278 vizualizări 9 sep 2008

Cât de mică este „cea mai mică” particulă de materie? Ce este misterioasa „materie neagră” despre care fizicienii consideră că reprezintă cel puţin 23 la sută din masa Universului? Ce anume – sau mai degrabă Cine pentru cei credincioşi – ţine Universul în viaţă? La fiecare dintre aceste întrebări îşi propun să găsească un răspuns creatorii celui mai mare accelarator de particule din lume, aşteptat să-şi înceapă funcţionarea astăzi. La graniţa dintre Franţa şi Elveţia, într-un tunel circular (cu circumferinţa de 27 km şi săpat în munte, la 100 metri adâncime), Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) speră să pună în funcţiune nicidecum „un tunel către iad”, ci cel mai mare laborator de fizică din lume.

În acest tunel, căptuşit cu circa 5.000 de magneţi supraconductori, răciţi la minus 271,25 grade Celsius, vor fi propulsaţi protonii (particule subatomice cu sarcină electrică pozitivă) cu viteze uriaşe – câte 11.245 de asemenea particule vor fi eliberate în fiecare secundă. Pentru că protonii vor fi lansaţi (sau „acceleraţi”), simultan, din ambele sensuri, va avea loc şi „ciocnirea” lor la o viteză aproape egală cu cea a luminii (mai precis 99.9999991% din aceasta). În acele momente (care nu vor dura decât câteva fracţiuni de secundă) se va degaja o căldură imensă (apreciată a fi de circa 100.000 ori mai mare decât în interiorul Soarelui), dar se vor crea şi condiţiile apariţiei de noi particule.

Chiar dacă durata lor de viaţă va fi infimă, toate datele despre existenţa lor – a acestor „hadroni”, de aici şi numele acceleratorului, Large Hadron Collider (LHC) – vor fi înregistrate din patru puncte de observaţie („detectoare”) amplasate de-a lungul tunelului. Fiecare dintre aceste detectoare (de mărimea Arcului de Triumf de la Paris) va conţine nenumărate instrumente de măsură şi camere video, menite să observe cele câteva sute de coliziuni pe secundă între protoni. Toate înregistrările despre aceste „ciocniri” de particule vor totaliza milioane de gigaocteţi de date digitale în fiecare an. Informaţiile vor fi stocate şi trimise spre analizare către 200 de laboratoare de fizică din lume, vreme de cel puţin două decenii.

„Particula lui Dumnezeu”

Una dintre particulele căutate de fizicienii care au privilegiul să lucreze la LHC ori să prelucreze datele înregistrate de acesta este aşa-numita „particulă a lui Dumnezeu”, adică acea particulă care ar explica de ce obiectele au masă. Această particulă ar fi fost definită, teoretic, de către profesorul britanic Peter Higgs, în 1964, cu referire la cele trei sferturi din particulele subatomice, despre care fizicienii cred că omenirea nu le-a descoperit încă. Indiferent dacă oamenii vor privi experimentele CERN din perspectiva teoriei ateiste a naşterii Universului dintr-o materie preexistentă (care ar fi „explodat” acum 13,7 miliarde de ani) sau a unui Creator, nimeni nu poate şti cu precizie ce poate să descopere LHC. Potrivit actualului director general al CERN, Robert Aymar, citat de Le Figaro, experimentele vor descoperi „lucruri la care nu ne aşteptăm”, oferind exemplul unui alt instrument care a revoluţionat ştiinţa, respectiv microscopul optic, „care a permis descoperirea globulelor roşii şi a bacteriilor cărora nimeni nu le bănuia existenţa”.

Găuri negre – posibile, dar nu periculoase

Între posibilele reacţii produse de pornirea LHC, unii cercetători invocă „găurile negre”, acele corpuri cu densitate suficient de mare pentru ca nimic să nu scape din câmpul lor graviaţional decât dacă ar avea o viteză mai mare decât cea a luminii. Asemenea mici găuri negre ar putea să scape din LHC şi să se îndrepte spre centrul Pământului, de unde să înceapă „devorarea” acestuia. Deşi un chimist german i-a chemat în judecată la CEDO pe cercetătorii de la CERN, cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice respinge acest risc, iar Curtea nu a acceptat plângerea.

 

Citește și: