Andreea OFIŢERU
8956 vizualizări 17 mai 2014

Când scriitorul Norman Manea pleca, în 1986, din România, Uniunea Europeană abia trecuse de primele alegeri europarlamentare. Acum, s-a întors în România care se pregăteşte, fără prea mult entuziasm, însă, de acest scrutin şi a constatat un scenariu de tipul „cetăţeanului turmentat” al lui Caragiale. Românul nu pare să ştie cu cine să voteze la alegerile de duminica viitoare. Într-un interviu pentru gândul, Norman Manea, propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură în 2014, explică această capcană de „cetăţean turmentat” şi face un scurt portret - în tuşe deloc elogioase -, al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Victor Ponta, al intelectualităţii româneşti şi al „românului mândru”.

De asemenea, Manea a comentat starea intelectualităţii româneşti, despre care spune că este dezmembrată şi totodată atinsă de războiul prelungit dintre preşedinte şi premier.

Un om a cărui întreagă viaţă a fost definită de exil, scriitorul ne-a vorbit şi despre „banalizarea” acestei condiţii, dar şi despre o revelaţie pe care a avut-o zilele acestea în faţa casei lui Constantin Noica.

Norman Manea, la Interviurile Gândul, partea I, interviul, pe scurt

- Despre mândria de a fi român: ”Depinde cât de ţanţoş eşti. Adică, dacă vrei neapărat să-ţi bombezi pieptul şi să spui  „da, eu sunt mândru că sunt român” e pueril. De ce ai fi tu mai mândru decât finlandezul? Nu ai ales să te naşti român, cel mai bine ar fi să faci să fie cât mai bine în România. Dar că tu eşti mândru sau nu eşti mândru te priveşte, ăla de lângă tine o să te întrebe de ce eşti aşa de mândru că tu ai 1,70 m, eu am 1,80 m şi sunt mult mai mândru decât tine? Este o chestie comună, foarte frecventă. Oamenii simpli au religia, au această conştiinţă de a fi parte a unui popor, a unui anumit loc. E greu să le explici că e cam copilăresc şi idiot. Dar m-aţi întrebat pe mine, iar eu sunt un copil bătrân deja şi am învăţat ceva din istoria mea personală”.

- „Despre intelectualitatea română din aceste moment se poate spune că este dezmembrată, nu este coerentă şi războiul, nu ştiu dacă putem să-i spunem sfânt, dar prelungit, dintre Preşedinte şi Premier a iradiat inevitabil şi spre intelectualitatea considerată afiliată unei părţi sau altei părţi. Aici este, dacă pot spune aşa, o carenţă şi  a intelectualilor care nu cred că trebuie să fie prea aproape de putere. Ei sunt valoroşi în măsura în care îşi păstrează spiritul critic şi independenţa.

- Despre preşedintele Băsescu şi premierul Ponta: „Sunt nişte impulsuri pe care ei nu şi le pot stăpâni şi nu au o ţinută la nivelul funcţiei pe care o au”.

Cine este Norman Manea

Scriitorul Norman Manea, născut în 1936, este  unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. Povestea lui Norman Manea începe de la deportarea în Transnistria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,  până la perioada comunistă când este urmărit de securitate. În 1986, scriitorul pleacă din România. În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, iar  în 1993 Biblioteca Naţională din New York  l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii. În 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură. Anul acesta, Norman Manea a fost propus de Uniunea Scriitorilor din România la Premiul Nobel pentru Literatură. A publicat zeci de romane şi eseuri, dintre care amintim:  Întoarcerea huliganului, Plicuri şi portrete, Fericirea obligatorie, Anii de ucenicie ai lui August Prostul,  Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow.

Norman Manea, la Interviurile Gândul, partea I, interviul, pe larg:

Domnule Norman Manea, sunteţi de câteva zile în România. Peste o săptămână, vom avea alegerile europarlamentare. Cum găsiţi atmosfera alegerilor pentru Parlamentul European?

Pot să vă spun că am vorbit cu nişte prieteni şi i-am întrebat ce vor face. Dincolo de lozincile că trimitem în Europa românii care vor apăra românii (nu văd de cine trebuie să-i apere în comunitatea europeană, trebuie să-i apere în est, la graniţa de est, nu la Bruxelles), am întrebat ce vor face, dacă au o opţiune. Şi aproape toţi mi-au răspuns la fel: nu ştiu cu cine să votez şi s-ar putea să nu votez. Răspunsul părea copiat după cetăţeanul turmentat din Caragiale, care tot timpul zicea „eu nu ştiu cu cine să votez”. Deci, el nu ştia, noi nu ştim. Asta leagă într-un fel, face un acord între trecut şi prezent şi arată că ceva nu e în ordine, ceva a rămas confunz, amestecat, e un hibrid greu de detectat şi greu îmblânzit.

Există în campania electorală pentru europarlamentare un partid care foloseşte sloganul „mândru că sunt român”. Dumneavoastră, ca evreu român, sunteţi mândru că sunteţi român? Cum vi se pare ideea de a spune că eşti mândru că te-ai născut român?

Depinde cât de ţanţoş eşti. Adică, dacă vrei neapărat să-ţi bombezi pieptul şi să spui  „da, eu sunt mândru că sunt român” e pueril. De ce ai fi tu mai mândru decât finlandezul? Nu ai ales să te naşti român, cel mai bine ar fi să faci să fie cât mai bine în România. Dar că tu eşti mândru sau nu eşti mândru te priveşte, cel de lângă tine o să te întrebe de ce eşti aşa de mândru că tu ai 1,70 m, el are 1,80 m şi este mai mândru decât tine? Oamenii simpli au religia, au această conştiinţă de a fi parte a unui popor, a unui anumit loc. E greu să le explici că e cam copilăresc şi idiot. Dar m-aţi întrebat pe mine, iar eu sunt un copil bătrân deja şi am învăţat ceva din istoria mea personală.

Cu toate că sunteţi departe, aveţi o imagine a politicii româneşti. Care ar fi portretul politicianului român?

Sursele mele de informaţie sunt ziarele româneşti. Mă uit din când în când la ziare şi trebuie să vă spun, cu mare dezamăgire, că presa este invadată de un limbaj primar de cele mai multe ori, violent, adesea mahalagesc, şi portretele pe care le furnizează au un caracter pronunţat caricatural. Îmi e greu să ştiu exact cum e unul sau altul, când eu îl percep printr-o caricatură livrată de adversarii săi, ori printr-o excesivă şi exagerată elogiere promovată de susţinătorii săi.

Presa cred că trebuie să livreze o informaţie obiectivă şi să lase cititorul să-şi facă opinie după ce el are informaţia corectă, nu să-i livreze şi opinia. Aici îi livrează şi informaţia, şi opinia. Şi de cele mai multe ori, mai mult opinia, decât informaţia, care acoperă şi sufocă informaţia.

Portretul dumneavoastră ar fi un pic deformat.

Da, bănuiesc că portretul pe care eu îl primesc este deformat, dar e o deformaţie care vine din contextul locului.

Şi atunci ce faceţi ca să aveţi o imagine obiectivă? Vă întrebaţi prietenii din România dacă aşa s-a întâmplat, dacă aşa a declarat cutare politician?

Când am ocazia, îi întreb, şi în general opiniile nu diferă foarte mult, suntem la fel de sceptici faţă de ştiri. Poate că a fost un timp prea scurt aceşti 25 de ani pentru însănătoşire a vieţii publice după catastrofa celor 40 de ani şi trebuie să mai aşteptăm.

Spuneaţi că scriitorului nu-i stă bine prea aproape de putere. Ce părere are scriitorul Norman Manea actuala putere, despre primul-ministru Victor Ponta şi despre preşedintele Traian Băsescu?

Dacă mă întrebaţi pe mine, care sunt departe şi relativ detaşat, vă spun că nu sunt un mare admirator al niciunuia dintre ei. Bănuiesc că au calităţi politice amândoi, că de asta au şi ajuns în topul politicii actuale. Dar sunt nişte impulsuri pe care ei nu şi le pot stăpâni şi nu au o ţinută la nivelul funcţiei pe care o au. Ca preşedinte a unei ţări, ca premier al unei ţări, eşti atent cum te porţi, nu numai cum te îmbraci, dar şi la ce spui, pentru că reprezinţi naţiunea, şi reprezinţi naţiunea nu doar la ONU sau afară sau în tratative, reprezinţi naţiunea şi în propria ta ţară, în faţa propriului tău popor, căruia îi impui implicit un anumit tip de comportament. Este drept că este o clasă politică nouă, fără o îndelungă experienţă anterioară; totuşi au trecut destul de mulţi ani pentru ca realitatea să fi instruit politicienii cum poate fi administrată ţara într-un mod decent şi într-un mod democratic.

Cum vi se pare intelectualitatea românească din România, în momentul acesta, când vă întoarceţi? Dacă aţi face un portret de grup al oamenilor de cultură pe cine aţi pune aici?

Cum aţi văzut nu-mi prea plac generalizările şi unificarea de grup şi prin colectivitate, români, evrei, ruşi, americani. Ne referim la o comunitate globală şi deci foarte diversă. Sunt acolo oameni cu care vrei să fii alături, sunt oameni pe care nu poţi să-i suporţi.  Şi despre intelectualitatea română din aceste moment se poate spune că este dezmembrată, nu este coerentă şi războiul, nu ştiu dacă putem să-i spunem sfânt, dar prelungit, dintre Preşedinte şi Premier a iradiat inevitabil şi spre zonele intelectuale care sunt sau au fost considerate afiliate unei părţi sau altei părţi. Aici este, dacă pot spune aşa, o carenţă a intelectualilor care nu cred că trebuie să fie prea aproape de putere. Ei sunt valoroşi în măsura în care ăşi păstrează spiritul critic şi independenţa.

V-aţi vedea întors în România definitiv? Trăind aici în tumultul ăsta al ştirilor, al evenimentelor al certurilor?

Am avut un bun prieten, care s-a întors şi care avea după părerea mea premisa cea mai favorabilă de a se întoarce, pe care eu nu o am din multe puncte de vedere. S-a întors în America după un an de zile. A fost un şoc pentru mine şi am fost total perplexat, pentru că el discutase cu mine înainte de a pleca şi m-a întrebat ce părere am. Şi i-am spus:  „în cazul tău mi se pare foarte clar, ai recuperat proprietăţi, ai un nume foarte respectat. Eu nu am ce recupera, tu spui că te-ai pensionat, că perioada ta americană s-a încheiat”. Când s-a întors în America am întrebat ce se întâmplă. „Locuiai la un foarte bun prieten din copilărie, într-o casă pe care o ştiu, într-o zonă minunată, plină de cărţi, tot ce-şi putei dori. De ce te-ai întors?”. Şi nu ştiu dacă nu fac o indiscreţie spunând ce mi-a spus, dar corespunde întrebării: mi-a spus că la un  moment dat n-a mai putut să suporte, ceea ce bănuiesc eu că a suportat foarte bine înainte de a pleca, atmosfera asta de bârfă şi de caricaturizare, chiar între prieteni. Să fii invitat într-o seară la unul şi să se vorbească despre cel cu care au fost cu o seară înainte. Nu era foarte confortabil. El ştia locul, el ştia foarte bine locul. Şocul cred că i-a venit după deceniile petrecute în America şi unde s-a obişnuit, hai să spunem aşa, o anumită austeritate a comportamentului.

Ce mai este exilul astăzi? Vă mai consideraţi „un huligan”?

Mă consider pentru că sunt, cum am explicat în texul meu. Exilul însă se generalizează, migraţia se accelerează, nu numai din motive politice, ci existenţiale, să zicem; se banalizează, se lărgeşte tot timpul. Eu l-am trăit prima dată la 5 ani, când am fost plonjat într-o situaţie extremă. L-am retrăit la 50 de ani. Este o experienţă umană esenţială care poate să te şi îmbogăţească, nu numai să te sărăcească şi dezechilibreze. Este o experienţă care nu întâmplător din antichitate şi până azi marchează un destin. Am fost la Păltiniş zilele astea, am vrut să văd casa lui Noica. În faţa casei lui există o tablă de sticlă cu un citat: „cine nu trăieşte la Păltiniş este în exil”. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu sunt numai eu in exil, ci toată planeta.El se referea la frumuseţea locului: dacă nu eşti la Păltiniş eşti în mediocritate.

Citește și: