Raluca ION
18670 vizualizări 19 iul 2015

În România, spunem adesea că nu poţi face nimic fără „relaţii”, că totul depinde de ele. Ne referim, bineînţeles, la „pile” însă această expresie îşi dovedeşte cu adevărat puterea este atunci când cuvântul „relaţii” este folosit în sensul lui propriu. Otilia Mantelers, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joacă terapeutică cu copiii de la 0 la 10 ani, şi Gaspar Gyorgy, presedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie, arată într-un interviu pentru gândul care este cea mai importantă relaţie care le influenţează pe toate celelalte, de-a lungul vieţii: relaţia cu noi înşine. Aceasta s-a legat demult, undeva în copilărie, în urma relaţiei cu părinţii noştri şi alţi adulţi care au contat în formarea noastră ca oameni. Iar odată deveniţi părinţi, purtăm o mare răspundere: aceea de a stabili cu copiii noştri o relaţie de care va depinde felul în care aceştia se vor privi pe ei înşişi toată viaţa. O facem în fiecare zi, în discuţii şi situaţii de viaţă aparent mărunte. 

Otilia Mantelers şi Gaspar Gyorgy

Critica este „o otravă” pentru copii

Psihologul Gaspar Gyorgy vorbeşte, de pildă, despre o situaţie care apare în fiecare familie - grija provocată de performanţele şcolare ale copiilor. „Studiile longitudinale, făcute la nivel internaţional, ne arată că performanţa şcolară nu garantează succesul în viaţă. Mai mult, elevii care aveau în şcoala generală 7-8 pot ajunge mult mai departe în viaţă decât elevii care au fost premianţi. E mult mai important pentru un părinte să îi cultive copilului respectul de sine decât să vâneze notele. E ok, a luat un 6, dar nu mă gândesc că acel 6 o să îl împiedice să intre la liceul nu ştiu care sau la facultatea nu ştiu care, ci rămân în prezent. Dacă el a luat 6, înseamnă că are o dificultate, că fie nu-i place la şcoală, fie îi e greu să înveţe, fie nu are o strategie eficientă. Primul pas este să-l ajut pe copil să conştientizeze faptul că, pas cu pas, el poate învăţa să-şi facă temele şi poate învăţa să aibă încredere în el”, arată Gaspar Gyorgy.

Critica, folosită pe scară largă în România ca metodă de motivaţie şi de educaţie, se poate dovedi extrem de toxică. „Cea mai mare otravă prin care părintele îşi poate otrăvi copilul este critica. Ceea ce pentru noi, românii, înseamnă educaţie. Ceea ce pentru noi, românii, e frumos ambalat în critică constructivă. Ceea ce pentru noi românii îi oferă posibilitatea de a învăţa ce e bine şi ce e rău. Studiile asupra creierului uman arată că în momentul în care ceilalţi ne critică, noi ne simţim respinşi. În momentul în care ne simţim respinşi, creşte cortizolul, hormonul stresului. Şi dacă eu îl ţin pe copilul meu, zi de zi, cu astfel de mesaje, că nu e bine, că nu e suficient de bun, îl otrăvim constant fără să conştientizăm acest lucru şi, din punctul meu de vedere, este cel mai nociv”, continuă psihologul.

„Dacă e să ne analizăm bine, cred că majoritatea oamenilor au senzaţia că nu sunt bine veniţi în Univers”

Şi în opinia Otiliei Mantelers, critica trebuie evitată în relaţia cu cei mici. Iar atunci când aceştia  dau de greu, atunci când li se pare o povară imesă să îşi facă temele, părintele trebuie să găsească o altă strategie. „Când copilul intră la şcoală, relaţia dintre părinte şi copil începe să se schimbe, devine doar legată de „ţi-ai făcut temele?” şi intervine stresul. Copilul începe să se îndepărteze, părintele începe să simtă că pierde controlul (...) Mulţi copii resimt temele, ca şi curăţenia, ca pe un lucru făcut în izolare, ca pe o pedeapsă. Şi eu merg la început pe ideea, hai să facem temele împreună”, arată Otilia Mantelers.

Ingredientul esenţial dintr-o relaţia frumoasă şi sănătoasă dintre un părinte şi un copil este conectarea. „Conectarea emoţională, conectarea cu copilul, este cea mai importantă. Conectare pe care o poţi face într-o groază de feluri. Conectarea se rezumă la două lucruri importante: te văd, văd ce e cu tine, văd cine eşti tu, văd ce simţi tu. Văd ce ai nevoie acum, nu nepărat că îţi şi dau, dar te văd. Şi sunt îndrăgostit de tine, ce bine că exişti pe planeta asta! Dacă e să ne analizăm mai bine, cred că majoritatea oamenilor au impresia că nu sunt bine venit în Univers. Sentimentul ăsta vine din nişte subtilităţi foarte mici”, este de părere Otilia Mantelers.

Poate cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil de la părintele său în viaţă este ideea că poate fi el însuşi, că poate avea propriile idei, că felul în care vede el realitatea contează. Însă în lumea lui „trebuie” această situaţie nu este foarte uşor de întâlnit. „Foarte rar ni se spune în societatea noastră „Fii cine vrei tu să fii, vreau să văd cum vezi tu realitatea”. Nouă din obicei ni se spune cum ar trebui să fim, ce ar trebui să facem, şi, evident, asta ne îndepărtează de sinele nostru autentic şi ne distorsionează destul de mult universul nostru interior”, spune Gaspar Gyorgy.

„Îi transmit copilului că dacă vrea să fie iubit, trebuie să nu facă nicio greşeală. Şi nu fac nicio greşeală, dacă nu trăiesc”

De multe ori, acest „trebuie” vine dintr-o idee preconcepută despre felul în care ar trebui să arate viaţa noastră, un ideal întotdeauna imposibil de atins. „Mulţi oameni sunt perfecţionişti, mai ales la noi în ţară, şi cred că acest lucru vine de undeva copilărie, din momentele alea în care părinţii noştri nu ne-au acceptat. Ne-au dat nişte mesaje, fie mai subtile, fie mai directe, că „ceva la tine nu îmi place”. Şi atunci eu, ca şi copil, am zis, „Măi nu-i place de sinele ăsta al meu, aşa cum sunt eu, ar trebui să îl cizelez puţin şi ar trebui să îi arăt lui mami şi lui tati, la doamna învăţătoare, să le arăt altceva. Ia să văd eu ce le place”. Şi atunci eu, cumva, pun sinele într-o parte, las într-o parte cine sunt eu cu adevărat şi atunci mă uit la la fiecare şi văd ce vrea de la mine, ca să fiu perfectă. Şi atunci, dacă sunt perfect, sunt iubit. Şi asta, de mici copii, o ducem şi la părinte. Ca părinte, vrei să faci totul perfect, să nu greşeşti faţă de copilul tău, ca soţie vrei să fie totul bine, dar nu ne ajută. Şi atunci iese sinele ăla, pe care l-am uitat, el tot timpul ţipă în noi”, explică Otilia Mantelers.

Imaginea bună de oferit lumii nu poate fi însă decât o aparenţă, arată şi Gaspar Gyorgy. „Un strat de suprafaţă. Pentru că nu ne permitem să greşim, pentru că nu ne permitem să simţim emoţii, pentru că nu verbalizăm dificultăţile pe care le avem, toate acestea se adună ca nişte frustrări în rezervorul nostru interior, iar un moment dat explodăm. Explodăm în momente în care ceilalţi nu s-ar aştepta să se întâmple asta. Sau ajungem să nu mai tolerăm nimic într-o relaţie. Pentru că vrem ca şi relaţia să fie perfectă”.

Dorinţa de perfecţiune se poate dovedi extrem de toxică mai ales în relaţia dintre părinţi şi copii. „Dacă ne raportăm la relaţia părinte-copil, asta mă împiedică să mă bucur cu adevărat de copilul meu. Îi transmit mesajul ăsta, povara asta mai departe, că, dacă vrea să fie iubit, va trebui să nu facă nicio greşeală. Şi nu fac nicio greşeală, dacă nu trăiesc”, mai spune Gaspar Gyorgy.

Ce fel de relaţii stabilesc românii

Românii au dificultăţi în a stabili relaţii, crede Otilia Mantelers, care îşi au rădăcini în ce s-a întâmplat în comunism. Cred că ce stă cel mai mult în calea unor relaţii faine între noi e neîncrederea, cred că asta este o tară din vremea comunismului, pentru că atunci ne învăţau de mici să nu avem încredere decât în mama şi în tata”, spune aceasta. Gaspar Gyorgy crede că o altă piedică în calea unor relaţii armonioase cu noi înşine şi cu ceilalţi este ruşinea. „Mi se pare o emoţie extrem de toxică, care ne transmite că ceva nu este în regulă cu noi şi, dacă noi nu conştientizăm emoţia, nu o verbalizăm, putem deveni nişte tirani uriaşi. Dincolo de ruşine, e şi foarte multă critică. Pentru că, dacă nu mă accept pe mine, nu o să pot să o accept nici pe Otilia, dacă nu pot să o accept pe Otilia, nu o să pot să te accept nici pe tine. Şi automat devenim agresivi, automat devenim răi. Dar dacă conştientizăm că, da, ruşinea face parte din viaţa noastră, este foarte foarte important să ieşim din paradigma asta a secretului. Noi, românii, suntem obişnuiţi să nu vorbim despre ceea ce simţim şi ceea ce trăim. Însă în momentul în care cădem în această capcană, durerea interioară creşte şi ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii faţă de ceilalţi”, spune el.

„Trebuie să ne asumăm povestea vieţii”

Pe 10 octombrie, Otilia Mantelers şi Gaspar Gyorgy vor ţine o conferinţă despre "Puterea relaţiilor. Călătoria de la vină spre vulnerabilitate şi vindecare”. Aceştia vorbesc despre felul în care poţi ajunge să ai o viaţă interioară echilibrată şi împlinită.

„Să ne asumăm povestea vieţii. Adevărul este că asta nu se vor schimba dacă eu îmoi asum povestea vieţii, faptul că tata m-a bătut în copilărie, faptul că mama nu mi-a dat suficientă căldură. Acestea nu se vor schimba dacă eu îmi asum povestea vieţii, însă, dacă reuşesc să îmi dau seama care sunt lucrurile negative care mi s-au întâmplat şi care sunt resursele mele, atunci pot să mă accept aşa cum sunt cu plusurile şi cu minusurile mele, pot să-i accept şi pe părinţii mei si după care voi putea să împărtăşesc asta. Nimic nu ne ajută mai mult să ne integrăm decât conectarea interumană. Pentru că e ceva cu ce ne naştem”.

 

 

 

 

 

 

 

Citește și: