Alina Matis
9110 vizualizări 5 mai 2015

Imaginile dramatice din ultima perioadă cu bărcile din Mediterană pline de imigranţi africani care încearcă să ajungă pe ţărmul european au avut parte o meditatizare intensă nu doar în presa de pe continent, ci în toată lumea. Odată cu tragedia din 19 aprilie, în care aproape 1.000 de oameni care au plecat din Libia au murit când barca lor s-a scufundat, o discuţie despre fenomenul migraţiei nu a mai putut fi evitată. Totuşi, aceasta este doar discuţia despre efecte. Cauzele, în schimb, adică motivele care îi fac pe aceşti oameni să plece din Africa în aceste condiţii, sunt în continuare ignorate, spune, într-un interviu pentru gândul, Prabha Sankaranarayan, preşedinta Mediators Beyond Borders, o organizaţie internaţională a mediatorilor din zone de conflict, care are multiple proiecte în Africa şi cunoaşte foarte bine situaţia de la faţa locului.

Mai există, însă, încă o dezbatere, pe care un şir de tragedii care au avut loc în acest an în Africa ne-a obligat să o avem: de ce moartea unor oameni diferă în greutate în Europa faţă de Africa? De ce masacrul din 3 ianuarie din Baga şi Baran Baga (Nigeria), în care peste 2.000 de oameni au fost ucişi de Boko Haram, nu şi-a găsit locul în presa internaţională şi în discursurile politicienilor decât după ce lumea a încetat să mai plângă morţii de la Charlie Hebdo şi magazinul evreiesc din Paris? Cum explicăm că, în acest caz, 16 morţi au cântărit mai mult decât 2.000?

gândul a încercat, şi după Baran Baga, şi după masacrul de acum o lună din Kenya, de la Universitatea din Garissa, soldat cu aproape 150 de morţi, să aducă această discuţie în faţa cititorului român. De această dată, vă propunem aceeaşi discuţie, însă din sens opus, cu unele din impresiile oamenilor care se simt, uneori, mai mici în viaţă şi în moarte decât alţii de pe alt continent. Prabha Sankaranarayan, preşedinta Organizaţiei Internaţionale Mediators Beyond Borders, a venit recent la Bucureşti, unde MBB a organizat cea de-a 7-a ediţie a Congresului Anual de Pace. Cu această ocazie, Sankaranarayan a vorbit, într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului gândul, despre acoperirea meditatică disproporţionată a tragediilor din Africa faţă de cele din alte părţi ale lumii, Totodată, Sankaranarayan, care are o experienţă foarte bogată în zone de conflict nu doar din Africa, ci şi de pe alte continente, a vorbit şi despre poveştile din spatele titlurilor pe care noi, jurnaliştii, ajungem să le dăm când scriem sau transmitem un articol despre Africa.

„De ce tot arătăm aceste imagini? Exact asta vor ei”

„Poveştile adevărate nu sunt poate la fel de atrăgătoare pentru presă, pentru că sunt poveştile unor oameni care lucrează în afara titlurilor”, spune ea. „Speranţa mea este că îi vom prezenta şi pe ei”. Şi ne dă un exemplu: Pastorul James (Wuye, n.red.) şi imamul (Muhammed, n.red.) Ashafa sunt doi oameni care au venit aici, la Bucureşti. Povestea lor, dacă oamenii ar vrea să o asculte, este a doi oameni care au luptat unul împotriva altuia. Aceasta este povestea lor. Erau în tabere diferite, creştinii şi musulmanii. Ce au făcut ei în ultimii 15-20 de ani a fost să îşi spună povestea pentru a arăta că e posibil. Au lucrat cu oamenii afectaţi de Boko Haram şi au făcut exact tipul de activităţi de contracarare pe care oamenii trebuie să le vadă tot mai des. Cât de des îi vedeţi pe pastor şi pe imam în titlurile de ziar? Dar pe Boko Haram îi vedem mereu în titluri”.

Problema „titlurilor” este o sintagmă generică ce se referă, de fapt, la întreaga acoperire mediatică a atacurilor unor grupări precum Boko Haram, al-Shabab, al-Qaida sau Statul Islamic. Felul în care se relatează în acest moment aceste subiecte este periculos, spune Sankaranarayan, în primul rând pentru că nu există o atenţie îndreptată constant către aceste subiecte şi, în al doilea rând, pentru că atunci când avem tragedii precum cea din Baran Baga (Nigeria) sau cea din Garissa (Kenya), ele sunt prezentate uneori într-o manieră periculoasă.

„Există un prejudiciu produs de aceste imagini, pentru că devenim imuni. De ce ne facem asta?”, spune experta. „De ce tot arătăm aceste imagini? Exact asta vor ei. Aceasta este atenţia pe care şi-o doresc. Pe măsură ce le arătăm aceste imagini, le oferim publicitatea pe care şi-o doresc”.

„Au murit atâţia oameni în Franţa şi 40 de ţări şi-au exprimat solidaritatea. În aceeaşi lună, atâţia oameni au murit în Nigeria – nu s-a întâmplat nimic”

Amnesty International şi UNICEF estimează că Boko Haram este responsabilă de răpirea a mai bine de 2.000 de fete şi femei. Numai în Nigeria, aproape 800.000 de copii au fost dislocaţi din cauza acestei grupări. Când primele 200 de fete au fost răpite din Chibok, a existat o reacţie de condamnare la nivel mondial, însoţită şi de celebrul hashtag cu „daţi-ne fetele înapoi”. Pe urmă, după cum s-a mai întâmplat, s-a lăsat tăcerea. Alte 1.800 de femei au fost răpite. Abia zilele trecute a venit o veste foarte bună din Nigeria: 293 de femei şi fete - nu cele din Chibok - au fost salvate.

„Este interesant şi ce atrage atenţia şi ce nu atrage atenţia”, spune preşedinta MBB. „Unii dintre prietenii şi colegii mei care lucrează în regiune îmi spun ‘ajută-mă să înţeleg: au murit atâţia oameni în Franţa şi 40 de ţări şi-au exprimat solidaritatea. În aceeaşi lună, atâţia oameni au murit în Nigeria – nu s-a întâmplat nimic’. Nu pot decât să remarc această diferenţă şi să spun că nu o putem ignora. Când oamenii simt că nu au o voce, când încearcă să spună ce nevoi au, dar nu sunt auziţi, acestea sunt condiţiile care creează conflictul şi violenţele pe care le vedem mai târziu. Sunt multe modalităţi în care putem vorbi despre motivele pentru care am acordat atât de mult timp şi atenţie Franţei. Ceea ce ne duce înapoi la întrebarea ta: dacă este departe şi nu pare că ne afectează, este mai uşor să ignorăm problema? Este chipul durerii diferit în Nigeria, în Thailanda, în Ecuador sau în Timor faţă de chipul durerii în Franţa, în Paris, în Bruxelles şi în Belfast?

„Simt că, într-un fel, vieţile lor nu contează la fel de mult, că experienţele lor nu au acelaşi impact”

Şi este diferit?, insistăm. „Trebuie să fie!”, exclamă ea, după care încearcă o explicaţie: „Pentru că presa nu răspunde la fel. Oamenii cred asta, oamenii se uită la asta şi imaginile sau poveştile care sunt transmise le spun oamenilor care trăiesc în acele ţări, ale căror voci şi poveşti nu se fac auzite că sunt, probabil, mai puţin importanţi, că poate durerea lor nu e la fel de profundă. Mi-aş dori să ne punem o oglindă în faţă şi să ne întrebăm ce transmitem atunci când suntem atenţi la anumite lucruri în detrimentul altora. E o întrebare pe care o las deschisă, pentru că, dacă m-aş gândi doar la asta, mi-aş pierde speranţa. Şi nu sunt fără speranţă, pentru că, la fel ca toţi oamenii care s-au strâns azi aici, care încheagă comunităţi şi se confruntă cu moştenirea unui trecut cu divizări profunde, rămânem angrenaţi în aceste comunităţi timp de 5,10, 15, 20 de ani. Aici e diferenţa”.

Dat fiind că îşi petrece mult timp în aceste comunităţi africane, ce spun ei despre cum se raportează comunitatea internaţională la durerea lor? Se simt abandonaţi, jigniţi? „Toate aceste lucruri la un loc”, răspunde Prabha Sankaranarayan.

„Simt că, într-un fel, vieţile lor nu contează la fel de mult, că experienţele lor nu au acelaşi impact”, ne povesteşte.

Şi felul în care se răspunde după aceste tragedii este o problemă: „Uneori, există un răspuns aproape schizofrenic. Pe de-o parte, se răspunde cu violenţă. Pe de altă parte, există ajutorul acordat acestor comunităţi. Am prieteni care lucrează cu victimele tuturor acestor conflicte. Lucreză cu familiile afectate de aceste tragedii. Există, în multe feluri, un răspuns extraordinar de generos, dar nu este de ajuns. Nu este de ajuns. Fără dar şi poate, nu este suficient să fim atenţi la ce se întâmplă aici pentru perioade atât de scurte de timp”.

Mai există ceva care nu e suficient: iluzia noastră că, dacă întărim securitatea în jurul comunităţilor noastre, problema care s-a născut la mii de kilometri depărtare şi s-a extins va fi ţinută sub control.

„Care este primul lucru cu care răspundem în faţa unor acte de violenţă precum cele de care vorbim? Este un răspuns de securitate. Să creştem măsurile de securitate, să ne simţim noi în siguranţă. Cu toate că sunt de părere că siguranţa este importantă, dacă ne concentrăm doar pe securitatea din Paris, din Bruxelles, dacă răspunsul nostru vizează doar securitatea, nu facem decât să ridicăm nişte ziduri între comunităţi. Un răspuns la nivel de securitate nu înseamnă siguranţă. Dacă vom construi numai ziduri şi vom avea mai mulţi poliţişti, nu este de ajuns. Trebuie să lucrăm la nivel de comunitate”. Un astfel de efort a existat în Grecia, spre exemplu, unde un grup de mediatori a început să lucreze, acum doi ani, cu populaţia de imigranţi şi refugiaţi, cu reprezentanţii acestor comunităţi din Grecia. „Ideea era că dacă nu învăţăm comunităţile să poarte dialoguri pentru a-şi rezolva problemele, violenţa se intensifică. Izolarea, diviziunile se accentuează. Iar asta duce la o intensificare a violenţelor”, explică Prabha Sankaranarayan.

Ceea ce în Grecia a început cu un mic grup de mediatori şi comunităţi diferite de refugiaţi s-a transformat într-o organizaţie care întreţine un dialog de-a lungul mai multe comunităţi. „Securitatea e importantă, dar dacă ne limităm doar la asta, repetăm ceea ce am făcut în Libia, ne oprim înainte de a ne uita la cauze. Iar asta durează şi trebuie să ne angajăm să investim acest timp”. Felul în care s-au schimbat populaţiile ţărilor pe fondul fluxului migrator nu ne mai permite să nu investim acest timp, spune experta intervievată de gândul.

Dincolo de subiectul discursului mediatic despre aceste tragedii şi a ceea ce am numit generic „morţii fără hashtag”, gândul a mai abordat în interviul cu Prabha Sankaranarayan alte două teme mari. Am pornit de la criza fără precedent de pe Marea Mediterană, în care peste 1.700 de imigranţi africani au murit de la începutul anului, un bilanţ de 30 de ori mai mare decât cel din aceeaşi perioadă din 2014. Am plecat de la efecte şi am mers spre cauze, cu ajutorul deceniilor de experienţă pe care Sankaranarayan le are în zonele de conflict din Africa. De asemenea, pentru că tocmai se întorsese din Kenya la momentul masacrului al-Shabab de la Universitatea din Garissa, şi pentru că printre victime se numără şi copiii unor cunoscţi de-ai săi, am discutat cu preşedinta MBB şi despre cum se vede la faţa locului impactul unor grupări teroriste precum al-Shabab şi Boko Haram.

Pentru comentarii, mă găsiţi pe Facebook - Alina Matiş şi pe Twitter - @alinamatis

Citește și: