller eşti tentat să apreciezi foarte mult manualele naţionaliste de istorie, care nu sunt mai adevărate, dar sunt oricum mai plăcute la auz decât ceea ce se spunea în manualul lui Roller.

Prin comunism s-a ajuns şi la o izolare a românilor, la o insularizare, la o rupere a raporturilor dintre elita românescă şi elita occidentală. S-a petrecut o izolare a românilor de elita culturală europeană. E o insuficienţă a României această izolare, mai ales că e o tradiţie a spaţiului românesc în aceste raporturi cu ceilaţi, şi cu ceilalţi risipiţi printre români, dar şi cu celelalte surse de cultură, cu celelalte modele, modelul slavo-bizantin în Evul Mediu, modelul occidental în epoca modernă. În ansamblu, a fost o mare pierdere, şi asta rămâne în continuare o insuficienţă a societăţii româneşti.

Ce mai înseamnă naţionalismul astăzi?

Trebuie să ne definim termenii mai întâi. Eu când spun naţioalism mă gândesc la ideologie naţională foarte accentuată şi cu accente conflictuale, mai curând la ceea se înseamnă în chip negativ o asemenea atitudine. Altminteri, putem vorbi mai degrabă de patriotism decât de naţioanalism, dar sigur e o chestiune de definire a termenilor.

Şi atunci cât de patrioţi mai sunt românii astăzi?

Românii sunt de multe feluri. Bineînţeles că pe cei care fură şi se remarcă printr-o corupţie greu de imaginat nu cred că-i băntuie patriotismul. După cum cei care se bat cu pumnul în piept că sunt români şi văd numai duşmani în ceilalţi, în unguri, dar şi în occidentali, îi auzi pe unii că suntem pe care să devenim o colonie a Occidentului, ăsta este într-adevăr naţionalismul, atitudinea asta patriotică exagerată şi cu ascuţism împotriva celorlalţi. Deci patriotismul astăzi cred că trebuie să însemne o îmbinare echilibrată între specificul românesc care nu trebuie pierdut, sigur  interesele României care trebuie apărate, dar trebuie apărate în acord şi în armonie cu interesele generale europene. Am mai spus asta, trebuie să reuşim să fim în aceeaşi măsură români şi europeni, europeni şi români, să nu mai vedem o discreptanţă în aceşti termeni, o contradicţie.

Care ar fi diferenţa dintre un român din perioada interbelică şi un român din anii 2000 din punctul de vedere al modului în care îşi construiau românii atunci statul şi al modului în care şi-l construiesc acum?

În perioada interbelică, românii aveau acest sentiment al unei construcţii încă neduse până la capăt. Ponderea minoritarilor e foarte mare în provinciile recent alipite, în mediul urban sunt mai numeroşi decât românii, deţin o bună parte a capitalului, a întreprinderilor de tot felul, deci toate astea au alimentat naţionalismul românesc din epocă şi au alimentat frustrările româneşti. Astăzi nu mai e cazul, societatea românească arată altfel.

Putem spune din punctul dumneavostră de vedere că românii de astăzi trăiesc mai bine şi din punct de vedere economic şi din punct de vedere al democraţiei?

Putem spune că România de astăzi, în ciuda imperfecţiunilor ei, este mai democratică decât a fost în perioada interbelică sau în perioada dinaintea Primului Război Mondial, dar asta e valabil pentru întreaga lume sau în orice caz pentru întreaga Europă. Democraţia a făcut progrese, deşi şi-a dovedit şi limite, şi sunt astăzi nişte dări înapoi din varii motive, dar totuşi democraţia de astăzi e mai perfecţionată în România decât în perioada interbelică. Că românii trăiesc mai bine? Depinde cărei categorii îi aparţii. În ansamblu, sigur că lumea de astăzi ne-a adus nişte avantaje pe care România nu le avea în perioada interbelică. Foarte complicat să compari epocile între ele pentru că sunt diferite din multe puncte de vedere.

Citește și: