Andreea OFIŢERU
20151 vizualizări 28 iul 2014

Într-un interviu pentru gândul, olimpicul internaţional la Filosofie Cristian Vulpe, din Zalău, susţine că şcoala românească ar trebui să schimbe modul de predare. Ca o alternativă la lecţiile obişnuite de Religie , Cristian ar introduce istoria religiilor şi etică, fapt prin care şcoala şi-ar asuma o atitudine umanistă, tolerantă, de acceptare a celorlalte poziţii religioase.

Interviul cu Cristian poate servi drept un răspuns şa cel cu Mihai Pleşa, olimpicul la Religie, pe care l-am provocat, la rândul lui, să ne vorbească despre educaţie şi Dumnezeu, aşa cum le vede el.

Mai jos interviul pe larg:

Eşti olimpic internaţional la fiosofie înainte de a face filosofia la şcoala. De unde pasiunea pentru filosofie?

Am intrat în contact cu ideile şi limbajul filosofic într-o măsură minoră pe la finele ciclului gimnazial. Am fost atras de modul în care, începând cu presocraticii, gândirea umană a început să se distanţeze treptat de  discursul mitologic şi să înceapă să ofere explicaţii raţionale bazate pe relaţii obiective. Începând cu Platon, m-au acaparat încet argumentele filosofice, dibăciile logice şi marile întrebări pe care acesta şi apoi cei care i-au urmat şi le-au pus. Curiozitatea intelectuală mi-a crescut şi am început progresiv să cercetez istoria filosofiei.

În fond, cine nu este interesat de probleme precum natura dreptăţii, ontologia mentalului sau a predicatelor morale, modul în care se realizează achiziţiile cognitive, faptul de a fi sau nu victima unei iluzii, a unui demon cartezian sau ce înseamnă un stat şi o autoritate justă? Pentru mine, decisiv a fost faptul că, odată ce interesul meu pentru filosofie a crescut şi s-a dilatat, au apărut şi alte interese pentru discipline străine: arta ca reflexie estetică, ca mai apoi o cercetare a artei  sub aspect teoretic, interesul pentru filosofia minţii mi-a generat un interes pentru psihologie, neuroştiinţe şi ştiinţele cognitive, cel din epistemologie pentru chestiuni din economie şi fizică s.a.m.d. Mi-am creat astfel un corpus de interese, un univers disciplinar profund personal, în care îmi găsesc deplina satisfacţie spirituală şi imensa sursă continuă de mirare şi curiozitate.

În ultima perioadă, sunt două tabere în societatea românească: una care spune că religia ar trebui să se predea în şcoli, alta care spune să scoatem religia din şcoli. Tu, ca olimpic internaţional la Filosofie, ce crezi?

Depinde de obiectivele pe care şi le asumă şcoala şi învăţământul. Dacă şcoala vrea să îi familizarizeze pe elevi cu metodele gândirii critice, să le ofere anumite cunoştinţe ştiinţifico-umaniste în spiritul contemporan al dezvoltării culturale şi al rezultatelor de cercetare primordiale, atunci nu cred că merge ca în acelaşi timp să se facă intrucţie catehetică.

De pildă, la orele ştiinţifice se formulează anumite propoziţii care nu au legătură, sau, din păcate, sunt  contrare cu ceea ce se predă de multe ori la Religie. La Geografie şi la Fizică ne învaţă că Pământul are miliarde de ani, iar la Religie, cu precădere acolo unde manierele fundamentaliste de instrucţie religioasă prevalează, se spune că Pământul are 6.000 de ani, conform, bineînţeles, unei interpretări ad literam a cărţii de căpătâi.

Religia ne acompaniază de multă vreme. La şcoală ar trebui ca tânărului să i se dea de înţeles modul în care religia s-a dezvoltat şi a coexistat cu celelalte discipline, care au fost argumentele memorabile în favoarea existenţei unei fiinţe supranaturale, reacţia şi contraargumentele la aceste poziţii, modul în care religia s-a adaptat la evoluţia ştiiţifică şi la emanciparea social-culturală şi, în final, răspunsurile pe care poate să le ofere în societatea de astăzi, aşa cum e ea cu problemele pe care le ridică, ca mai apoi alternativele care există la gândrea religioasă. Acesta este un deziderat ideal, într-adevăr: predarea relgiei prin metodele ştiinţei, sub diferite aspecte: filosofic, sociologic, psihologic sau istoric.

Chestiunea este foarte complexă şi, din câte înţeleg eu, faptul regretabil este că nu există un dialog public organizat între cele două tabere, cele care vor şi cele care nu vor ora de religie în scoală. Iar în puţinele dezbateri există o atitudine ostilă şi o absenţă exemplară a argumentării de bun simţ, a uneltelor de retorică justă într-o cantitate minimală şi a expoziţiei consistente.

Dacă ar fi ca tu să optezi pentru predarea sau nepredarea religiei din şcoli care ar fi opţiunea ta?

Eu cred că aş opta pentru istoria religiilor. Avem o tradiţie în istoria religiilor în ţara asta, şi aici, mă refer, bineînţeles, la marele Mircea Eliade. Avem o tradiţie în sensul ăsta, care nu se resimte în curriculum şcolar. Cred că predarea unanimă a istoriei religilor ar fi o îmbunătăţire de strategie pedagogică, ar fi o schimbare de ideologie şi de viziune. Adică prin predarea istoriei religilor tinerilor, asumi şi impui o atitudine umanistă, tolerantă, accepţi şi celelalte poziţii religioase, sau cel puţin nu o perorezi pe a ta ca universal valabilă.

Ideal ar fi să predai dintr-o perspectivă ştiinţifică. Să împărtăşeşti cunoştinţele prin metode obiective de analiză, nu să faci cateheză cu elevii, nu să le imprimi ideea că religia ortodoxă sau de alte confesiuni reprezintă opţiunea singulară. Să rămână întodeauna explicit faptul că alegerea trebuie făcută personal, pe baza înţelegerii, a probelor şi a experienţelor private, păstrănd întodeauna un simţ al lucidităţii faţă de verosimilitatea oricărui discurs, iar nu pe un fundal vulgar al manipulării extrinseci.

Înţeleg că există presiune mare din partea bisericii şi din partea cultelor, pentru că religia există ca un aspect social profund inoculat în conştiinţa civică, dar, pedagogic vorbind, depinde de obiectivele pe care şi le asumă şcoala şi statul.

Dacă şcoala îşi asumă obiective umaniste de instrucţie, de pedagogie adevărată, reală, aşa cum ar trebui să fie orice învăţământ, nu ştiu dacă funcţionează ceea ce se întâmplă acum. Istoria religiilor i-ar familiariza pe elevi cu celelalte religii. Sunt elevi care nu cunosc discursul altor religii. Şi, din păcate, aceştia predomină.

Dacă ne-am gândi la care ar fi scopul predării religiei, acesta ar trebui să se refere la o formaţie morală a studentului, în conformitate cu problemele societăţii contemporane. Dar predarea religiei sub formă fundamentalistă nu cred că reprezintă un mod adecvat şi exemplar de a realiza acest scop. În societatea noastră există probleme specifice şi treburile acestea pot fi predate printr-o abordare mai largă şi mai informată, de pildă prin ceea ce se numeşte etică aplicată.

Există o propunere din partea unor profesori ca religia să fie înlocuită de etică. Tu ce crezi despre asta?

Probabil că ar funcţiona o alternativă din aceasta: istoria religiilor şi etică. Dar nu ştiu, cred că în cazul acesta, ar fi nesatisfăcuţi cei din comunitatea religioasă. Cred totuşi că se poate ajunge la un consens, adică la o cale de mijloc, lucru care se poate realiza prin renunţarea la atitudinile fundamentaliste şi obtuze.

Cel mai important aspect il reprezintă modul în care modelăm mintea maleabilă a tinerilor. Educaţia este un pilon primordial şi esenţial al unei societăţi avansate şi progresiste. Dacă nu întelegem acest fapt, şi permitem ca orgoliul unora să decidă soarta generaţiilor, înseamnă că ne jucăm cu viitorul ţării.

Cum ar trebui explicat Dumnezeu elevilor? Cum îl defineşti tu pe Dumnezeu?

Aceasta e o temă principală în religie, iar în filosofie problema divinităţii în metafizică sub aspect istoric fiind introdusă de multă vreme, acum recent existând puternic conturată disciplina filosofiei religiei, în care există, desigur, specialişti.

Pe la începutul secolului 20, chiar se manifesta o chestiune din aceasta referitoare la problema ateismului şi a agnosticismului. Cei din filosofia analitică şi cei de la începutul Şcolii de la Viena se întrebau cum să răspundă la întrebarea „Cred în Dumnezeu sau nu?”.

Răspunsul ignosticilor şi a igteiştilor a fost că în absenţa unei definiţii corente asupra termenilor religioşi sau a conceptelor teologice, aceşti termeni iniţiali nu pot fi discutaţi într-o manieră cu semnificaţie. Adevărul este însă, că în general când se dezbate problema existenţei lui Dumnezeu, se acceptă discuţia asupra acestei entităţi divine, aşa cum apare ea în cele trei religii monoteistice majore: Creştinismul, Islamul şi Iudaismul, ca având minimum trei proprietăţi esenţiale: atotputernică, atotştiutoare şi moral perfectă.

Unul dintre demersurile posibile în acest caz este testarea consistenţei logice a fiecărei caracteristici din cele trei şi apoi a celor trei împreună.

De aceea beneficiul istoriei religilor este că ar însemna şi o istorie a ideii de divinatate şi a modului cum aceasta s-a adaptat evoluţiei civilizaţiilor. De la religiile arhaice ce personificau forţele naturii în lipsa unei înţelegeri a mecanismelor nomologice şi fenomenale până la reprezentarea abstractă a unui dumnezeu unic, aşa cum apare în religiile monoteiste. Referitor la achiziţia crezurilor religioase, aşa cum înţeleg eu lucrurile, poziţia standard nu este cea de teism. Crezurile religioase sunt impuse, in general, de către comunitate şi nu sunt rezultatul unei cercetări circumspecte.

Tu ai învăţat singur şi ai mers la olimpiada de internaţionala de Filosofie, cu toate că n-ai studiat materia deloc la şcoală până atunci. Cum vezi tu sistemul de educaţie din Romania?

Învăţământul nostru nu e chiar cel mai performant. Dacă ne uităm statistic la rezultatele noastre, elevii nu prea sunt interesaţi de şcoală, nu sunt interesaţi de domeniile de cultură, iar la bacalaureat eşuează cu brio. Situaţia este regretabilă, dar problema este foarte complexă. Nu poate oferi nimeni o soluţie în absenţa unui diagnostic prudent şi a unei înţelegeri serioase a fenomenului educativ.

Când vine vorba despre impactul pe care îl are şcoala asupra elevului, resursa umană şcolară joacă un rol suprem. Ştiu că există profesori dedicaţi care îşi fac cu plăcere şi dedicaţie profesia, dar există şi profesori nepregătiţi care nu sunt pasionaţi de ceea ce fac. De cele mai multe ori, nu elitele din respectivele domenii ajung să ocupe posturile pedagogice. Mai mult de atât, se întâmpla ca personalul pedagogic să nu fie distribuit echitabil din punct de vedere calitativ. Uneori se vorbeşte despre un profesor bun ca despre o specie pe cale de dispariţie sau o floare de colţ vremelnică şi pierdută printre buruieni.

Aşa este când şcoala nu este scutită de contingetul contextului general; când ea trebuie să existe într-o ordine socială preconfigurată. Când se realizează un efect cauzal în lanţ şi când salariile nu motivează viitorii dascăli. Eu cred că dacă privesc retrospectiv, când am ajuns în clasa a noua, am zis că vreau să mă orientez numai pe ceea ce-mi place şi am pornit cu ideea aceasta să citesc mult, să ascult muzică, să văd filme, să pătrund singur şi cu elan în variate domenii de cultură. Bineînţeles, a fost un gest de afirmare personală care mi-a permis să descoper o multitudine de discipline. Dacă mergeam pe sistemul acesta standard al notelor, cum văd că fac mulţi dintre elevi, probabil că nu aş fi rămas cu aceleaşi cunoştiinţe.

Pentru mine, obiectivul primar şi esenţial au fost achiziţiile culturale. Nu întodeauna ai şansa să dai peste acel dascăl cu vocaţie, peste acea persoană emblematică despre care scriu învăţăceii realizaţi că a fost figura decisivă în metamorfoza lor intelectuală. Atunci, travaliul este pe umerii tăi. Este un efort imens să te ridici din starea de minorat, “devenită aproape constitutivă naturii individului”, cum spunea Kant.

Şcoala trebuie să stârnească curiozitatea şi să stimuleze la cunoaştere. Dincolo de aceasta, este nevoie dedeterminare şi efort individual. Este deconcertant faptul că trecuţii prin şcoală sunt carenţi de cunoştiinţele teoretice absolut necesare -sau cunoştiinţele pe care le deţin sunt doar nişte reflexe mecanice, lipsite de facultatea înţelegerii şi a aspectului critic- şi de tăriile de caracter ce asigură bunăstarea unei societăţi bazate pe cooperare, coordonare şi respect reciproc.

Rolul şcolii este de a promova uneltele gândirii critice şi ale investigării consecvente şi de a le submina pe cele ale gândirii miraculoase şi superstiţioase. De a forma oameni maturi care pot să problematizeze, îşi pun întrebări cu privire la existenţa lor şi îşi stabilesc obiective cognitive şi culturale semnificative.

Un aspect amendabil este modul de predare cumulativ, care este mult prea avansat în multe situaţii, în sensul în care e prea complex pentru tineri, efectuând salturi de abstracţie mari. Rişti să ajungi la liceu şi să concluzionezi că ceea ce faci tu e doar un amalgam de noţiuni neomogen colectate. Să pui la îndoială scopul şi valoarea învăţământului.

Cred că trebuie schimbat sistemul în sensul în care disciplinele să fie introduse sub o viziune mai largă, să-i facă pe elevi să-şi pună întrebări, să se accentueze rolul de instanţă reflexivă şi critică al elevului.


 

 

Citește și: