Eugen Istodor
1776 vizualizări 31 aug 2016

Andrei Şerban crede că cel mai mare pericol la lumii actule este ca omul să-şi piardă idealul. „Deosebirea dintre un om şi un animal este că un animal nu are un ideal. Un om are un ideal la început. Ce se întâmplă cu acest ideal? Să luăm un rând de politicieni. Politicienii sunt 99% nişte mari mincinoşi. Mint, dar nu cred ca ei s-au născut cu minciuna. Ei s-au născut ca şi noi, toţi ceilalţi, cu un ideal, cu o dorinţă de ideal, dar au văzut că pentru a câştiga alegerile trebuie să mintă, trebuie să promită ceea ce ştiu că nu se vor ţine de cuvânt şi aşa încet - încet încep să creadă în minciuna lor şi după aceea când sunt aleşi devin exact opusul idealului pe care şi l-au pierdut. Au pierdut acest ideal. Ca şi politicienii, noi toţi suntem în acelaşi pericol, de a ne pierde idealul”, spune el.

Regizorul vorbeşte, totodată, despre pericolul extremismului în lume.

”Deci cum să acceptăm toate ororile, tot mersul înspre întuneric al planetei Pământ în clipa asta, nu doar în România, peste tot în lume. Cum să acceptăm că un dement cu un creier de copil bolnav poate să devină preşedintele Americii? Cum putem să acceptăm că Europa va fi luată de şovinism, naţionalism ca un fel de val, ca un fel de tsunami, tot ce e posibil, şi cum putem să aşteptăm toate astea şi să nu ne pierdem pe noi înşine. Deci aici este responsabilitatea artei şi a artistului de a rămâne calm, de a încerca să înţelegi, de a încerca să accepţi şi de a încerca să te opui acestui val de imensă negativitate. Ca să te opui pentru asta îţi trebuie foarte multă forţă şi nu e uşor, dar e obligatoriu”, spune Andrei Şerban.

Reporter: Omul stabilea în Antichitate, prin teatru o anumită relaţie cu divinitatea. Omul nu are frică astăzi, nici de Dumnezeu.

Andrei Şerban: Exact, de aceea cu atât mai mult cei care suntem responsabili de a crea un spectacol trebuie în primul rând în noi înşine să ne reamintim că orice om, fie că-i artist sau nu, se naşte cu un ideal, are un ideal. Deosebirea dintre un om şi un animal este că un animal nu are un ideal. Un om are un ideal la început. Ce se întâmplă cu acest ideal? Să luăm un rând de politicieni. Politicienii sunt 99% nişte mari mincinoşi. Mint, dar nu cred ca ei s-au născut cu minciuna. Ei s-au născut ca şi noi, toţi ceilalţi, cu un ideal, cu o dorinţă de ideal, dar au văzut că pentru a câştiga alegerile trebuie să mintă, trebuie să promită ceea ce ştiu că nu se vor ţine de cuvânt şi aşa încet - încet încep să creadă în minciuna lor şi după aceea când sunt aleşi devin exact opusul idealului pe care şi l-au pierdut. Au pierdut acest ideal. Ca şi politicienii, noi toţi suntem în acelaşi pericol, de a ne pierde idealul. Când mergem la teatru trebuie să ne amintim că întotdeauna există un ideal, iar în sensul Văduvei vesele vedem o lume coruptă, coruptă până în măduvă, o lume confuză, o lume frustrată, o lume în care fiecare vrea hrăpăreţ după bani, hrăpăreţ după avere, să se ia de la văduvă tot ce se poate, să o aibă, şi în acelaşi timp contrastul între asta şi faptul că există în Văduva veselă o poveste romantică, o poveste adevărată de dragoste. Deci dragostea există. Deci dragostea, idealul există. Deci faptul că acest contrast între ceva care merge ca un fel de sanie trasă înspre jos, înspre vale, înspre întuneric, care este lumea noastră, o lume care merge înspre întuneric, cu pas vertiginos, spre un cataclism şi o altă posibilitate, întotdeauna cea a dragostei, care din Biblie o ştim că este singurul fel în care ne putem înălţa capul spre altceva, pentru a privi stelele. Când mă refer la grecii anticii, ceea ce spuneaţi, că există într-un fel acolo oamenii şi există cerul, bolta cerului, stelele. Deci priveşti pe cei care spun o poveste umană, despre noi, despre oameni şi în acelaşi timp spun o poveste despre cum ar putea să fie viaţa noastră mai bună, dacă am fi în relaţie verticală cu ceea ce este sus, cu stelele, dacă am putea vedea stelele. Deci cele două realităţi, realitatea cea vizibilă, greoaie, apăsătoare, îngrozitor de suportat pe umerii fiecăruia, pe care toţi o trăim când trecem strada, groaznică, realitatea asta groaznică, este anulată de o virtuală realitate care există în noi, aceea a unui ideal, de care am uitat. Iată deci unde ne aflăm. În teatru sau în operă ar trebui să ne reamintim de asta şi sper că acest spectacol, sper, va face dreptate acestui gând.

Cum vă luptaţi cu actorii? Cum îi biciuiţi?

Folosiţi nişte cuvinte care îmi sunt îngrozitor de străine. Luptaţi, biciuiţi, toate aceste…exact ceea ce detest mai mult, detest aceşti termeni, pentru că îi consider pe colegii mei de pe scenă că sunt camarazii mei în umanitate, deci suntem cu toţii în faţa a ceea ce se numeşte nu ştiu, pentru că…

Există ”nu ştiu” la Andrei Şerban?

Staţi o clipă…ce înseamnă…? Dacă am spus mai devreme că spectacolul este arta prezentului, ce se întâmplă acum, arta prezentului, arta momentului prezent, dacă eu vă întreb acum ce înseamnă prezentul, clipa de acum, cred că v-ar lua mult timp să vă gândiţi, într-adevăr să vă răspundeţi, ce înseamnă cuvântul prezent? Eu cred cuvântul prezent e unul misterios, despre care habar n-avem nimeni, niciunul, nu ştim ce înseamnă cuvântul prezent, dar despre care am vrea să aflăm, pentru că trăiesc acum, în clipa asta. Deci ce înseamnă să trăiesc în clipa asta? Nu ştiu, dar aş vrea să aflu. Deci când spun nu ştiu, o spun într-un sens mult mai larg decât a faptului că eu lucrez în teatru de o jumătate de secol şi că în viaţa mea am învăţat cum să fac sute de spectacole pe care le-am făcut şi că am un meşteşug. Asta este una, dar ceea ce vreau este să mă reînnoiesc pe mine însumi şi ca să mă reînnoiesc pe mine însumi, să nu cad în nici unul din clişeele pe care le-am învăţat, trebuie întotdeauna să descopăr altceva, ceea ce nici eu ştiu şi ca să descopăr ceva ceea ce nici eu nu ştiu şi pentru a păstra această floare a tinereţii proaspătă şi pentru ca ea să nu se veştejească şi văd foarte mult în jurul meu, oameni nu doar de vârsta mea, ci mult mai tineri decât mine, care deja s-au veştejit. Şi-au veştejit floarea, pentru că încep să spună că ei ştiu, chiar tineretul, ei ştiu, ei ştiu totul, nu au nevoie de nici un învăţământ, nu au nevoie nici un ajutor de la nimeni. Ei sunt absolut satisfăcuţi de ei înşişi, aşa cum sunt. Pentru mine acesta este cel mai mare pericol.

În clipa în care începi să fii satisfăcut de tine însuţi începi să mori. E începutul sfârşitului.

Dacă eşti continuu în căutare, dacă eşti continuu în a găsi ceva ce nu ştii altceva, dacă eşti continuu nemulţumit, ca artist vorbind nemulţumit, în sensul să rămâi deschis în faţa unei întrebări pe care nu o ştii, atunci ceva e posibil, ceva se poate întâmpla, iar ca să revin la actori sau la cântăreţi pe care îi iubesc, îi admir şi îi respect pe toţi, pentru că ei sunt totuşi nişte oameni care se oferă în faţa publicului şi sunt vulnerabili, sunt foarte fragili, pentru că vor fi judecaţi şi de public şi de presă. Ei trebuie să fie înarmaţi cu o forţă interioară şi cu o claritate a rolului pe care îl joacă care să le dea o siguranţă de sine, o linişte, un calm. Să intre pe scenă cu calm, cu forţa că ştiu ce fac, că ştiu ce mesaj vor să transmită, iar rolul meu este să-i ajut, să le dau anumite sugestii din care să meargă mai departe cu arta lor, să-i provoc într-un fel în care să se deschidă spre ceva ceea ce nici ei nu ştiu, deci într-un fel procesul în repetiţie este acela de a descoperi ceva ce… ca un copil care descoperă miracolul, care descoperă ceva neaşteptat, neaşteptatul, surpriza. Iată pentru mine rolul unui regizor adevărat. Nu este acela de-ai biciui, de a se lupta cu ei, de-ai umili… fă ca mine, eu ştiu mai bine decât tine şi tu eşti într-un fel supusul meu. Asta este cel mai oribil, cel mai odios lucru, regizorul – dictator. Eram poate în tinereţe un fel de dictator, recunosc, pentru că într-adevăr aveam o foarte mare vanitate, voiam să impun, voiam să arăt ce inteligent sunt, ce original sunt ca regizor, ce viziune am, dar m-am schimbat, pentru că acum simt că împreună cu toţii facem o artă colectivă. Teatrul, opera, spectacolul este o artă colectivă. Noi suntem toţi împreuna şi împreună creăm ceva care este mai mare decât noi, care este peste noi, peste fiecare din noi. Chiar dacă să spuneam viziunea finală este a mea, dar ei contribuie la această Viziune.

Spuneaţi … pronunţaţi un cuvânt, prezentul. Cu germeni plin de prejudecăţi, iată, terorism, Parisul, e adevărat doar amintit aici. Sunt tot felul de astfel de bombe, să le numesc, care fac, iată, punerea în scenă de aici seplasează într-un context destul de exploziv.

Da, tot ceea ce descrieţi este realitatea pe orizontală, dar există două realităţi, una pe orizontală şi alta pe verticală. Pe verticală habar n-avem, deci când spun prezentul habar n-avem ce înseamnă verticalitate, deci iată deja o problemă. Deci cum să acceptăm toate ororile, tot mersul înspre întuneric al planetei Pământ în clipa asta, nu doar în România, peste tot în lume. Cum să acceptăm că un dement cu un creier de copil bolnav poate să devină preşedintele Americii? Cum putem să acceptăm că Europa va fi luată de şovinism, naţionalism ca un fel de val, ca un fel de tsunami, tot ce e posibil, şi cum putem să aşteptăm toate astea şi să nu ne pierdem pe noi înşine. Deci aici este responsabilitatea artei şi a artistului de a rămâne calm, de a încerca să înţelegi, de a încerca să accepţi şi de a încerca să te opui acestui val de imensă negativitate. Ca să te opui pentru asta îţi trebuie foarte multă forţă şi nu e uşor, dar e obligatoriu. Contează ca această planetă să poată să existe, să poată să fie salvată. Viaţa pe această planetă să fie salvată. Deci aici este foarte greu de răspuns şi evident că nu am nici o soluţie, nu sunt nici un fel de profet, dar ştiu că în meseria mea sau în domeniul meu, care este cel artistic, trebuie să fac tot ce pot ca să rezist acestei mase uriaşe care ne duce înspre moarte.

Soluţie?

Nu e vorba de soluţii, e vorba ca prin experienţa pe care o facem împreună în teatru să ajungem la o altă calitate de trăire chiar pentru două ore, cât suntem în teatru, să simţim că viaţa, pulsul vieţii este altul decât pe stradă sau în faţa televizorului. Există o calitate de trăire care este de o altă natură, mai uşoară, mai subtilă, mai hrănitoare decât ne-o dă viaţa noastră de zi cu zi.

La Bucureşti şi Iaşi, se joacă faimoasa şi populara operetă a lui Franz Lehár „Văduva veselă”. Regizorul Andrei Şerban a creat o versiune adaptată pentru situaţia actuală din lume şi din România. Dialogurile sunt inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu şi sunt scrise de regizor împreună cu Daniela Dima. Scenografia poartă semnătura Anka Lupeş, coregrafia - Andrea Gavriliu.

De pe 30 august până în 4 septembrie, la Opera Română din Bucureşti şi din 9 până în 11 septembrie la Opera Naţională din Iaşi.

(Operator: Romeo Croitoru)

Citește și: