Diana MARCU
16870 vizualizări 8 mar 2014

Carmen Uscatu dăruieşte viaţă. Nu este medic şi nici mamă eroină, este doar un român care s-a săturat să fie umilit de stat. Aşa că a ales să-l dea în judecată şi a câştigat. A schimbat o lege - nu singură, ci împreună cu Oana Gheorghiu, care îi este şi prietenă -, a salvat copii de la moarte şi a deschis centre de tratament pentru cei mai mici dintre bolnavii de cancer cu banii strânşi din donaţii de la mii de români generoşi.

Carmen Uscatu dăruieşte fericire, pentru că a deschis o bursă, numită simplu Bursa fericirii. Oricine poate investi aici - timp, bani şi fapte bune pentru a domoli durerea unei boli cumplite şi a schimba sistemul sanitar românesc. Dacă s-ar retipări astăzi nomenclatorul meseriilor din România, Carmen ar merita un loc la litera S, de la Salvator de profesie.

La 40 de ani, Carmen se asumă pe sine rezumându-şi viaţa: "Dumnezeu când mi-a luat, mi-a dat mai mult înapoi decât merit: o familie minunată şi prieteni buni". 

Cine este Carmen Uscatu: Împreună cu Oana Gheorghiu şi Bianca Voinescu, Carmen Uscatu a reuşit să adune din donaţii 3.000.000 de euro, pe care i-au investit construind primul centru de excelenţă în tratarea cancerului la copii la clinica Louis Ţurcanu din Timişoara, în înfiinţarea centrului de transplant medular copii de la Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti, în modernizarea şi mărirea cu 4 camere sterile a compartimentului de transplant medular adulţi de la Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti şi în construirea şi dotarea a 5 camere sterile în cadrul sectiei de hematologie a Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti. La 40 de ani, Carmen Uscatu este căsătorită, are o fiică, şi, cel mai important, este "foarte fericită" cu viaţa ei.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Carmen Uscatu la 40 de ani:

Ce fel de femeie eşti, Carmen Uscatu?

- Liberă, sau asta e impresia mea, şi foarte fericită cu viaţa mea.

Şi pentru bărbatul lângă care te trezeşti dimineaţa? El cum te vede?

- Cred că mai tânără (râde). Chiar l-am întrebat aseară cum mă vede acum; şi a început să îmi povestească că a venit la el o pacientă cu mama ei şi le-a crezut surori. De aici am tras concluzia că el mă vede mai tânără decât sunt (râde).

Dar fiica ta?

- Ei, aici e mi se pare complicat. Nu ştiu, pentru că în faţa ei am o imagine oarecum contradictorie. Încerc să fiu şi prietenă, dar încerc să fiu şi mamă şi atunci de multe ori sunt autoritară. Încerc să îi dau şi libertatea de care orice copil are nevoie şi pe care şi eu am avut-o de mică. Cred că asta apreciez cel mai mult din tot ce mi-a dat mie mama: mi-a dat libertate. Asta încerc să îi ofer şi eu copilului meu - libertatea de a alege, dar de a alege informat. Nu ştiu cum mă vede. Cred că mă iubeşte, ştie că o iubesc foarte mult şi de multe ori o să o fac să înţeleagă că, atunci când va face ceva împotriva voinţei ei, doar pentru că vreau eu, este cu un scop: spre binele ei.

Mamă şi fiică / Foto: arhiva personală

Anul ăsta se schimbă ceva. Se schimbă prefixul, intri în generaţia celor de 40 de ani. Dacă e să priveşti înapoi, nu cu mânie, cum erai la 20 de ani? Cum erai 10 ani mai târziu?

- La 20 de ani cred că nu îmi puneam prea multe probleme. Eram o tânără timidă dar, în acelaşi timp, cu destul de multă siguranţă în mine pentru că am fost genul de om care atunci când mi-am propus ceva am şi realizat. Destul de ambiţioasă, iar asta mi-a dat încredere în mine. La 30 de ani deja aveam o familie, aveam un copil şi multă treabă. Nici nu ştiam dacă conştientizam cât sunt de fericită, mă bucuram de ceea ce trăiesc. De fapt, m-am bucurat întotdeauna de ceea ce am avut, dar nu conştientizam că sunt un om împlinit.

Şi, acum?

- Acum cred că am conştiinţa faptului că nu mulţi oameni au în viaţă şansa să aibă şi o familie reuşită şi un job la care să se ducă cu toată plăcerea, şi prieteni. Pentru că şi prietenii pe care îi ai îţi fac viaţa mai frumoasă. Mi-am făcut practic prieteni aici, în Bucureşti, şi la o vârstă la care alţii, să zicem, spun că nu îşi mai pot face prieteni: în jur de 30 de ani. Cred că am tot ce poate să îşi dorească un om: sănătate, familie, prieteni.

Îţi imaginai altfel vârsta asta?

- Nu îmi imaginam. Niciodată nu m-am gândit. Iubesc foarte mult viaţa, dar nu pot să zic că îmi doresc să trăiesc o sută de ani. Am văzut cât de grea e bătrâneţea, dar nu mă imaginam la 40 de ani. Mă bucuram de ceea ce aveam atunci şi atât.

40 de ani. Vârsta asta ţi-a adus altceva? A venit cu un soi de libertate, cu lucruri şi stări pe care nu le-ai fi făcut înainte?

- Nonşalanţa am dobândit-o, libertatea de expresie, pentru că uneori mi se părea că nu se cuvine să spun anumite lucruri sau nu le spuneam pentru că nu aveam încredere că e bine. Poate şi pentru că am avut o educaţie din aia în care trebuia să dai doar răspunsul potrivit, altfel erai într-o ureche, cum mi-a spus un profesor de istorie în facultate.

Ce am mai dobândit? Cred că conştiinţa faptului că suntem muritori şi asta mă face să mă bucur în fiecare zi de viaţă. Am trecut într-o etapă a vieţii mele pe lângă moarte de mai multe ori şi am înţeles că lucrurile se pot schimba într-o clipă. Se pot schimba în rău, se pot schimba în bine tot într-o clipă. A fost o perioadă în care Marius era şomer, terminase rezidenţiatul şi nu avea unde să se angajeze, eu aveam un salariu de 8 milioane şi un copil mic acasă. Ştiu că nu ne permiteam aproape nimic. Vara aia a fost cumplită. Şi a venit vara următoare: eram pe Coasta de Azur, pentru că el plecase în Franţa şi ne-am permis un concediu frumos cu copilul.

Cred că dacă ştii că mori, dacă ştii că fiecare clipă merită preţuită - pentru că s-ar putea să nu o mai ai a doua zi -, asta te face să te bucuri foarte mult de viaţă.

E o împăcare, o asumare exactă a verbului a fi. Ţi-a fost vreodată greu să te împaci cu tine?

- După problema de sănătate pe care am avut-o (nr. un accident rutier grav). Nu ştiu dacă mi-a fost greu să mă împac cu mine, dar mi-a fost greu să cred că viaţa mai poate continua frumos. Mi-a luat... mi-a luat ceva timp să cred că viaţa e frumoasă. Şi poate e bine că nu stă în mâinile noastre să decidem când vrem să murim.

Ne întoarcem în timp..Prima dată când te-ai îndrăgostit..

- A, în clasa întâi, apoi în a cincea, apoi în a opta. M-am îndrăgostit odată şi la liceu (râde).

O dragoste la 16 ani e doar refrenul unui cântec sau este altfel?

- Cred că în viaţă am evaluat destul de bine bărbaţii din viaţa mea şi nu am avut prea multe surprize negative. Eram foarte fericită cu ce aveam. M-am îndrăgostit şi de băieţi despre care ştiam că nu vom avea o relaţie de durată. Ştiam că doar vom merge să dansăm în discotecă şi nu aveam pretenţia la mai mult, m-am îndrăgostit şi de băieţi statornici. Cred că atunci când aşteptările tale nu sunt mai mari decât şansele reale îţi este ok.

Cum ai ştiut că doctorul Marius Uscatu este bărbatul lângă care vrei să trăieşti şi cu care să ai un copil?

- Nici nu ştiu dacă am ştiut. A venit ca o urmarea firească. Eu l-am cunoscut pe Marius în spital, fiind pacientă. La început, el fiind o fire timidă, l-am crezut îngâmfat şi tot timpul ne contram, ne contraziceam pe anumite idei. Apoi ne-am împrietenit şi lucrurile au decurs firesc. La un moment dat am rămas şi însărcinată. Mă gândeam că nu este momentul să păstrez copilul, el a insistat destul de mult, ne-am căsătorit şi e bine.

Carmen şi Marius Uscatu / Foto: arhiva personală

Şi restul oamenilor care-ţi creionează universul?

- Norocul meu e că mă învârt între prieteni, pentru că asociaţia pe care am făcut-o, "Dăruieşte viaţă", am construit-o cu prietenele mele, Oana Gheorghiu şi Bianca Voinescu şi cred că într-un fel trăim într-o bulă. Chiar cred că m-am înconjurat de cei mai frumoşi oameni, nişte oameni minunaţi de la care totdeauna am ceva de învăţat, oameni care reuşesc întotdeauna să mă bucure.

Dăruieşte viaţă: Carmen Uscatu, Bianca Voinescu, Oana Gheorghiu / Foto: Dăruieşte Viaţă

Dacă ai avea-o în faţă pe Carmen de la 15 ani, ce i-ai spune?

- Nu i-aş spune nimic. Cred că fiecare vârstă are frumuseţea ei şi trebuie să o trăieşti ca atare. Cred că experienţele pe care ti le aduce viaţa sau ţi le creezi sunt mai importante decât sfaturie pe care mi le-aş putea da.

Carmen, la 40 de ani, de ce eşti mândră?

- De lucruri care nu mi se datorează: de familia mea. Nu mi se datorează pentru că, acolo sus, Dumnezeu a avut grijă când mi-a luat să îmi şi dea mai mult, poate mai mult decât merit. Am uneori sentimentul că soţul meu mă înţelege mai mult decât mă înţeleg eu, că mama mă tolerează mai mult decât o tolerez eu şi aş spune şi despre copil, dar îmi e teamă că citeşte.

Foto: Mihai Dăscălescu / Mediafax

Următorii 10 ani, cum vor fi?

- Mai intenşi. Nu am obiceiul să fac bilanţuri foarte critice şi nici planuri cincinale. Nu mă gândesc foarte tare la cum vor fi. Evident, îmi doresc să fac multe lucruri şi cam ştiu ce vreau să fac. Ştiu ce îmi doresc pentru mine, pentru familia mea, pentru asociaţie, dar nu încerc să imaginez peste 10 ani pentru că am acum ce să îmi imaginez pentru fiecare zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește și: