2300 vizualizări 9 iul 2009

CTP: - În legătură cu retragerea din politică a dlui Becali, survenită, de altfel, după darea afară din zisa politică a domniei sale, prin neintrarea PNG în Parlament, spuneaţi astă-iarnă, domnule Pleşu, că „deosebirea dintre Becali şi C.V. Tudor e deosebirea dintre bezmeticeală şi infecţie” şi că n-aţi reuşit să cuplaţi gesticulaţia „de un arţag candid, pe un fond de religiozitate primară“ a dlui Becali cu „scenografia Răului“, reprezentată de C.V. Tudor. Aţi considerat memorabil gestul renunţării creştineşti la politică al dlui Becali. Astăzi, bezmeticeala este din nou în politică, cuplată strâns cu infecţia, rezultatul acestui altoi genetic urmând nu numai să scape ţara de hoţi, ci şi s-o reprezinte la Bruxelles.

A.P.: - Păi, cum să comentez? Dacă n-avem vot obligatoriu... Eu nu pot să anticipez comportamentul unor oameni pentru care consecvenţa e o stafie, e o utopie, e o nebuloasă. Sau un moft. Dl Vadim Tudor poate să pupe azi ce-a înjurat ieri fără nicio crispare. Ştim toţi ce vorbe s-au schimbat între ei. Faptul că doi oameni au schimbat între ei asemenea vorbe şi apoi îşi cad reciproc în braţe nu intră în conduita normală a unui om. Şi eu nu pot anticipa abnormul, pentru că ăsta are chipuri infinite. Eu însă, în articolul cu pricina, îl rugam pe dl. Becali să nu se răzgândească. S-a răzgândit. N-am nicio vină, îmi pare rău. A greşit.

CTP: - N-aveţi nicio vină pentru faptul că aţi apreciat atunci gestul fariseic al dlui Becali ? Era foarte greu de bănuit că se va răzgândi cu prima ocazie?

A.P.: - Păi, cum adică? Dar ce, eu am spus că e bun de politică? Pe un om care pleacă dintr-o funcţie, dacă nu trebuia să stea în funcţia aia, îl felicit c-a plecat. Dacă Vadim se privatizează şi iese de pe scena politică, mă bucur c-o face, (deşi în cazul lui e imposibil).

CTP: - Şi nu mai este „scenograful Răului” în acel moment?

A.P.: - Nu mai are puterea să se impună scenografic în niciun fel. Nu mai e pe scenă. Dumneavoastră nu vedeţi că el, după eşecul parlamentarelor din România, a avut un mic cârcel, după care a redevenit vedetă? Ce, eu l-am făcut vedetă? Păi ce, Becali a ajuns europarlamentar fiindcă l-am felicitat eu că a plecat din politică?

CTP: - Deci n-aveţi niciun regret în legătură cu cele spuse de dumneavoastră în articolul de astă-iarnă?

A.P.: - Domnule Popescu, n-are nicio legătură. Dacă eu spun într-o dimineaţă că dl Becali are pantofi frumoşi, ceea ce nu e plauzibil, înseamnă că eu îl încurajez să facă politică? Eu l-am felicitat pe Becali atunci pentru un fapt pentru care l-aş felicita oricând din nou: fiindcă se retrăgea din politică. Şi mai mult, spunea „dacă n-am reuşit, înseamnă că sunt prost în politică”. Mi-ar plăcea să aud vorba asta şi de la alţi politicieni. Înţeleg să spuneţi că fac parte dintre intelectualii lui Băsescu, dar dumneavoastră mă faceţi acum intelectualul lui Becali. Am ajuns rău. Eu, când am scris articolul ăla, nu ştiam că el are să revină. Când un om face un lucru bun, e bine să-i spui că-i bun, ca să ştie c-a făcut bine.

Dacă, după aia, el recidivează, asta nu-ţi intră ţie în raniţă. Aş reveni puţin la tema „intelectualii lui Băsescu”. Expresia asta e la fel de aiurea pe cât de aiurea este expresia cu „tonomatele”. Dl preşedinte a spus în mai multe rânduri că cei care-l înjură sunt plătiţi, de-aia o fac. Ceea ce se subînţelege este că el nu poate fi criticat decât în mod interesat, impur, că un om onest şi dezinteresat nu poate avea obiecţii. Ăsta e un exces, am scris împotriva acestui mod de a gândi. La fel, ideea că există un grup numit „intelectualii lui Băsescu”, care îl divinizează şi o fac interesat, pentru că au nişte privilegii, pentru că umblă după un tur la Neptun, după caşcaval, este expresia simetrică a aceluiaşi derapaj. Trebuie să încetăm cu tipul ăsta de generalizări, în care unii sunt buni pe bani, alţii sunt răi pe bani, dar opinii sincere, autentice, nu există. Poţi să ai o părere bună despre Băsescu din nenumărate motive. Poţi să ai o părere bună, pentru că ai tu o răfuială cu comunismul şi ţi se pare că Traian Băsescu a dat o lovitură în direcţia asta. Sau că a declarat că se luptă cu corupţia. Sau că-ţi place că e băiat de băiat, îţi place vocea lui virilă şi stilul lui nonşalant. Poţi s-o faci şi fiindcă ţi se pare că altă variantă nu e. Poţi s-o faci şi fiindcă eşti isteric. Există naturi isterice, care, când se îndrăgostesc de un om politic, o fac dând ochii peste cap. Şi invers, care urăsc în mod isteric. Pe mine mă irită la fel de mult cei care şi-au făcut un fel de tabiet zilnic să se lupte cu Băsescu, după cum mă enervează şi cei pentru care Băsescu nu greşeşte sau face doar mici greşeli sau face greşeli care nu trebuie speculate. Astea-s două categorii simetrice. Până nu scăpăm în politica românească de tipul ăsta de entuziasm sau de parapon, n-o să putem discuta normal nimic. Prin urmare, când le cerem lui Liiceanu sau Patapievici să reacţioneze într-un anumit fel la cutare sau cutare lucru, noi ce le cerem, de fapt? Să se ia de mână cu Valentin Stan? Sau să adopte nervozitatea lui Ciutacu? Ce le cerem noi? Ei sunt altfel, chiar dacă pot să bată câmpii. Oricare din noi poate să bată câmpii.

CTP: - Dar nu le-am putea cere să fie intelectuali, să relativizeze, să nu idolatrizeze?

A.P.: - Le putem cere, cu siguranţă, dar fiecare are aici răspunderea atitudinii lui. Nu le putem cere să se comporte conform cu convingerile noastre. Şi, mai ales, n-avem dreptul să le atribuim, din principiu, motivaţii impure.

CTP: - Spuneaţi, domnule Pleşu, tot în legătură cu dl Becali că omul credincios, chiar dacă nu e foarte dotat, poate spune, uneori, lucruri mult mai inteligente şi chiar mai cuviincioase decât necredinciosul hiperdotat.

A.P.: - E adevărat, cred asta.

CTP: - Foarte bine. Cu alte cuvinte, intelectual vorbind, spuneţi dumneavoastră, ateismul nu rentează, oricât ar fi de deştept.

A.P.: - Asta e o convingere personală, n-are legătură cu Becali.

CTP: - Ba are, pentru că o spuneţi în finalul articolului despre Becali. În ceea ce mă priveşte, sunt necredincios. Dumnezeu a avut însă delicateţea să nu mă hiperdoteze. Ba chiar m-a conceput imbecil, de vreme ce n-am ieşit din politică pentru a intra la loc, întrucât n-am intrat niciodată în ea, ca şi în PCR, din care n-am ieşit, pentru că n-am intrat, şi nici n-am făcut flotări în biserică, ca dl Becali. Întrebarea mea de uz personal este: „Ca necredincios imbecil, îmi acordaţi şansa de a spune vreodată vreun lucru inteligent şi/sau cuviincios?”

A.P.: - Mi se pare teribil că vorbim în contextul de faţă, atâta vreme, despre Becali. Aşa a şi ajuns Becali mare. L-au chemat la televiziuni, au valorificat ratingul şi a ajuns o vedetă. Noi doi ne vedem şi, când nu vorbim de votul obligatoriu, vorbim de Becali.

CTP: - Am citat din articolul dvs. despre Becali…

A.P.: - Eu am spus în acel articol că unul care e fundamental imbecil, dacă e credincios, are o şansă mai mare decât un altul să nimerească, din când în când, pe un adevăr care nu vine de la el. Lui Becali i-a ieşit atunci pe gură un porumbel care semăna a cuviinţă. Am vrut să semnalez acel porumbel şi să spun „Bine că i-a ieşit pe gură porumbelul ăsta. Nu putea să-l scoată pe gură pe baza dotării lui native, ci doar prin felul lui (oricât de ciudat) de a fi angajat religios.

CTP: - Domnule Pleşu, sunteţi credincios. Dacă Dumnezeu ar alege să vi se adreseze prin internet, ce nickname credeţi că ar folosi în relaţia cu dvs.?

A.P.: - Domne, despre ce vorbim noi aici?

CTP: - Puteţi să răspundeţi că nu înţelegeţi.

A.P.: - Nu înţeleg.

CTP: - Spuneaţi că, înainte de 1989, noi, românii, nu mai eram în stare să simţim bucuriile simple, pentru că alergam mereu după satisfacerea bucuriilor minimale. Spuneaţi foarte corect şi foarte frumos atunci că una este să abandonezi restaurantul sofisticat de la colţ în favoarea pâinii şi vinului şi alta este să nu ai decât pâine şi vin. Acum nu se mai poate spune că nu există acele produse după care alergam, avem de toate. Acum avem acces la bucuriile simple?

A.P.: - Dacă vrem, avem. Acum, dacă nu avem acces, este fiindcă nu ne mai interesează. Dar putem să avem acces la asemenea bucurii. Atunci era o limită obiectivă: nu aveai acces, le identificai, le voiai şi nu le aveai. Acuma le ai şi poţi să nu le vrei. Poţi să nu-ţi mai dai seama ca alea sunt bucurii adevărate. Există acest dezavantaj al libertăţii. Pe urmă, bucuriile simple sunt, pentru unii, unele, iar pentru alţii, altele. De pildă, pentru unul, a avea un jeep şi multe inele pe degete e o bucurie foarte simplă. Pentru mine nu e o bucurie simplă.

CTP: - Care ar fi bucuriile simple ale lui Andrei Pleşu în acest moment? Sunt diferite ele faţă de cele de dinainte de 1989?

A.P.: - Nu. Am aceleaşi tipuri de bucurii şi ispite. Îmi place să stau de vorbă cu prietenii, îmi place pâinea, ceea ce este un dezastru. Sunt câteva bucurii simple pe care le detest, cum ar fi să merg pe jos, să mă mişc sau să mănânc vegetale multe. Îmi place un pahar de vin bun şi îmi place liniştea, de care, recunosc, nu prea mai am parte. Şi nu numai eu personal, ci orăşanul de azi în genere. Trăim într-un veac zgomotos şi într-o ţară plină de zgomot şi scandal, dar bucuriile simple sunt cam aceleaşi. Alea complicate sunt mereu altele şi mereu mai elaborate.

CTP: - Dacă nu v-aţi fi născut român, cărui alt popor v-aţi fi dorit să aparţineţi?

A.P.: - Nu m-am gândit niciodată… N-am aparţinut niciodată unui alt popor, ca să pot să fac comparaţii.

CTP: - Nici măcar un experiment mental?

A.P.: – Atunci v-aş putea spune, în joacă, ceva de genul „mi-ar fi plăcut să fiu turc. Au mâncăruri bune şi o lene constructivă care mă atrage. Aş fi vrut să fac parte dintr-o naţiune dinamic contemplativă. Cum o asemenea naţiune cred că nu există, mă mulţumesc cu statutul de român, care reuşeşte uneori să fie leneş când trebuie să fie activ şi activ când trebuie să fie leneş. Pe scurt, ca să fac încă o plăcere dlui Becali, mă bucur – cu sughiţuri – că sunt român.



CTP: - Domnule Pleşu, dumneavoastră v-aţi apropiat de doamna aceea cu care ne întâlnim o singură dată. Puteţi să-mi spuneţi cum arată sensul vieţii când viaţa e pe muchie de bisturiu?

A.P.: - Tot ce pot să vă spun este că am făcut această experienţă mai destins decât aş fi crezut. M-am mirat şi eu că am traversat-o cu oarecare calm. Era o stare în care se amesteca un fel de curiozitate experimentală – voiam şi eu să văd cum e – cu o stranie linişte interioară care poate nu era decât sentimentul că scap. N-am crezut nicio clipă că această experienţă e ultima, chiar dacă ştiam că această ipoteză e plauzibilă de asemenea.

CTP: - Deci nu v-a produs vreo schimbare fulgerătoare în ideea despre sensul vieţii?

A.P.: - Nu. Cea mai importantă modificare pe care a produs-o este un sentiment mai acut al limitelor mele temporale. Eu nu mai pot face acum niciun proiect decât cu gândul secund că timpul meu e drastic limitat. Asta e o noutate. Au apărut întrebări pe care nu mi le-am mai pus. De genul „mai am timp de o carte sau de trei?” Am înţeles abia acum mai bine ce le spunea domnul Noica celor care îl năpădeau cu manuscrise rugându-l să le citească: „Dragul meu, mai am de trăit 875 de zile, îţi iei răspunderea să-mi iei două din ele?“

CTP: - Am o ultimă întrebare, domnule Andrei Pleşu. Venind spre dumneavoastră, pe bd. Ştefan cel Mare, destinul a făcut să ne întâlnim cu un gip Mercedes negru B-99-PHY, pe spatele şi portierele căruia scria www.phylosophy.ro. Eu n-am putut decât să mă gândesc că e o adaptare la problema filosofi – ospătari. Deci iată un filosof care oferă servicii celor confruntaţi cu dileme, că aşa fac oamenii ăştia cu catering şi cu tinichigerie auto: îşi pun pe maşină unde pot fi găsiţi pe internet, pentru a putea să rezolve de urgenţă problemele publicului. Oare să fie acesta primul mugur al adaptării filosofilor?

A.P.: - Nu ştiu mulţi filosofi care circulă prin oraş cu Mercedesuri 4X4, scriind pe geam „suntem kantieni”. Abia atunci am putea spune că meseria de filosof a devenit populară.

CTP: - Adică utilă, bună la ceva…

A.P.: - Foarte multă lume e supărată pe filosofi, între altele, că nu intervin, că nu fac ceva sau măcar că nu scriu despre teme „la zi”. Experienţa mea de scriitor în ziare este că scrii degeaba. Nu ştiu dacă şi dvs. simţiţi asta. Eu nu am sentimentul că în urma vreunui articol de-al meu s-a schimbat vreodată ceva. A, m-am stricat cu câte un prieten sau m-am mai înrăit cu un duşman, dar, în general, de schimbat, n-am schimbat nimic. Am un exemplu. Am scris odată despre un domn pe care l-am văzut vorbind despre artă plastică la televiziune. E un domn care habar n-are despre ce vorbeşte, e tot numai ambalaj, şi-a luat o costumaţie, o postură de connaisseur, de expert şi vorbeşte aiurea. M-am enervat şi-am scris un articol despre el. Mi-am făcut iluzia că cei de la conducerea postului ar putea să-l atenţioneze. Credeţi că s-a întâmplat ceva? Omul face în continuare caraghioslâcurile alea fără niciun fel de probleme. Şi, în general, tot ce-am scris n-a stârnit decât vârtejuri, dar n-a modificat realităţi.

CTP: - Şi-atunci soluţia, vă întreb foarte serios, este să nu mai scriem?

A.P.: - După cum vedeţi, nu practic această soluţie. Soluţia este să scrii fără iluzii. Nu scrii pentru că eşti misionat să salvezi naţiunea, scrii pentru că îţi dictează conştiinţa ta să scrii, asta ştii să faci cel mai bine, trăieşti, eventual, din asta.

Epilog. Am aflat ce este www.phylosophy.ro: o firmă care vinde mobilă de lux. (C.T.P.)

Vezi aici prima parte a interviului


Urmăreşte pe twitter cele mai noi ştiri şi analize din Gândul


 

Citește și: