Diana Marcu
2011 vizualizări 25 iul 2010

O întâlnire cu el însă este copleşitoare. Marin Moraru este retras şi foarte modest. Interviurile lui sunt rare, iar răspunsurile la întrebări - lapidare. Intimidează, vorbeşte rar, cu punctuaţii doar de el ştiute şi reface mental scenarii şi frânturi din viaţă.

L-am întâlnit la Buftea, pe platoul de filmare al producţiei "Iubire şi onoare". Cu haine albe şi capul acoperit, cu un şirag de mătănii în mâini, aşa cum îi cere noul său rol, cufundat într-un fotoliu, Marin Moraru a vorbit despre sine, alegeri, şansă, nerăbdare, roluri şi România "lipsită de sensibilitate", populată de "alpinişti politici, hoţi şi finanţişti de groază": "România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi - crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază", a declarat actorul, vorbind pentru Gândul şi despre tentaţia de a părăsi ţara.

Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937, în Bucureşti, într-o zi de vineri, când ningea cu "fulgi cât puii de vrabie", după cum avea să povestească într-un interviu. Nu a dat serbări şi nici n-a spus poezii în faţa rudelor ori la reuniuni. A dat examen la Politehnică, dar a fugit la cursuri la Institutul de Teatru. N-a reuşit "din prima", dar a fost admis ca "audient" şi-a absolvit Institutul în 1961, la clasa Dinei Cocea. Rolul său de diplomă - Agamiţă Dandanache din « O scrisoare pierdută » de I. L. Caragiale. Nu regretă alegerea. « Aş fi fost un inginer constructor handicapat ...la sufletul meu", mărturiseşte astăzi pentru Gândul.

S-a spus despre dumneavoastră că nu aveţi "semne particulare", dar că sunteţi de un talent şi de-o modestie inimaginabile
- Aşa se vede din afară.

Cum se recunoaşte talentul?
- Caragiale spunea că talentul înseamnă temperament şi expresivitate. Mulţi au temperament numai că nu trec rampa, cum zic actorii.

Când aţi simţit că sunteţi făcut pentru meseria asta?
- Mi-am dorit de mult. Nu ştiu când am fost sigur.

La un moment dat aţi cochetat cu Politehnica.
- Da, mă duceam la cursuri de pregătire la Politehnică, dar fugeam la cursurile de pregătitore de la IATC.

Cu cine le-aţi urmat?
- Cu A. Pop Marţian, cu Finteşteanu, cu Loghin şi pe urmă am ajuns la clasa doamnei Dina Cocea.

Când aţi simţit că trebuie să vă rupeţi de inginerie şi că trebuie să alegeţi scândura?
- Ştiam asta de mult. N-aveam nicio bucurie să dezleg ecuaţii şi logaritmi. În şcoală am făcut o piesă de teatru, care se numea "Steaguri pe tunuri", după Anton Semionovich Makarenko, cu o echipă de tineri certaţi cu societatea. Era pusă în scenă de Dimiu (n.r. regizorul Mihai Dimiu), tânăr regizor încă şcolarizat la IATC. Jucam un bătrân, Ivanovici, un rol de compoziţie. Şi mi-a plăcut atât de mult, că mi-a intrat în sânge. Şi injecţia în venă e periculoasă.

Părinţii ce-au spus?
- N-au ştiut nimic, pentru că fugeam de la Politehnică la cursurile de la IATC. Am dat la Institut, am căzut , şi pe urmă m-am dus la o Şcoală Populară de Artă un an de zile. Lucram la "Griviţa Roşie".

Ce făceaţi acolo?
Agent tehnic. După un an de zile am intrat la Institut, dar sub linie, dar m-au primit ca audient.

Ce însemna asta?
"Audient"? Am voie să particip la cursuri, dar nu am voie să dau examen. Pentru că eram foarte bun la actorie mi s-a permis să dau exament retroactiv şi am trecut direct în anul doi.

Şi când părinţii au văzut că n-au acasă un inginer, ci un actor?
N-au ştiut, cred. Au zis: "Asta-i situaţia".

Regretaţi vreun moment alegerea?
Niciodată. Aş fi fost un inginer constructor handicapat ...la sufletul meu

Cum e sufletul lui Marin Moraru?
Nu ştiu. Ştii, noi actorii, jucând atâtea personaje, le încărcăm în spatele nostru într-un rucsac şi le ducem cu noi. Şi, la un moment dat, nu mai ştii cine eşti.

Un prieten foarte bun de-al dumneavoastră, Gheorghe Dinică, cel pe care l-aţi numit "fratele meu", spunea că a învăţat de la Marin Moraru ce înseamnă răbdarea.
Nu cred că a învăţat de la mine răbdarea, că eu sunt un nerăbdător. Cu acest lucru m-am luptat când am făcut Diderot. Diderot e o personalitate "relantizată". Vorbea rar şi cu punctuaţii de suflet. Mai târziu am descoperit că era atât de nervos încât îşi impunea această modalitate de expresie.

De ce spuneţi că sunteţi nerăbdător?
N-am timp. Probabil că vreau să se întâmple mai repede evenimentul, trec peste paragrafe. Nu ştiu. Mi se pare că e cam întins totul. De fapt, asta este o hibă a expresivităţii mele, cred eu. Dacă aş avea mai multă răbdare, aş fi mult mai bun.

În cât timp învăţaţi un rol?
Depinde: de lungimea rolului, depinde dacă-mi place, depinde cât de angajat sunt, depinde de timpul meu, de starea-n care mă aflu; de multe.

E greu să lucrezi cu un actor? Cum se poartă ceilalţi cu dumneavoastră?
Păi eu cred că mă port corect.

Dar ceilalţi? Sunt intimidaţi?
Nu cred. Că n-au de ce. Eu mă comport normal.

Aţi jucat cu nume mari, aţi jucat şi jucaţi şi alături de debutanţi..
Debutanţii sunt prea tineri ca să ştie cine sunt eu cu adevărat. Sunt mulţi care nu ştiu cine a fost Birlic. Iar cei tineri care sunt în jurul meu n-au văzut niciodată piese precum "Nepotul lui Rameau", "Troilus şi Cressida". Şi atunci de unde să ştie cu cine au de-a face? Numai cei care au văzut de 20 de ori "Rameau" sunt în stare să stea lipiţi lângă zid când trec eu.

După patru decenii de scenă şi zeci de personaje jucate, cum se vede România?
Şi-a pierdut din sensibilitate. România nu mai e ce-a fost. Cunoştinţele noastre erau îngrădite datorită relaţiei politice în care trăiam. Şi atunci viaţa noastră se desfăşura în interiorul gardului. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi - crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază.

Aţi fost vreodată tentat să părăsiţi România?
Nu, niciodată. Mai mult de două săptămâni nu pot să trăiesc în străinătate.

Ce vă dezgustă aici?
Toate.

Ce vă mai bucură?
Mai nimic. Faptul că muncesc aici şi-n fiecare zi vin să descopăr noi şi noi stări.

Ce v-a adus rolul ăsta, al lui sfetnicului, pe care îl interpretaţi în producţia care va fi difuzată Acasă?
Exotism şi căutări nesfârşite de a ajunge la el.

Cine sunteţi?
Mohamed Bin Nasser El Jisr. Un fel de guru al emirului, prieten vechi de când eram împreună în deşert. Am creat împreună un stat. Un cunoscător al Coranului din scoarţă-n scoarţă şi un sfătuitor de taină şi pe faţă al emirului.

Privind în jurul dumneavoastră, vedeţi vreun actor tânăr care să vă placă?
Sunt destui, sunt mulţi. Dar chiar dacă eşti talentat, dacă n-ai norocul de întâlnire la timpul potirvit cu ce se nimereşte pentru tine, ai pierdut. Degeaba îmi dă la 60 de ani să joc Mercutio că nu se poate.

N-ai cum să-ţi iei singur şansa?
N-ai cum. E o întâmplare.

Omul sfinţeşte locul?
E-adevărat.

Atunci, unde e biserica dumneavoastră. La Buftea, la Naţional?
Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Cred că este în mine. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Eu sunt un melc cu biserica-n spate.

Şi când obosiţi?
Mi se întâmplă. Şi-mi vine să găsesc un alt loc.

Ce loc?
Nemărginirea.

Când vi se face dor de oameni, de suflete, la cine vă gândiţi adesea?
La iarba verde

De unde?
De oriunde.

Aveţi un loc unde e acasă pentru dumneavoastră?
Da. La mine acasă.

Ce vă place acolo?
Liniştea, cunoaşterea fiecărui colţ, soţia mea.

Citește și: