Andreea OFIŢERU
16148 vizualizări 9 mar 2014

O viaţă dedicată cuvintelor, aşa s-ar putea rezuma în câteva vorbe biografia Antoanetei Ralian, femeia care le-a tradus românilor 117 cărţi ale celor mai buni scriitori ai lumii. La 89 de ani, doamna Ralian iubeşte viaţa la fel ca la 20, 30 sau 50 de ani. Continuă să lucreze cu pasiune, adoră ceea ce face şi spune că munca îi este un panaceu.

Dacă ar putea să schimbe ceva la cei 90 de ani, pe care îi va împlini peste două luni, ar schimba "fundalul". Ar decupa războiul şi comunismul, dar ar alege acceaşi profesie - de traducător - pentru că e aceeaşi cu pasiunea.

Pe doamna Ralian am găsit-o în apartamentul ei din centrul Bucureştiului, aşa cum mi-o imaginam pe cea care i-a tradus în româneşte pe cei mai mari scriitori ai lumii - înconjurată de cărţi, cărora le dedică acelaşi timp.

Cine este Antoaneta Ralian: Una dintre cele mai importante traducătoare de limbă engleză, Antoaneta Ralian a tradus în limba română scrierile  lui Henry James,  ale Virginiei Woolf, ale lui D.H.Lawrence Dureel, Henry Miller, Saul Bellow, John Galsworthy, sau Katherine Mansfield. Cu traducerea a cinci cărţi din Henri Miller „pe şleau” a avut un succes neaşteptat în literatura română.

Antoaneta Ralian provine dintr-o familie de evrei înstăriţi din Roman. A avut de suferit în tinereţe, temându-se în perioada războiului că ar putea fi trimisă într-un lagăr de concentrare. Deşi a fost exmatriculată în liceu, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Tudor Vianu.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Antoaneta Ralian la aproape 90 de ani:

Mai aveţi două luni şi împliniţi 90 de ani, cum vă simţiţi la această onorabilă vârstă? O parte dintre semenii dumneavoastră nu mai vor să mai vorbească cu nimeni, consideră că totul e trecut. Dumneavoastră sunteţi altfel. Care este secretul? Ce vă ţine spiritul viu?

- La 90 de ani e foarte greu să duci în spinare o desagă de trecut. Şi, cum să vă spun, anii trecutului te împing în spate. În schimb, în faţă, timpul se comprimă din ce în ce mai mult. Timpul este inamicul meu numărul unu, pentru că îl văd grafic comprimându-se şi îmi pare rău.

Ce mă ţine în viaţă? Toată viaţa am fost ceea ce se numeşte o vitalistă, îndrăgostită de viaţă, mi-a plăcut viaţa, cu toate că viaţa e şuie, e capricioasă, ştie să fie şi foarte urâtă, Dar mă rog, viaţa e feminină - o viaţă, două vieţi - este capricioasă, imprevizibilă, ca orice femeie. Am iubit viaţa şi mai ales mi-a plăcut să fiu activă. O să spun ceva care poate seamănă a clişeu, dar lucrul cel mai important care m-a ţinut până la vârsta asta este munca, pentru că din fericire profesiunea mea coincide cu pasiunea mea. Lucrez cu pasiune, iubesc munca mea, o fac cu mare plăcere  şi este pentru mine un panaceu. Munca m-a ţinut în viaţă, dar pe de altă parte, munca m-a şi îmbolnăvit. Am 60 de ani de carieră, sunt 60 de ani de la apariţia primei cărţi traduse. În medie lucram cam 8-10 ore pe zi, cu picioarele în jos, făceam muncă sedentară. Şi asta îşi spune povestea, o poveste urâtă. Aşa că, dacă astăzi sunt invalidă, şi mă dor picioarele, e unul dintre sacrificiile pe altarul muncii mele. Sunt fericită că s-au dus numai picioarele şi a rămas creierul.

Dacă ar fi să schimbaţi ceva din această viaţă, aşa cu o vedeţi acum, ce aţi schimba?

- Aş fi schimbat fundalul vieţii mele. Jumătate din viaţa mea a fost război şi comunism, am avut de suferit destul. Nu eram membră de partid, aveam o origine nesănătoasă şi aşa că am avut destul de suferit. Sigur că aş schimba fundalul, dar fundalul  nu poate fi schimbat. Trecutul nu putem să-l schimbăm, putem sau să-l blestemăm sau să-l idealizăm.

Aţi alege la fel? Să fiţi tot traducătoare?

- Ca profesiune, eu iniţial visam să fiu profesoară de liceu, de engleză sau de franceză. Am fost o elevă foarte bună, foarte silitioare şi eram îndrăgostită de profesoarele mele. Era foarte frumos să vezi dragostea de cultură şi de civilizaţie. Eh, destinul a vrut altfel. În ultimul an de facultate am fost recrutată, ca să spun aşa, în Ministerul Culturii, unde am lucrat un număr de ani, pentru ca după aceea să-şi dea seama că am o tinichea legată de coadă şi că n-am fost membră de partid şi să mă dea la munca de jos, adică într-o editură. Această muncă de jos a fost salutară pentru mine, deoarece intrând în editură am avut un contact direct cu cărţile şi acolo mi-am început cariera de traducător. Ca să vă spun, sincer, mi-a mai rămas această nostalgie, că n-am fost profesoară. Dar nici nu ştiu, astăzi am îndoieli că aş fi fost o profesoară bună. Dar ştiu, fără modestie exagerată, că sunt o traducătoare bună. Îmi place munca mea, aşa că n-aş schimba-o.

Cum era viaţa dumneavostră la 30, 40, 50 de ani?

- Cel mai bine îmi amintesc perioada frumoasă, dar scurtă, de dinainte de război. Am trăit-o într-un orăşel de provincie, Roman, într-o familie înstărită. Eram foarte răsfăţată de părinţi şi nu ştiu dacă acest răsfăţ a fost foarte benefic. Dacă vreţi, pot să fac o paralelă cu filmul acesta „Poziţia Copilului”. Am avut parte de o dragoste asfixiantă. Am venit pe lume când părinţii mei nu mai erau foarte tineri, ca un subsitut pentru un fiu de 16 ani, care murise de scarlatină. Părinţii mei nu mai ştiau cum să mă ţină ca pe o floare de seră, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc, nu cumva să răcesc.

Explicaţie foto: Antoaneta Ralian la 55 de ani. Foto arhivă personală

Bătrăneţe însemna pe atunci 38 de ani, cât avea mama dumneavostră când v-a născut.

- Da, mama avea 38-39 de ani, ceea ce însemna bătrâneţe. La 38 de ani o femeie era trecută de prima tinereţe pe vremea aia. Şi am avut această dragoste asfixiantă, pe care am recunoscut-o în filmul lui Călin Netzer. Eram lipită de familie, nu se tăiase cordonul ombilical. Mama mă lua peste tot după ea. S-a stins în mine orice sâmbure de personalitate, eram fetiţa mamei, trăiam prin ce-mi spunea mama. Şi de atunci am rămas cu acest complex al nevoii de a fi ocrotită. Din fericire, mama, care era foarte bolnavă după război, n-a vrut să moară până nu m-a văzut în braţele unui soţ. Şi din fericire aici m-a ajutat providenţa şi am găsit un soţ foarte ocrotitor, foarte tandru, ca o a doua mamă. M-aţi întrebat de perioada cea mai fericită. Nu ştiu dacă perioada a fost fericită, dar a fost frumoasă, să fii alintată, să fii răsfăţată.

Apoi a venit războiul.

- După ce a venit războiul a fost foarte greu, a trebuit să sufăr persecuţiile rasiale, am fost dată afară din liceu, eu care eram prima din clasă, a trebuit să ne mutăm din casa noastră pe care o construise bunicul meu, o personalitate în orăşelul ăla. Era o casă bătrânească, frumoasă, boierească, dar ne-am mutat undeva la periferie. Dar a fost şi atunci frumos în mod paradoxal. Aveam 15-16 ani şi am trăit atunci prima dragoste, pe care n-o uiţi niciodată. O dragoste adolescentină, o dragoste platonică. Toată lumea suferea din cauza războiului, trăiam cu sabia lui Damocles deasupra capului, aşteptam ca în orice moment să fim duşi în lagărul de concentrare. Dar pe de altă parte, iubeam şi eram iubită, ceea ce era, paradoxal, o combinaţie între splendoare şi eroare. Eroarea de afară şi dragostea noastră frumoasă, dragoste romantică, adolescentină. Atunci mi-am descoperit dragostea pentru Proust, îl citeam împreună cu iubitul meu.

Când v-aţi maturizat ca femeie? Există o vârsta anume de maturizare a femeii? La 30, 40, 50, 60 de ani....

- S-ar putea ca femeia să rămână mereu imatură. Eu mai descopăr şi la 90 de ani colţuri imature în mine. Dar, din păcate, m-am maturizat foarte precoce din cauza lipsurilor din timpul războiului. Când am venit la Bucureşti am venit într-o sărăcie lucie, era după război. Părinţii mei au suferit mult din cauza războiului. În timpul socialismului au pierdut totul. Mama a murit imediat după război de inimă rea. Asta se cheamă maturizare, adică a cunoaşte greul vieţii şi suferinţele vieţii. Suferinţa înseamnă şi maturizare.

Ce este viaţa la 90 de ani? Ce aşteptări aveţi în comparaţie cu alte vârste?

- Nu întrebaţi de aşteptări pentru că aşteptarea este una singură şi tristă, pe care aş vrea-o cât mai îndepărtată. Viaţa la 90 de ani este povestea cu timpul care se comprimă din ce în ce, pe care îl văd grafic cum se comprimă din ce în ce.

Explicaţie foto: Antoaneta Ralian la 89 de ani. Foto arhivă personală

Cum arată timpul ăsta îngustat?

- Te cam sperie. Bătrâneţea poţi să o idealizezi. În multe romane am întâlnit că „ce frumos e să ai înţelepciunea bătrâneţii”, „să trăieşti amintiri frumoase”. Dar nu e aşa, pentru că bătrâneţea vine cu un şir întreg de boli, boli foarte neplăcute, cu artroze, artrite, cataracte, reumatisme. Bătrâneţea are camarila ei, care nu-ţi dă dreptul să trăieşti cum trebuie. Spunea odată Andrei Pleşu, care este idolul meu, că la bătrâneţe trebuie să recapitulezi trecutul. Dar eu nu cred că există recapitulări. E iminent să ai şi regrete şi remuşcări pentru trecuturi ireversibile, şi astea nu-ţi fac bine.

Aveţi  vreun regret?

- Marele meu regret este că nu am copii. Am vrut foarte mult să am copii, puteam să fac copii, dar atunci când am putut să fac copii am trăit în condiţii foarte grele, la comun, într-un apartament cu încă două familii. În plus, soţul meu care era ziarist a lucrat în studenţie cu Iuliu Maniu, era manist, şi îşi aminteau de acest lucru de fiecare dată când se făceau restructurări şi îl dădeau afară. Atunci am zis că o să fac copii când o să am casa mea şi atunci când o să am un post sigur. Dar când s-a întâmplat acest lucru a venit o pedeapsă de la Dumnezeu şi nu am mai putut să fac copii. Or, ăsta este marele regret al vieţii mele. Viaţa fără copii este foarte searbădă. Deşi am atâtea prietene, cu copii în străinătate - e ca şi când nu i-ar avea - dar totuşi, când ai un copil, ai de ce să te agăţi, ai o speranţă. E foarte greu la vârsta mea să ştii că nu aparţii nimănui şi la nimeni. Singurătatea este cumplită.

Puteţi considera cărţile copiii dumneavostră, iar nepoţii dumneavostră cititorii.

- Din păcate la ora actuală, familie nu mai am deloc. Sunt absolut dezrădăcinată de familie, ceea ce este foarte greu. Cărţile nu ştiu dacă sunt copiii mei, dar le iubesc bineînţeles şi mă ataşez de ele. Sunt mai curând prietenii mei decât copiii mei.

Aveţi vreo carte preferată dintre cele traduse?

- Pot să am autori preferaţi. Eh, autorul meu preferat e Virginia Woolf, pentru adâncimea ei psihologică, pentru fineţea ei, pentru profunzimea ei. Am avut şi o foarte bună prietenă, scriitoarea Iris Murdoch, i-am tradus patru romane şi două piese de teatru, şi eram foarte ataşată de ea. Dar afecţiunea mai profundă am avut-o pentru Virginia Woolf. Cunoaşteţi vorba aceea „Cui îi e frică de Virginia Woolf?”, dar tuturor ne e frică de Virginia Woolf pentru că Virginia Woolf îţi pune în faţă oglinda în care îţi vezi sufletul  şi vezi ceea nu ţi-ar plăcea să vezi, adică părţile tale asupra cărora te autoamăgeşti.

Au fost perioade în viaţa dumneavostră când puteţi spune că aţi fost fericită cu adevărat?

- Nu ştiu dacă se numeşte fericire drept să vă spun. Nu ştiu până unde merge chestiunea cu fericirea. Au fost perioade de mari satisfacţii sau de mari bucurii, chiar de mândrie profesională. Am avut o căsnicie de 60 de ani, şi asta înseamnă ceva, aş putea să fiu trecută în cartea recordurilor cu o căsnicie armonioasă, cu acelaşi soţ. Sigur că am avut fel de fel de satisfacţii, am călătorit foarte mult, şi asta am visat din tinereţe, era visul meu, pentru că atunci era o imposibilitate crasă să poţi călători. Am avut satisfacţii foarte multe, am avut clipe de bucurie, dar nu ştiu dacă  asta înseamnă fericirea. Nu ştiu dacă fericirea este o sumă a satisfacţiilor de moment sau a bucuriilor de moment, pentru că toate astea sunt contracarate de antidotul fericirii, de opusul fericirii, adică de boli, de morţi tragice ale celor dragi, nu mai vorbesc de toată perioada socialismului, în care numai fericiţi nu am fost. Sigur că în viaţă ai şi eşecuri, ai şi deziluzii, ai dezamăgiri. Spuneam într-un articol că „cele bune să se adune”, „cele rele să se spele”, numai că cele rele nu sunt lavabile şi cele bune nu sunt antivabile.

Explicaţie foto: Antoaneta Ralian la 20 de ani.Foto arhivă personală

Spuneaţi la un moment dat că există o vocaţie a fericirii, vocaţie pe care dumneavostră nu o aveţi.

- Fericirea e o noţiune foarte labilă, foarte greu definibilă, chiar indefinibilă. Fiecare vede fericirea în alt fel. Ca să fii fericit trebuie în primul rând să te simţi bine cu tine însuţi, să te simţi bine în pielea ta, să te placi. Or din păcate, eu nu sunt genul meu, nu mă plac. De mic copil am avut fel de fel de complexe, care s-au atenuat cu vârsta, dar totuşi au rămas. Şi însuşi faptul că sunt lipsită de încredere în mine, că am nevoie de confirmări exterioare, am nevoie de un umăr de care să mă sprijin, că  n-am o personalitate de sine stătătoare, eu întotdeauna mi-am iubit aproapele mai mult ca pe mine însămi, pe mine nu m-am iubit. De asta am spus că nu am vocaţia fericirii, pentru că oricât aş fi de ospitalieră faţă de fericire, nu o voi putea invita, nu pot să-i ofer un sediu.

Timp de 60 de ani, aţi fost soţia jurnalistului Marius Ralian. Care este secretul unei căsătorii atât de lungi?

- Ştie toată lumea că orice căsătorie fericită începe cu dragoste, cu pasiune, care la un moment dat îmbătrânesc. Totul este să existe o afecţiune profundă, o empatie între cei doi soţi. Să se înţeleagă, să-şi înteleagă şi părţile bune şi părţile rele, să-şi tolereze defectele, să simpatizeze într-un fel defectele celuilalt. Îţi trebuie foarte multă toleranţă, putere de autosacrificiu, trebuie să ştii renunţi la unele lucruri care îi fac plăcere celuilalt, să ştii să-l respecţi pe celălalt şi să ajungi până la urmă să-i simpatizezi defectele. Să-l înţelegi pe celălalt şi să treci peste unele mici derapaje inerente oricărei căsătorii. Să ştii să treci peste conflicte, despre care aş putea spune că sunt necesare. Să ştii să te dai la o parte când trebuie să te eclipsezi, să ştii să-l faci pe celălalt să se simtă bine şi să ştii să te simţi tu bine lângă celălalt.

Explicaţie foto: Antoaneta Ralian alături de soţul său, jurnalistul Marius Ralian. Foto arhivă personală

În aceste condiţii există dragoste fără sfârşit?

- Nu ştiu dacă se numeşte dragoste, se numeşte afecţiune adâncă, în care celălalt devine un alter ego al tău, te simţi pur şi simplu contopită cu el. Eşti o monadă duală, în mod paradoxal trăieşti o dualitate unitară. Îl simţi pe celălalt ca pe alter ego al tău. Te doare tot ce-l doare pe el şi te bucuri pentru tot ce-l bucură pe el.

L-aţi tradus pe Henry Miller „pe şleau”. Cum aţi fost văzută apoi ca femeie?

- Pentru mine a fost foarte grea această traducere pentru că a trebuit, în primul rând, să-mi înfrâng tabu-urile mele. Am avut o educaţie puritană, provincială, şi după aia am fost redactor de editură ani şi ani de zile şi eliminam toate frazele erotice. Dar mi-am dat seama că aş comite un delict literar dacă l-aş efemina pe Henry Miller. Sau îl dai aşa cum este pe şleau, cu cuvintele „în pielea goală”, cum bine a zis Nicolae Manolescu, sau dacă nu ar fi ieşit un kitsch. Am pus un pariu cu mine. Pur şi simplu mi se împotrivea mâna când trebuia să scriu cuvintele alea din Henry Miller, cum astăzi mi s-ar împletici limba, eu n-aş putea să rostesc cuvintele alea.  Dar încetul cu încetul, mi-am dat seama că Henry Miller a operat chiar asupra mea, m-a eliberat de tabu-uri, m-a eliberat de ipocrizii, pentru că până la urmă toate pudibonderiile astea nu sunt o  ipocrizie.

Lozinca lui Henry Miller provenea de la Terenţiu care a spus că „nimic din ce e omenesc  nu-mi este străin”. Henry Miller a extrapolat şi a spus nimic din ce e omenesc nu e ruşinos şi nu-ţi e de ascuns. Mi-am dat seama că aşa este. Am început să traduc Henry Miller în 1986, când la  noi în literatură nu se dăduse drumul la sex. Îmi era frică să nu fiu acuzată că am făcut un delict public. Or, dimpotrivă, am rămas uimită de succesul pe care l-am dat. Domnul Manolescu a spus că prin Henry Miller am dat apă la moară romanului românesc, care până atunci era foarte cuminte. A fost bine primit. Am avut peste 20 de recenzii elogioase. Şi cred că a şi influenţat pe unii buni scriitori.

Explicaţie foto: Antoaneta Ralian la 50 de ani, în vizită la New York. Foto arhivă personală

Dacă n-am avea nimic din pudibonderie ajungem la tabloidizare.

- Nu, pentru că există nuanţe, există trepte.

Unde trebuie să ne oprim?

- Trebuie să ne oprim unde începe vulgaritatea. Henry Miller nu este un pornograf. Tot erotismul lui flamboaiant este scufundat în artă. Acolo unde intervine arta nu poate să existe obscenitate. Un nud al lui Goya sau al lui Michelangelo nu este obscen, dar obcenă este pictura de gang.

Aţi cunoscut femei scriitoare celebre, la fel de puternice ca bărbaţii. Credeţi că acest lucru le-a ştirbit într-un fel feminitatea?

- Eu am vrut întotdeauna să cred în egalitatea femeilor cu bărbaţii, dar întotdeauna bărbaţii mi s-au părut mai egali decât femeile. Chiar şi natura a făcut femeia mai şubredă, mai gingaşă. Chiar şi fizic femeia este oarecum inferioară bărbatului. Dar n-am să cred niciodată că femeia este mai puţin inteligentă decât bărbatul.

Dar există unele trăsături care sunt pur feminine, există acest etern feminin, după cum există şi eternul masculin. Până la un moment dat am crezut în clişeul ăsta că apanajul masculinităţii este raţiunea, iar cel al feminităţii este intuiţia. Şi pe urmă mi-am dat seama că intuiţia femeii este o sursă viscerală, intuiţia femeii porneşte din viscere şi din menirea ei pe lume de a crea viaţa. Raţionalitatea bărbaţilor este compatibilă şi cu violenţa, şi violenţa este un apanaj al bărbaţilor.

În zilele astea tindem spre egalitatea şanselor dintre femei şi bărbaţi. Cum vedeţi asta în România?

- Sunt din ce în ce mai multe femei în politică. Îmi pare bine, îmi place. Ştiu multe femei foarte bune, care au un cap foarte bun, unele dintre ele chiar mai bun decât al bărbaţilor, dar femeia are totuşi o mare menire: să creeze viaţa. De asta marii creatori au fost toţi bărbaţi. Literatura este singurul domeniu în care s-a putut afirma femeia. S-au schimbat lucrurile în România şi există tendinţa de a fi cât mai multe femei în politică. Dar vreau să vă spun că de-a lungul veacurilor, marii scriitori de la Homer şi până la Dostoievski, marii muzicieni, marii filosofi au fost bărbaţi. Marii pictori au fost bărbaţi, marii revoluţionari şi reformatori au fost bărbaţi. Iisus, Budha, Dumnezeu care a născut lumea sunt bărbaţi.  Eva s-a născut din coasta unui bărbat. Pe undeva a existat întotdeauna supremaţia bărbaţilor.

Marile femei s-au afirmat în artă mai mult ca interprete, de la muzică  până la pictură. Că femeile s-au afirmat în interpretare este o teorie absolut personală a mea. Văd în această putere a femeilor, de transpunere a artei bărbatului, văd ceva al eternei supuneri.

Singurul domeniu în care femeia s-a ilustrat este literatura, pentru că literatura este o formă paralelă de creţie. În literatură, creezi viaţă, creezi destine. Toate cohortele astea de bărbaţi iluştri au fost creaţi de femei. Am mai văzut ceva, o chestie minoră dacă vreţi: în limba română Binele, Frumosul, Adevărul sunt la  masculin, şi nu pot fi decât la singular. Viaţa şi Dragostea sunt feminine, pentru că dragostea duce la viaţă, la darea de viaţă.

Cu toate astea, se spune că orice bărbat puternic are în spatele lui o femeie. Cât de adevărat mai este acest lucru?

- Cred că da, cred că orice bărbat are nevoie de o femeie care să-l sprijine şi să-l confirme, să-l facă să se simtă bărbat. Cred că nu ar exista acest etern masculin fără eternul feminim şi viceversa. Au nevoie unul de altul şi pentru perpetuarea speciei şi pentru savoarea vieţii, pentru echilibrul vieţii.

Ce ar trebui să facă o femeie să se simtă tânără la orice vârstă?

- Asta este o întrebare foarte grea. Depinde şi de ingredientele interioare, de temperamentul interior. De pildă, eu, la 90 de ani, iubesc încă viaţa şi aş vrea teribil să fiu activă, mă interesează tot ce e în jur, stau şi urmăresc  toate tribulaţiile politice, vreau să nu fiu anchilozată, să nu fiu dată deoparte. Femeia nu trebuie să se lase copleşită de bătrâneţe, nici măcar de boli. Atâtea boli şi dureri câte am eu nici nu pot să vă spun, dar trec peste ele şi mă agăţ de o carte bună, de un film bun, sunt o mare melomană, muzica e o terapie pentru mine. Femeia trebuie să-şi caute puncte de reper, de sprijin, de plăcere şi să nu se lase compleşită de telenovele şi de televizor şi de cratiţe. Cratiţomania este la fel de periculoasă ca şi telenovelomania. Să citească, să se ţină încă în circuit.

Cum aţi vrea să rămâneţi în posteritate?

- Drept să vă spun, n-o să mă credeţi, dar să ştiţi că nu-mi pasă. Atâta timp cât nu poţi să conştientizezi. Alţii văd în asta un păcat, dar eu nu cred în niciun fel de Viaţă de Apoi. Nu cred nici în Iad, nici în Rai, nici în metempsihoză. Eu cred că odată cu moartea se termină totul. Odată cu materia moare şi spiritul. Şi dacă nu mai conştientizez îmi e absolut egal. Posteritatea o să fie numele meu pe o serie de cărţi - 117 traduceri din autori foarte mari. O să fiu uitată. Poate din când în când o să mai vadă câte cineva vreo carte de-a mea. O să se mai reediteze unele dintre cărţile mele. Sunt convinsă că asta o să se întâmple cu Henry Miller. Şi câteva zile, câteva săptămâni o să se mai vorbească de mine.

Spuneaţi că nu credeţi în Viaţa de Apoi, cum vedeţi rolul oamenilor pe pământ?

- Cred că este o mecanică a naturii, a perpetuării speciei. Nu sunt o atee, eu cred că există o forţă, care se numeşte Dumnezeu, sau care nu ştiu cum se mai numeşte, într-o forţă care coordonează totul. Cred că există undeva o forţă care dă viaţa, care ia viaţa. Dar nu cred într-un Rai în care o să mă întâlnesc cu soţul meu şi o să mâncăm o prăjitură. Nu cred nici într-un Iad. Cred în această mecanică a naturii, dar nu cred că omul când moare, spiritul trăieşte. Nu cred că suntem înconjuraţi de mii de spirite care trăiesc în atmosferă sau în nu ştiu ce sferă.

Foto Răzvan Lupica// Antoaneta Ralian

Citește și: