888 vizualizări 8 iul 2009

CTP: - Domnule Andrei Pleşu, susţineţi că introducerea votului obligatoriu ar fi soluţia pentru absenteismul din ce în ce mai mare al electoratului român. 1. Ce sancţiune propuneţi în caz de neprezentare a cetăţeanului român la vot: puşcărie sau amendă? 2. Nu consideraţi că ar fi mai eficient, în cazul poporului român, votul „renumerat după buget“? Adică să primească tot omul o sumă neimpozabilă de la stat, o şpagă oficială, în bani sau produse la pungă, ca să vină la urnă?

A.P.: - Domnule Cristian Tudor Popescu, eu n-am cercetat problema unei legi a votului obligatoriu în toate detaliile ei. Nu sunt jurist. Adică, dacă mă întrebaţi acum cum trebuie să sune legea asta, nu ştiu să vă spun. Ştiu că ea există în ţări democratice şi civilizate şi că funcţionează şi că ţările alea n-au devenit dictatoriale din cauza asta. N-au fost oameni arestaţi, nici amenzi nu se dau. Din câte ştiu, există felurite moduri de a administra această obligativitate fără să atingă dramatic destinul individului.

CTP: - Cum, practic?

A.P.: - Nu ştiu, nu m-am gândit. Cred că un jurist bun poate găsi procedee prin care obligativitatea asta să fie raţional impusă. Ideea asta că democraţia e în contradicţie cu ideea de obligativitate e o idee infantilă, e un mod de a înţelege democraţia ca pe un sistem bezmetic de viaţă şi de organizare. Nu totul trebuie să fie facultativ într-o societate, pentru că, dacă mergem pe principiul ăsta, nu mai impunem nici o regulă. Eu spun că, cel puţin din raţiuni pedagogice, un vot obligatoriu introdus pe o anumită perioadă de timp, poate avea efecte bune. Nu bag mâna în foc, pentru că niciodată nu bag mâna în foc când românii trebuie să se supună unei legi. Românii sunt foarte inteligenţi, sunt foarte imaginativi şi găsesc procedee greu de anticipat de a fenta o structură legală sau alta. În chestia cu puşcăria… l-am văzut şi pe domnul Victor Rebengiuc „speriat“ că ar putea fi arestat dacă nu merge la vot… Nicăieri în lume nu sunt arestaţi oameni pentru că nu se duc la vot.

CTP: - Totuşi, nu se poate, chiar dacă abordaţi teoretic această problemă, fără o minimă precizare practică ea nu funcţionează. Deci cum anume imaginaţi să fie aduşi românii la vot şi cum să fie eficient acest vot, mai eficient decât actualul, având în vedere că avem un precedent? Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, românii aduşi mai mult sau mai puţin obligat reacţionau prin a-şi transcrie propriile texte cu „L mare” sau „l mic” în expresia „futu-l” pe respectivele buletine. Cam ăsta era rezultatul. Credeţi că acum am obţine un vot mai conştient, mai raţional prin această obligare?

A.P.: - Nu, eu cred că comparaţia cu Ceauşescu nu funcţionează în domeniul ăsta. Adică, faptul că Belgia are vot obligatoriu nu face din Belgia o dictatură de tip ceauşist.

Vot obligatoriu nu înseamnă că eşti obligat să votezi pe cineva anume. Să ne înţelegem, poate unii au crezut asta. Vot obligatoriu înseamnă, pur şi simplu, să te duci să-ţi spui părerea. Dacă n-ai nicio părere, există şi pentru asta o rubrică în tehnica electorală.

CTP: - În momentul ăsta nu există.

A.P.: - Cum, păi pot să mă duc şi să fac un desen pe buletin?

CTP: - A, este altceva, ăla este un vot anulat.

A.P.: - Dar eu mă simt mai lămurit când număr câte voturi anulate provoacă un candidat decât când nu ştiu câţi inşi dintre cei care nu s-au dus, nu s-au dus fiindcă nu-l suportă, nu s-au dus fiindcă nu s-au sculat la timp, nu s-au dus fiindcă erau mahmuri, nu s-au dus pentru că nu-i mai interesează politica. Un vot anulat, în general, în afară de cazurile flagrante de analfabeţi care pun crucea unde nu trebuie, spune totuşi ceva despre faptul că omul care a dat acel vot nu crede că e de luat în serios episodul alegerilor şi n-are o opţiune. Asta e deja o informaţie, e o mult mai consistentă informaţie decât nebuloasa absenţă care mie nu-mi dă nicio imagine despre structura electoratului. Mai mult, trebuie să admiteţi că rezultatele de la europarlamentare se pot explica prin faptul că adepţii unor candidaţi sunt mai disciplinaţi şi se duc, din entuziasm, sau sunt plătiţi, sunt euforici, mai ştiu eu ce, în vreme ce ăia cărora le e lehamite nu se duc. Automat, câştigă cei care au adepţi angajaţi. Adică dl Vadim Tudor, dl Becali ş.a.m.d. Dacă ni se pare normal ca oamenii care judecă cât de cât echilibrat să îngăduie victoria în alegeri a unor asemenea inşi pur şi simplu pentru că ei au un aparat de vot funcţional, ne putem aştepta la rezultatele pe care le avem. Felul cum suntem noi reprezentaţi actualmente în Parlamentul European este, între altele, şi rezultatul faptului că oamenii nu merg la vot. Dacă mergeau la vot, nu se mai putea declara câştigător cineva care a luat 8 procente din 27 de procente.

CTP: - Credeţi că nu s-ar fi păstrat aceeaşi tendinţă?

A.P.: - Domnule, nu ştiu. Până nu am o probă, nu ştiu. Eu cred că nu s-ar fi păstrat. Sau îmi fac iluzia că nu s-ar fi păstrat. Noi avem tendinţa să complicăm lucrurile. Iertaţi-mă că leg tema asta de o altă temă despre care s-a discutat, tot aşa, foarte nervos: tema Constituţiei. De cum s-a născut ideea că trebuie schimbată, a şi apărut ideea că cei care vor asta vor ca Băsescu să aibă puteri depline, să ne încalece, să facă dictatură. În mod vădit, pentru orice om de bun simţ Constituţia noastră din momentul ăsta este o Constituţie defectă. Nu e normal ca omul care, prin modul alegerii lui, are cea mai mare legitimitate să aibă o putere atât de redusă pe cât o are preşedintele. Dacă vrem un preşedinte cu putere redusă, trebuie să-l facem ales de Parlament. Dacă vrem un preşedinte puternic, atunci trebuie să-i dăm şi puterile care coincid cu legitimitatea lui. Eu nu pledez nici pentru una, nici pentru alta, dar spun pur şi simplu că nu e normal să ai această contradicţie flagrantă în chiar inima Constituţiei naţionale, astfel încât, ăla care e ales de mai multă lume e delegitimat din punct de vedere executiv, iar ăla care e numit, şi nu ales, e legitimat. Aici e o neregulă. Această neregulă se poate rezolva într-o direcţie sau alta. Asta mi-e egal. Ei bine, nu s-a putut discuta serios subiectul ăsta, pentru că s-a spus: „A, ăsta e un grup care vrea să-l facă pe Băsescu rege”. Aşa şi-aici: „A, vreţi dictatură, vreţi să scoateţi oamenii cu japca la vot, vreţi să-i forţaţi să intre iar în regimul lui Ceauşescu”. E puţin simplu să vedem lucrurile aşa.

CTP: - Nu asta era problema, n-am spus că votul obligatoriu va duce la dictatură, problema e cum funcţionează practic acest vot. Credeţi că se poate vot obligatoriu fără sancţiune? Nu trebuie să fii jurist, putem să ne închipuim, ca oameni de bun-simţ, o sancţiune. Care anume?

A.P.: - Amenda e o posibilitate. Nu-mi închipui că ar fi o amendă copleşitoare, care ar scoate omul din ale lui.

CTP: - Dacă omul se află sub presiunea amenzii şi ajunge în cabina de vot, cam ce credeţi că va face el? Credeţi că va deveni mult mai raţional în momentul când pune ştampila, mai chibzuit, mai analitic?

A.P.: - Domnule Popescu, depinde de la om la om. Unii reacţionează prost, unii reacţionează bine. Unul poate spune: „Domnule, dacă tot am venit la vot, dacă tot m-am deplasat până aici, ia să văd, totuşi, către cine m-aş orienta, dacă tot m-am deplasat până aici?“ Poate există şi varianta asta. Nu putem imagina comportamente standardizate.

CTP: - Şi nu luaţi în considerare posibilitatea să primească o sumă de bani, o sumă modică?

A.P.: - Păi asta, la noi, o primeşte oricum, de la diverşi directori de campanie.

CTP: - Da, dar ca să voteze pe cineva anume primesc bani sau pungă. Aici aţi plăti exerciţiul democratic în sine.

A.P.: - Ei, nici chiar aşa.

CTP: - Deci putem să punem o amendă, dar nu putem să dăm bani.

A.P.: - Nu, pentru că e vorba de a-ţi exercita un drept civic. Ca să-ţi exerciţi un drept, nu trebuie să fii plătit.

CTP: - Dar trebuie să fii amendat?

A.P.: - În limitele în care neexercitarea dreptului tău poate deveni dăunătoare public, eu cred că se pot găsi soluţii de atenţionare.

CTP: - La toamnă veţi merge la vot, chiar dacă nu veţi fi obligat?

A.P.: - Da, o să mă duc. Acum nici nu mai pot să nu mă duc, după ce-am zis că susţin votul obligatoriu. Vreau, nu vreau, mă duc. Nici eu nu m-am dus întotdeauna la vot. Şi îmi fac un reproş din asta. Am înţeles, cel puţin în plan privat, că trebuie să mă duc la vot. Şi-am să mă duc la vot.

CTP: - Ce anume v-a determinat să înţelegeţi lucrul ăsta?

A.P.:- Ce văd că se întâmplă pe piaţa electorală. Adică suntem într-o situaţie în care există tendinţa să meargă la vot o minoritate confuză. În schimb, majoritatea care, dacă s-ar duce, ar putea influenţa lucrurile în bine, nu se duce.

CTP: - Ne puteţi spune şi cu cine veţi vota?

A.P.: - Asta nu pot. Decât dacă vreţi să facem din declararea intenţiei de vot o chestie obligatorie.

CTP: - Dar ne puteţi spune pe cine aţi pune „nu”, dacă asta s-ar putea? Care ar fi răul cel mai mare, nu cel mai mic?

A.P.: - Nu. De altfel, vă spun cu sinceritate ceva: eu nu ştiu cum o să evolueze candidaţii de-acum.

CTP: - Domnule Pleşu, aţi accepta să fiţi numit ministru în guvernul Boc?

A.P.: - N-aş mai accepta să fiu ministru în niciun guvern. Cred că mi-am bifat acest capitol de viaţă şi nu mai face parte din posibilităţile şi proiectele mele.

CTP: - Nici dacă dna Ridzi şi-ar da demisia, într-un târziu, şi dna Udrea, în semn de solidaritate, ar urma-o? Aţi accepta să conduceţi un minister comasat al turismului, tineretului şi sportului?

A.P.: - Speram să-mi oferiţi mai mult. Acum, după operaţia pe care am avut-o, s-ar putea să iau ca pe un tratament chestia asta cu tineretul şi sportul, dar totuşi reacţia mea negativă nu e la conjuctura guvernamentală propriu-zisă, oricare ar fi ea, ci la ideea de a mai face carieră ministerială. Consider că acest capitol a fost consumat în viaţa mea, nu mai am niciun fel de apetenţă pentru aşa ceva.

CTP: - Aţi luat masa, fireşte, nu o dată, cu dl Traian Băsescu. Şi alţi intelectuali. Şi-aţi discutat trebile ţării. Nu credeţi că sfaturile dumneavoastră ar fi fost mai bine receptate de dl preşedinte dacă dumneavoastră mâncaţi înainte sau după şi la masă l-aţi fi servit pe dl preşedinte în calitate de ospătari? Dacă i-aţi fi strecurat câte o sugestie importantă între ciorbă şi friptură, ea n-ar fi fost oare mai bine primită, în folosul ţării?

A.P.: - Domnule Popescu, nu apreciez această ironie, pentru că, după părerea mea, lucrează cu un concept cu totul şi cu totul inconsistent: conceptul „intelectualii lui Băsescu”. S-o luăm la rând. Chestia cu masa. Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că eu am făcut lungi chiolhanuri cu Băsescu, vă înşelaţi. Şi niciunul dintre intelectualii pe care-i are lumea în minte nu poate să spună aşa ceva. Cred că, în toată perioada asta, am fost de vreo două ori la o asemenea masă. S-a vorbit, când am fost la Neptun, ca şi cum n-am fi avut altă posibilitate să mergem la mare şi am profitat de avionul prezidenţial să vedem şi noi litoralul. Aşa o să se spună „Păi ăştia-s nemâncaţi”. La mine poate e mai greu să se bănuiască asta, dar la Patapievici e mai uşor. „Ăştia-s nemâncaţi, săracii, voiau şi ei o friptură, voiau şi ei un şprit. Unde să se ducă? La preşedinte”. Ideea asta că a existat un ritual al meselor cu preşedintele e o idee suprarealistă, e un fals. Domnule Popescu, am prieteni în Germania care sunt intelectuali instalaţi în lumea respectivă. Acolo e un ritual: cancelarul invită la masă, de câteva ori pe an, diverşi artişti, filosofi, etc. Să nu credeţi că acolo se pun la cale destinele Germaniei. Este dorinţa cancelarului de a avea, din când în când, un contact cu „băieţi deştepţi“ sau cu vedete, cu artişti. Nimeni nu s-a gândit că ăia care se duc la masă cu cancelarul sunt intelectualii cancelarului. În toate ţările din lume există tipul ăsta de întruniri. Faptul că un grup de oameni, mult mai mare decât cel despre care se vorbeşte, a fost invitat o dată de către preşedintele ţării la o întâlnire de weekend mi se pare de o platitudine ultimă. Acum, dacă lumea îşi închipuie că noi acolo am făcut guverne, am făcut liste de legi care trebuie imediat introduse, ăsta este un scenariu care vine dintr-o boală locală deja cronică: că doi oameni nu se întâlnesc decât ca să facă o nefăcută, ca să comploteze. Vă înşelaţi. Se spune în permanenţă „Ăştia sunt ca ăia care îl omagiau pe Ceauşescu”. Există vreun text omagial al lui Liiceanu despre Băsescu? Sau al lui Patapievici? Păi atunci despre ce vorbim când spunem „Ăştia au ajuns ca ăia care îl lingeau în fund pe Ceauşescu”? Preşedintele face o invitaţie. Ce faci? Te porţi ca o ţoapă şi zici „eu nu discut cu dumneata”? Sau răspunzi politicos, te duci şi, dacă eşti întrebat spui ce crezi. Care-i problema? De unde rezultă că ăsta e un gest de târât pe burtă, de pupat în fund? Iar dacă nu putem justifica raţional de ce a te întâlni cu preşedintele ţării ar fi un gest slugarnic, atunci recurgem la un argument financiar, spunând „Aţi ruinat ţara zburând de la Bucureşti la Neptun”. Eu nu ştiu care e regimul acelui avion prezidenţial.

CTP: - Nu poate fi decât bugetar. Dar dl. Liiceanu a precizat că 10.000 de euro de la stat nu sunt un capăt de ţară când e vorba ca nişte intelectuali de vârf să se sfătuiască cu preşedintele…

A.P.: - Am să fac un apel la colegii mei, intelectualii lui Băsescu, să facem o chetă să plătim zborul ăla, că ne-ar fi costat mai ieftin dacă mergeam pe cont propriu.

CTP: - Cu siguranţă, domnule Pleşu, vă costa mult mai ieftin…

A.P.: - Dar n-am sentimentul că zborul ăla a fost un act de corupţie. Mor de râs dacă mi se spune aşa ceva, în România de azi.

CTP: - Eu nu vă întrebam decât dacă nişte filosofi, din poziţia de ospătari...

A.P.: - Dar de ce ne puneţi în poziţia de ospătari?

CTP: - Dacă dl preşedinte a spus că este nevoie mai mult de ospătari decât de filosofi, atunci mă gândeam că, deoarece dânsul are o mai mare preţuire pentru această categorie socio-profesională decât pentru filosofi, v-ar fi ascultat cu mai multă atenţie decât în calitate de filosofi pur şi simplu.

A.P.: - E o glumă pe care v-am spus de la început că nu o gust.

CTP: - Da? Păi dumneavoastră scriaţi foarte limpede „Poate că dl Băsescu îi numeşte generic filosofi pe toţi cei aflaţi la antipodul meseriilor «adevărate», dând astfel curs unei idiosincrazii personale faţă de intelectuali, pe care nu pune mare preţ, chiar atunci când bieţii de ei îl susţin“.

A.P.: - Dar de unde rezultă că eu am spus că mai bine ne făceam ospătari?

CTP: - Eu spun asta, pentru că, dacă nu pune preţ pe filosofi, zic eu că poate pune mai mult preţ pe ospătari.

A.P.: - Vă înşelaţi. Nu-l cunoaşteţi. Preşedintele nu pune preţ pe opiniile altora în funcţie de profesiunile lor şi, în general, are tendinţa să pună preţ mai ales pe opiniile proprii. De exemplu, trebuie să spun cinstit că simt, în problema politicii externe a preşedinţiei, o certă precaritate. Şi-asta nu pentru că nu are consilieri buni. Nu consilieratul este cel care i-a lipsit. În locul meu a rămas o doamnă foarte bine pregătită, pe care am invitat-o de la Externe. Cu toate astea, în cei cinci ani care au trecut cred că profilul extern al ţării n-a avut nici relieful şi nici măcar ponderea pe care ar fi trebuit să le aibă. Senzaţia mea este că dl preşedinte pur şi simplu nu se simte bine în postura de voiajor, ceea ce e paradoxal, de vreme ce, s-a ocupat cu călătoriile o viaţă întreagă. Ei bine, postura asta o evită cât poate. Dacă are de făcut o călătorie lungă, o scurtează cât poate. E o limită personală, aş putea spune. Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc.

CTP: - Dl. Mircea Geoană ar fi un preşedinte mai bun din acest punct de vedere? Dumnealui neavând, cu siguranţă, această limită personală.

A.P.: - N-ar fi mai bun, în niciun caz, pentru că limitele dlui Geoană sunt de altă natură decât cele tehnice. El a învăţat cum se face un protocol diplomatic, asta poate s-o înveţe oricine, dacă are dorinţa. Nu e, din punctul meu de vedere, opţiunea cea mai bună, nici măcar ca ministru de Externe. Chestia cu diplomaţia e înţeleasă, la nivel popular, foarte parţial. Dacă unul are clămpău şi surâde cordial, se socoteşte talentat. Nu e talentat.
CTP: - Dl. Crin Antonescu ar putea să facă mai bine lucrul acesta?

A.P.: - Nu ştiu, nu-l cunosc suficient de bine. Aşa, are un aer pasabil. Dar nu ştiu ce impresie ar face într-un context internaţional.

CTP: - Dar dl Duda?

A.P.: - Domnule Popescu, eu vorbesc de o anume disponibilitate pentru un dialog consistent şi care să dea o aură favorabilă prezenţei ţării în context internaţional.

CTP: - Pe care dl Băsescu nu o are.

A.P.: - Pe care dl Băsescu n-o exercită. Nu ştiu. Ca s-o ai, trebuie s-o practici. Deocamdată, dânsul are aerul că reduce la maximum acest tip de activitate, fie fiindcă crede că nu e importantă, fie fiindcă nu-i place să facă genul ăsta de lucruri.

CTP: - Şi acest lucru e în favoarea ţării?

A.P.: - Nu e în favoarea ţării, bineînţeles. De-asta sunt melancolic. Principalul reproş pe care-l fac eu preşedintelui este că el nu poate intra în rolul instituţiei pe care o reprezintă, fiindcă are o personalitate individuală mult prea puternică. Or, fie ai o personalitate atât de puternică încât poţi să ţi-o şi domini şi să te acomodezi circumstanţei în care te-ai pus, fie o ai insuficient de puternică, dar foarte conturată, şi atunci modifici toate lucrurile din jurul tău ca să se potrivească cu temperamentul şi opţiunile tale. Când eşti în situaţia de preşedinte, faci şi lucruri care nu-ţi plac prea mult, dar trebuie să le faci. Eu sunt sigur că dacă dl preşedinte ar avea de ales între un dialog cu un omolog al lui dintr-o ţară a Uniunii Europene şi o inspecţie inopinată la şantierul Giuleşti, fără să stea pe gânduri ar prefera şantierul. Acolo se simte el mai util, acolo se simte bine.

CTP: - Atunci aţi putea extrapola consecinţele pentru România dacă dl preşedinte ar câştiga un nou mandat şi fireşte că va proceda la fel?

A.P.: - În condiţiile de azi, o ţară nu iese de pe hartă pentru că, într-o perioadă anumită, are o politică externă palidă. Evident e mai bine să n-o aibă palidă. Lucrurile astea se pot însă oricând recupera, dacă există intenţia de a o face. Nu e vorba că România va fi izbită fatal. E vorba doar de faptul că ea nu are iradierea externă, optimă, ceea ce se reflectă şi asupra investitorilor, şi asupra amplasamentului geopolitic. După mine, am manevrat foarte aproximativ episodul Moldova şi o facem în continuare destul de aproximativ. Nu e nimic fatal, dar e departe de a fi ideal. Ar trebui să se gândească preşedintele Băsescu, dacă va fi reales, că asta e o zonă în care trebuie să fie mai vocal. În orice caz, mult mai vocal decât în disputele cu ziariştii sau cu unii miniştri, apropo de mici chestii locale.

Citiţi aici partea a doua a interviului


Urmăreşte pe twitter cele mai noi ştiri şi analize din Gândul


 

Citește și: