Florin Badescu - Mediafax
3864 vizualizări 8 oct 2015

Primele imagini color cu ceaţa din atmosfera lui Pluto, trimise către laboratoarele NASA de sonda New Horizons, săptămâna trecută, au dezvăluit faptul că acea ceaţă are culoarea albastră.

"Cine s-ar fi aşteptat la un cer albastru în Centura Kuiper? E minunat", a declarat Alan Stern, principalul coordonator al misiunii New Horizons, cercetător la Southwest Research Institute (SwRI) din Boulder, Colorado.

Particulele propriu-zise de ceaţă sunt probabil gri sau roşii, însă modul în care ele dispersează lumină albastră a atras atenţia cercetătorilor care participă la misiunea New Horizons. "Acea nuanţă uluitoare de albastru ne spune multe lucruri despre mărimea şi compoziţia particulelor de ceaţă", a explicat cercetătoarea Carly Howett, participantă la această misiune ştiinţifică. "Un cer albastru rezultă adeseori din dispersia razelor de soare de către particule foarte mici. Pe Pământ, aceste particule sunt molecule foarte mici de azot. Pe Pluto, acestea par să fie ceva mai mari - dar, totuşi, rămânând de o talie relativ mică - asemănătoare funinginei, pe care noi le-am denumit «tholine»", a adăugat Carly Howett.

Oamenii de ştiinţă consideră că aceste particule - tholine - se formează în atmosfera înaltă, unde razele solare ultraviolete se fracţionează şi ionizează moleculele de azot şi de metan, permiţându-le să reacţioneze
între ele şi să genereze ioni tot mai complecşi, încărcaţi negativ şi pozitiv. Atunci când se recombină, acei ioni formează macromolecule foarte complexe - acest proces a fost descoperit pentru prima dată în atmosfera înaltă a lui Titan, unul dintre sateliţii naturali ai planetei Saturn. Moleculele tot mai complexe continuă să se combine între ele şi să crească, până când devin particule de mici dimensiuni. Gazele volatile se
condensează, suprafeţele lor se acoperă cu gheaţă, înainte de a avea timp să cadă, trecând prin atmosferă, până ajung la nivelul scoarţei, unde contribuie la coloritul roşiatic al planetei pitice Pluto.

Sonda New Horizons a făcut o a doua descoperire importantă - a detectat numeroase regiuni de mici dimensiuni, expuse la suprafaţă, acoperite cu apă îngheţată pe Pluto. Descoperirea a fost făcută cu ajutorul datelor colectate de Ralph, un instrument de cartografiere a compoziţiei spectrale, aflat la bordul sondei New Horizons.

"Suprafeţe mari de pe Pluto nu prezintă depozite de apă îngheţată, expusă la suprafaţă, pentru că se pare că ele sunt mascate de alte gheţuri, mai volatile, care există în cea mai mare parte a scoarţei planetei", a spus Jason Cook, participant la această misiune spaţială.

"Înţelegerea motivului pentru care apa apare exact în acele regiuni şi nu în altele reprezintă o provocare la care trebuie să răspundem şi pe care o analizăm în detaliu", a adăugat el.

Un aspect curios al descoperirii constă în faptul că zonele care includ cele mai evidente semnături spectrale ce indică prezenţa apei corespund celor colorate în roşu intens în fotografiile publicate recent de NASA.

"Sunt surprinsă că acea apă îngheţată este atât de roşie", a spus Silvia Protopapa, cercetătoare la Universitatea Maryland, participantă la studiu. "Nu înţelegem deocamdată relaţia dintre apă şi tholinele roşiatice de la suprafaţa lui Pluto", a adăugat ea.

În prezent, sonda spaţială New Horizons se află la o distanţă de 5 miliarde de kilometri de Terra, iar toate sistemele şi instrumentele aflate la bordul ei funcţionează în mod corespunzător.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar şi corpurilor spaţiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete şi alte corpuri îngheţate care orbitează Soarele dincolo de Neptun şi despre care se crede că sunt rămăşiţe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanţi, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriaşe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanţă de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra şi astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internaţională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiţia unei "planete".

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto şi-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria "planetelor pitice", deoarece nu a "curăţat" spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta şi cuprinzând mult mai multe corpuri spaţiale, formate din diferite tipuri de gheaţă. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 - 1973), un astronom olandezo-american care a prezis şi demonstrat existenţa acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori şi pe sistemul de imagistică în infraroşu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spaţial James Webb - deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări şi mai detaliate, precum compoziţia chimică de la suprafaţa lui Pluto şi a sateliţilor săi, dar şi de la suprafaţa numeroşilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.

Citește și: